Nicolae PANAITE

 

            Am auzit, văzut si citit, nu putine mărturii despre statutul lucrului bine făcut. Sunt istorisiri mai aproape sau mai departe de noi, mai de demult sau mai recente, care vin în sustinerea si recunoasterea temeiniciilor unor înfăptuiri ce merită recunostinta noastră. Am avut întotdeauna apreciere si respect pentru acei oameni devotati muncii lor, precum si proiectelor ce le-au semnat, având impact benefic, realizate cu dăruire si profesionalitate.
            Sunt constructii în toate domeniile vietii noastre sociale, politice, culturale etc., care trebuiesc continuate în ce au ele mai bun, indiferent dacă cei care le-au lansat ne sunt sau nu simpatici, rezonează sau nu cu proiectele noastre. Amprenta pozitivă a semenilor nostri, ce au trecut prin locul în care suntem noi acum, datorită conjuncturilor, nu trebuie să ne eclipseze si să ne creeze dileme continue în a recunoaste acele calităti, trăsături, însusiri, atunci când este vorba de manageriat. Politicile si strategiile pe care le duc tările Europei Occidentale, în această directie, ar trebui să ne fie model.
            Gândurile noastre as vrea să fie un semnal către valoare si performantă, către îndepărtarea party-pri-urilor si privirea cu înzestrare critică, dincolo de sine, spre izbânzile estetice care dăinuiesc si care reprezintă trepte spre Panteon. În toate este nevoie de paradigme si, de ce nu?, de călăuze.
Nu este important cât de mult avem, ci cât de mult gustăm si trăim adevărul – iată în ce se cuprinde împlinirea si fericirea noastră. Într-o lingură de zahăr este mai multă dulceată decât într-un butoi plin cu otet.
Privind viitorul, cugetul mă îndeamnă să afirm că avem nevoie de proiecte credibile, viabile si importante, avem nevoie de adevăr, pentru continuitate, mai mult ca niciodată. Spunea cineva că adevărul este ca o pesteră foarte mare în care dorim să intrăm, dar pe care nu suntem în stare să o traversăm singuri. Ea este luminată la intrare, dar, dacă vrem să pătrundem mai departe si să cercetăm ascunzisurile ei, ne trebuie o călăuză, fără care ne putem pierde.

*

            Trăim urmările crizei tot mai mult si tot mai acut. Dihotomiile ce însotesc traiectul vietii au generat întotdeauna agonie si extaz. Dar, parcă, niciodată ca acum, planeta nu s-a aflat într-o asa degringoladă. Iată ce spune, legat de acest incandescent subiect, un mare om politic:
            „Instabilitatea structurilor internationale reprezintă o ocazie unică pentru o diplomatie creativă. Punctul cel mai de jos al sistemului financiar international este însotit de crize politice care au loc în acelasi timp în întreaga lume. Niciodată nu s-au mai înregistrat simultan si în atâtea părti diferite ale globului atât de multe modificări; niciodată cunoasterea acestor procese nu a mai fost accesibilă în întreaga lume printr-o comunicare imediată. Alternativa la o nouă ordine mondială este haosul. O astfel de entitate internatională poate exista însă numai atunci când cei implicati nu se multumesc doar cu crearea ei, ci depun si eforturile necesare pentru a o consolida. În momentul de fată, Statele Unite ale Americii si partenerii săi economici au ocazia unică de a transforma actuala criză financiară si economică într-o viziune a sperantei pentru întreaga omenire.” (Henry Kissinger)

*

Afirmatii: „Domnul este lumina si mântuirea mea; de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vietii mele; de cine să-mi fie frică?” (Împăratul David); „Adevărata menire a omului este de a trăi, nu doar de a exista. De aceea nu-mi voi irosi zilele încercând să mi le lungesc. Voi folosi clipele ce mi s-au încredintat cât mai bine.” (Jack London); „Cea mai mare bogătie este să fii multumit cu ce ai.” (Marcus Cicero); „Pentru orice realizare, primul pas este curajul.” (Goethe); „Zgârcitul are soarta albinei: el munceste ca si cum ar vrea să trăiască vesnic.” (Democrit); „Averea dobândită prin viclesug si în chip nedrept nu e durabilă.” (Sofocle); „Durerea îsi poartă de grijă singură, dar bucuria, pentru a fi deplină, trebuie împărtăsită cu cineva.” (Mark Twain).

*

            Am citit, în primăvara acestui an, cartea de poezie Probă de viată semnată de Radu Florescu. Lirica lui este una a spatiului domestic, deopotrivă rural si urban, în care metafora apare discret si ceremonios, în atractive vesminte de gală. Cuvintele acoperă foaia goală, generatoare de îndoieli si certitudini, cu însemne si înfătisări reconfortante. Ele, cuvintele, sunt în cazul acestui poet, precum obiectele în mâinile unui prestigitator, desenând prin aer ademenitoare dansuri initiatice. Autorul nu oficiază direct, dar nici nu se lasă prea mult asteptată în text prezenta lui. Apa poetului în care-si spală fata „putrezeste în cană; un norisor alb îi închipuie viata, peste viată un norisor negru îi picură moarte”. Tristetile, singurătătile si spleen-ul autorului nu sunt expuse ostentativ, chiar dacă cineva îi calcă urmele auzindu-i respiratia. Versurile însumează interogatii ce nu reclamă răspunsuri imediate, ci mai degrabă amânări preemtionale. Curiozitătii si dorintelor înfăptuirii textuale, dar si germenilor izbânzii le suflă în ceafă prezenta unor fremătătoare spaime.
            Proba de viată, de acum, a lui Radu Florescu trece prin cercurile frigului textual, continuându-si itinerarul în spatiul tot mai dens, nu de putine ori disjunctiv al clocotului existential: „cu sufletul în palme călătoresc / dinspre ziuă înspre noapte ca un om tînăr. / si-n tot acest timp simteam ciudătenia vietii / asa cum o stea simte în adînc / trupul nefericit al unei lumi gata să se nască / umilită străfulgerată / numai piele si os”.