În Divina Comedie, cînd poetul intră călăuzit de Beatrice în cercul soarelui, cerc mistic, este întîmpinat de o îndoită cunună, cea ratională si cea mistică, adevărate „hore spirituale”, în fruntea cărora păsesc sfîntul Toma (ratiunea) si sfîntul Bonaventura (mistica). Toma este urmat de Albert cel Mare, Dionisie Areopagitul, Petru Lombardul, Boethius, iar Bonaventura de Ioan Gură de Aur si Anselm, adică interpretii teologiei mistice însiruiti în filieră augustiniană. Avem adică aristotelicieni si augustinieni, iar în spatele lor aflăm umbrele filosofilor păgîni Avicenna si Averroes.
     Este de spus că Evul Mediu debutează cu o nehotărîtă pendulare între Platon si Aristotel, fără a avea însă, despre vreunul, o cunoastere completă. Abia secolul al XII-lea intră în posesia Organonului în întregime, iar Fizica si Metafizica vor trece în patrimoniul Evului Mediu prin prescurtările lui Avicenna si comentariile lui Averroes. Începe acum să se manifeste o clară opozitie între crestinism si peripatetism, martorul principal fiind Bonaventura după care eroarea fundamentală a lui Aristotel a fost aceea de a respinge doctrina platoniciană a Ideilor. De aici, cel putin o triplă eroare:

1. dacă Dumnezeu nu posedă în El Ideile tuturor lucrurilor, atunci nu se cunoaste decît pe sine si ignoră particularul;
2. ignorînd particularul, nu posedă prestiinta si nici nu-si poate exercita providenta în ceea ce priveste particularele;
3. de aici urmează că totul este fie hazard, fie necesitate.
4. Prin urmare, rămîne sub semnul întrebării următoarea chestiune: cum a putut Dumnezeu crea lumea din moment ce o ignoră constant? Este nevoie de a începe opera de crestinare a lui Aristotel si trei appendici trebuiau aplicati aristotelismului:
5.      -   unul care să vizeze exemplaritatea lui Dumnezeu si putinta creatiei;
6.      -   altul care să se refere la conservarea providentei,
7.  -  iar ultimul să concilieze unitatea formei substantiale cu nemurirea    sufletului.
8.      Era vorba de a arăta, în fapt, că Fizica aristotelică poate admite si întemeia adevărurile crestinismului. Pînă la Toma, de aceste lucruri se ocupase Albert cel Mare. Toma merge mai departe si cere rationalizarea dovezilor existentei lui Dumnezeu. Pentru augustinieni dovada existentei lui Dumnezeu era lăuntrică si deriva din faptul gîndirii lui Dumnezeu. Toma, spre deosebire de Augustin, nu mai ajunge la Dumnezeu prin iluminare, ci progresiv, prin analogie si negatie. Dacă la Augustin mecanismul dovedirii existentei lui Dumnezeu implica trecerea dovezilor prin subiect, la Toma nu mai este nevoie de această subiectivizare. Probele tomiste pierd intuitivitatea celor augustiniene.
9.      Argumentele lui Toma (primul motor, cauza eficientă, fiinta necesară, perfectia si providenta) sînt probe analogice sub forma unui proces discursiv care constrînge afirmarea sub sanctiunea neputintei mentinerii coerentei în gîndire. De aceea pentru Toma adevărul nu poate contrazice adevărul, iar De veritate conchide: dacă o propozitie din filosofie contrazice o afirmatie din dogmă, propozitia filosofică este falsă.
10.      Ce spune Toma? Spune că gîndirea are două caractere esentiale:
11. ea nu poate functiona în afara imaginarului, separă prin abstractie lucruri unite în mod natural si
12. este discursivă.
13. Acest dublu caracter este resimtit ca o imperfectie, drept pentru care cunoasterea umană se realizează prin raport la o cunostintă ideală. Urmînd pe Aristotel, Toma se foloseste de următorul mod de argumentare:
14. Dumnezeu este gîndirea gîndirii;
15. în intelect, termenul cunoscut este identic cu subiectul cunoscător, pentru a demonstra că
16. această cunoastere este realizată în Dumnezeu.
17.      Dar, cum la Aristotel Dumnezeu nu cunoaste nimic în afară de el însusi si rămîne exterior gîndirii noastre, Toma se vede nevoit să corijeze aristotelismul prin platonism: introduce în Dumnezeu lumea inteligibilă în care toate lucrurile există în unitate. Dumnezeu, este convins Toma, vede lucrurile nu în ele însele ci în El însusi, le vede ca fiind esenta Sa. În acest fel Toma formulează principiul armoniei între credintă si ratiune, între teologie si filosofie.
18.      Voi lua ca exemplu prima probă de care uzează Toma, proba întemeiată pe miscare, dar nu ca în Summa theologiae, unde e prezentată succint si simplificat, ci în forma ei minutios dezvoltată din Contra gentiles.
19.      Expresia argumentului este următoarea: există miscare în lume, dar tot ceea ce se miscă este miscat de ceva. Nimic nu se miscă decît dacă este în puterea celui care-l miscă, căci a misca un lucru înseamnă a trece de la potentă la act. Or, un lucru nu poate fi adus de la potentă la act decît de o fiintă care este deja în act. Dar nu este posibil ca unul si acelasi lucru să fie, simultan si sub acelasi raport, si în potentă si în act, nu poate fi, totdeodată, si miscat si miscător. Asta spune Aristotel în Fizica. În Contra gentiles argumentatia din Summa theologiae este redusă la fundamentul posibil al probei. Argumentatia este prezentă în Contra gentiles sub forma probelor directe si indirecte.
20.  
21.      Proba directă este formulată astfel de Aristotel: tot ceea ce se miscă este miscat de altceva. Trebuie, prin urmare, fie să regresăm la infinit fie să postulăm ceva imobil. În proba directă avem de întemeiat două propozitii.
22. Prima propozitie a probei directe: ceea ce se miscă este miscat de altceva. Această propozitie o demonstrează Aristotel prin trei noi argumente în urma cărora va rezulta că dacă ceva este miscat, este miscat de altceva. Iată cele trei argumente ale primei propozitii din proba directă:
1. primul argument presupune trei ipoteze:
23. prima ipoteză: pentru ca un lucru să se miste trebuie să posede în sine principiul miscării;
24. a doua ipoteză: lucrul trebuie să se miste imediat în virtutea propriei ratiuni;
25. lucrul trebuie să fie divizibil.
1. al doilea argument este o inductie: tot ceea ce se miscă este miscat prin sine sau prin accident. Dacă este miscat prin accident, nu se miscă prin sine. Dacă se miscă prin sine, atunci este miscat prin violentă sau prin natura lui proprie. Astfel că, tot ceea ce este miscat este miscat prin altceva.
2. al treilea argument spune: nici un lucru nu este, simultan, si în potentă si în act în acelasi timp si sub acelasi raport, nici un lucru nu se miscă de la sine.
26. În concluzie, prima propozitie a probei directe, cu cele trei argumente, demonstrează că ceva este miscat de altceva.
27. A doua propozitie a probei directe se formulează astfel: nu putem merge la infinit cu seria cauzală.

     Proba indirectă ajunge la aceeasi concluzie stabilind că propozitia – tot ceea ce se miscă este miscat nu este o propozitie necesară. Concluzia lui Aristotel este: propozitia tot ceea ce se miscă este miscat nu este adevărată nici prin sine, nici prin accident. Trebuie să existe un prim motor care să nu fie miscat din afara lui.

     Toma, metodologic, se plasează pe pozitia adversarului si presupune că tot ceea ce se miscă este miscat. Prin urmare, dacă este, logic, imposibil de a gîndi un motor care să nu fie miscat, atunci nu putem avea nici un Dumnezeu sau un prim motor imobil. Dacă, dimpotrivă, această propozitie nu posedă nici adevăr prin accident si nici adevăr prin necesitate, urmează că propozitia contrară este adevărată, deci un prim motor care să nu fie miscat, există.
Aceasta este demonstratia lui Toma din Contra gentiles privind existenta unui prim motor. Primul argument al lui Toma, din cele cinci, urmăreste să stabilească faptul că, în universul actual, miscarea ar fi ininteligibilă fără existenta unui prim motor care să o comunice tuturor lucrurilor, iar proba aceasta, cea mai evidentă, este si cea mai bogată în consecinte.

     Astfel de consecinte regăsesc si la Pascal, iar problema se pune în următorii termeni: argumentele rationale care demonstrau existenta lui Dumnezeu nu îsi propuneau în primul rînd să arate existenta ca atare a lui Dumnezeu. Medievalii nu se îndoiau de faptul că Dumnezeu există. Chestiunea era: după ce sînt convins că Dumnezeu există, cum mă raportez eu la această existentă din perspectiva credintei? De aici pleacă Pascal. De la indiferenta ateilor. Numai că ateul nu este acela care nu crede în Dumnezeu, nu!, ateul este acela care, desi stie că Dumnezeu există, nu-i recunoaste puterea pe pămînt (asa cum este nesocotitul în Vechiul Testament), sau ateul este acela părăsit de către zeu (asa cum este ostracizatul la grecii vechi). Căci acela care se îndoieste si cercetează este mai de pretuit decît acela care se îndoieste fără să cerceteze. Căci, spune Pascal, ultimul pas al ratiunii este ca ea să stie că există o infinitate de lucruri care o depăsesc. Iar dacă nu stie aceasta, ratiunea este slabă. Să excluzi ratiunea sau să nu admiti decît ratiunea, iată două excese deopotrivă de periculoase.

 Locul în care leg pe Toma de Pascal este principiul armoniei credintei cu ratiunea. Iata cum apare acest principiu la Pascal: un crestin care crede fără dovezi nu va avea mijloace de a convinge un necredincios, însă aceia care cunosc argumentele religiei vor dovedi fără greutate că un astfel de crestin este cu adevărat inspirat de Dumnezeu, desi nu o poate dovedi el însusi. Ei judecă cu inima. Bine este de a judeca si cu inima si cu mintea. De aici pleacă Pascal. Să vedem unde ajunge.

     Ajunge la celebrul pariu, si primul procedeu pe care-l foloseste este unul tomist, mă refer la analogie, si spun asta tocmai pentru că Pascal era un augustinian. Iată  functionează analogia?

     Stim că există infinitul, desi nu-i cunoastem natura. Tot astfel spunem că există Dumnezeu fără să stim ce este el, fără să-i cunoastem natura. Nu trebuie să tragem concluzia că dacă nu cunoastem natura a ceva, acel ceva nici nu există. Trebuie precizat de la început că Pascal se adresează acelora care nici nu au credintă, nici nu se declară atei. De aceea le spune că, spre a-i convinge, nu se va servi de credintă si nici de toate celelalte dovezi pe care indiferentii nu vor să le primească.

     În acest moment Pascal asumă următoarea ipoteză: indiferentii nu sînt convinsi nici de credintă, nici de ratiune. Cu toate acestea, ceea ce se poate spune este că Dumnezeu există sau că Dumnezeu nu există. Termenul mediu nu este aici cu putintă. Rămîne, prin urmare, să vedem de care parte ne vom aseza, spune Pascal, dînd impresia că se prinde în jocul acesta în care, pînă la urmă, angajează si credinta si ratiunea care se vor pronunta asupra variantelor pariului. Si continuă să dezvolte rationamentul: prin ratiune, si se adresează indiferentilor, nu putem nega nici că Dumnezeu nu există, nici că Dumnezeu există. Deci trebuie să pariezi, căci dacă ai acceptat să intri în joc, faptul de a paria nu mai tine de vointă. Si atunci se pune în cumpănă cîstigul si pierderea în cazul în care se ia partea credintei cum că Dumnezeu există sau nu există. Conditiile pariului devin acum: dacă ai pariat că Dumnezeu există si el chiar există, atunci ai cîstigat totul; dacă ai pariat că Dumnezeu nu există si el chiar nu există, atunci nu pierzi nimic.
     În acest moment intervine ratiunea. Dacă tot trebuie să pariez, atunci mă întreb dacă nu cumva risc prea mult. Căci dacă pariez că există si există, atunci pierd viata pămîntească si cîstig o infinitate de vieti ceresti, iar dacă pariez că nu există si nu există, cîstig efemeritatea vietii mele pămîntesti si pierd infinitul din ceruri. Pariez un bine finit, dar care este sigur, unui bine infinit dar nesigur, risc cu sigurantă finitul pentru a cîstiga nesigur infinitul. De aici se poate trage concluzia că dacă există tot atîtea riscuri si de partea cîstigului si de partea pierderii, atunci partida este de jucat egal contra egal, încît siguranta a ceea ce expui riscului este egală cu nesiguranta cîstigului, oricît de mare ar fi distanta dintre ele. În acest fel problema se sprijină pe o fortă infinită cînd nu este decît finitul de riscat si pe o fortă finită cînd este infinitul de cîstigat. Si Pascal conchide că acesta este un lucru care se poate demonstra, iar dacă un om este capabil de cîteva adevăruri, atunci trebuie să fie capabil si de acesta. Iar dacă rationalistii indiferenti vor să vadă lucrurile ceva mai clar, atunci o pot face prin mijlocirea Scripturii si prin toate celelalte dovezi ale credintei. Cei ce speră în mîntuirea lor, vor fi fericiti cu această lămurire.  
     Si, în final, iată-l pe Pascal de-a dreptul tomist. Spune Pascal: este greu să dovedesti existenta lui Dumnezeu prin simpla putere de întelegere naturală a oamenilor. Lucrul cel mai sigur este să crezi în această existentă. Vedem, prin urmare, că dacă există un Dumnezeu, el este cu desăvîrsire de neînteles iar noi sîntem incapabili de a sti ce este el.
     Ce spune Toma? Spune că nu avem despre Dumnezeu decît o cunoastere negativă. Cum rationează? Astfel: trebuie să ne servim de procedeul eliminării (via remotionis) în considerarea substantei divine. Căci această substantă depăseste toate formele pe care intelectul nostru le poate sesiza. Noi putem sesiza (apprehendere) ce este această substantă, dar nu putem avea idei despre ceea ce ea nu este. Atunci cînd definim, noi procedăm în mod obisnuit prin gen si specie (diferentă). Dar în considerarea substantei divine nu putem accepta nimic ca gen. Nu-i putem sesiza diferenta fată de alte lucruri prin diferente afirmative, caz în care avem a face apel la cele negative. Spre exemplu, dacă spunem că Dumnezeu nu este accident, noi îl distingem de tot ceea ce este accident. Apoi, dacă adăugăm că El nu este corp, îl distingem de alte substante si, prin distingere, de tot ceea ce El nu este, încît, printr-o serie de negatii succesive, ajungem la a avea despre substanta Sa o idee specială întrucît o cunoastem ca fiind distinctă de întreg restul.

     În acest fel, peste timp, Augustin se întîlneste cu Toma iar locul întîlnirii lor este Pascal.