În limba greacă termenul agôn are cel putin trei sensuri principale:

1. „adunare a zeilor”, „reuniune a zeilor”, „locul din Olimp în care se adunau zeii” sau/si „loc unde se aduna poporul pentru a se ruga zeilor” (ca în Iliada, XVI, 239);

2. „întrunire în vederea jocurilor publice” (Iliada, XXII, 258; XXIV,1; Odiseea, VIII, 200), „arenă”. Agon desemnează aici amplasamentul jocurilor ca atare si scopul propus concurentilor;

3. „luptă” (militară sau judiciară), „moment critic”, „pericol”.

Agôn era zeul protector al jocurilor publice, tot un agôn prezida jocurile, iar agônia era lupta propriu-zisă (agônia mai înseamnă si „agitatie neobisnuită a sufletului”, „anxietate”). Asa ceva ghiceste Socrate că ar corespunde spiritului anarhic si Socrate fascina stimulînd instinctul agonal al elinilor. Mai ghiceste ceva Socrate: monstrul din suflet aflat în spatele nobililor săi atenieni. Consecinta? Trebuie să te iei după Socrate si să creezi în permanentă o lumină a zilei opusă dorintelor întunecate. Trebuie să fii inteligent, clar, limpede cu orice pret. Orice concesie făcută instinctelor te trage în jos, către erosul terestru, or Socrate este profetul si nebunul erosului celest. Ergo: cine nu agonizează, nu contează în mod deosebit pentru cetate. Cine agonizează, e la începutul vietii lui publice. Asta, pentru greci.
Latinii văd în ago, ere faptul de „a pune în miscare”, de „a face să înainteze”, la limită acelasi lucru ca si urmasii lui Homer. Mai înseamnă însă si „a pune pe fugă”, „a da afară”, „a obtine un rezultat”. Unde vreau să ajung? La o Simfonie eternă a devenirii (Leon Agu, Editura Alfa, Iasi, 2007, 340 p.), o carte deopotrivă ciudată si simfonică în devenirile ei, atîtea cîte le va fi avînd. Simfonia uzează de un prefix de modulatie, de faptul de a face sunetele să fie împreună si, cînd sînt în acest fel, ele devin, etern, muzică a sferelor, ca la Pitagora. Ca să zăbovesti aici ai nevoie de greci, de cei vechi, pentru a-ti stabili presupozitia în Pitagora, Heraclit cel obscur si Parmenide. Unul construieste, in abstracto, o a zecea planetă pentru a satisface decada sacră, altul îmi spune că opusele sînt în coincidentă în vreme ce al treilea, eleatul, acceptă cîte ceva din cel dintîi si nimic din efesian. Asa înteleg „motivatiile” autorului Leon Agu: „în dezvoltarea eseurilor am trecut pe la multi filosofi, gînditori si sfinti” (ibidem, p. 7) si aidoma faptul că: „nu mi-am propus atitudini dizidfente fată cu sentimentele de sorginte traditională, sedimentate puternic în constiintele oamenilor” (ibidem, p. 6). Bine face autorul, mai ales cînd, cu un soi de prudentă senexă, spune: „se impun multe precizări de nuantă explicativă cu privire la unele licente” (ibidem, p. 8). Licente sînt multe în cartea lui leon Agu, mai sînt chiar si subtilităti si abilităti dintre care cele mai multe trebuiesc luate ca atare.
Îmi pare potrivită în acest loc o scurtă anecdotă povestită de Cicero în Ad familiares, VII, 24, 1. Spune Cicero cum că un cetătean din Roma, neputînd suporta vizitele, se prefăcea că doarme cînd îi soseau musafiri. Într-o zi, zărind pe sub gene cum sclavul său se înfrupta pe ascuns din vinul casei, îi spune: Non omnibus dormio!, ceea ce vrea să spună: Mai închid eu ochii, dar nu chiar pentru toti! Vorbva a rămas si, acum, cu spusa lui Homer, Leon Agu rîde printre lacrimi. O face „interpretînd o curbă” (ibidem, p. 37) si fiind curios că „nu-i tîrziu să încerc a-mi astîmpăra fiorii emotiilor obsedante” (ibidem, p. 59). De ce? Pentru că „unele oprelisti se impun” (ibidem, p. 191).
Cartea lui Leon Agu, Simfonia eternă a devenirii, basculează între opinie personală în exces (iar excesul, de orice fel va fi fiind, este expresia unui deficit) si opinie venită pe calea autoritătii ratiunii sau revelatiei, după caz. Ea, cartea, se situează deseori în aporie si în contradictie unilaterală: vrea să fie prea mult Ahile uitînd că nu se poate astfel decît acceptînd că nu poti depăsi broasca testoasă, caz în care toată virtutea ahileică dă seamă exclusiv aspectului monotropic al fiintării. Politropia nu merge mai departe cu testoasa, ci doar într-un fel foarte exact al lui „a fi împreună”. Nu e un „drum prin ecou” (ibidem, p. 219), e un drum cu ecou, adică, spune bine aici autorul, e „ceva mai tîrziu” (ibidem, p. 220-223). Pare a avea dreptate Iuvenal, acela din Satire, VI, 242-243:  nulla fere causa est, in qua non femina litem morevit.
Stoicii, seriosi de felul lor, aveau obiceiul de a face diferenta între telos si scopos. Un anume Herillos a făcut distinctia, importă mai putin aceasta. În limbajul obisnuit ar fi diferenta dintre tel si scop si care diferentă, la drept vorbind, nu prea functionează, nu la noi. La stoici, telos însemna a face, de pildă, din tragerea cu arcul, o artă; scopos însemna, simplu, a atinge tinta, a o nimeri si-atît. De unde se vede că telul e superior scopului si că aceia care-si propun si una si alta, în acelasi timp, sînt, cu o vorbă a lui Terentius, amantes, amentes. Cel putin asa ne spune în Andria, XIII. Leon Agu e îndrăgostit, nici vorbă, si aidoma fiecărui îndrăgostit, nu poate fi si lipsit de o anume sminteală. Din fericire, cînd meditează asupra tabloului lui Rembrandt, Lectia de anatomie a doctorului Tulp, Leon Agu se întreabă: „spera oare Rembrandt că va descoperi doctorul Tulp/ în corpul omenesc – si locul în care sălăsluieste sufletul?” (ibidem, p. 183). Iar răspunsul este de căutat foarte atent printre rîndurile Simfoniei eterne a devenirii. Asta dacă nu cumva eternitatea este tot ceea ce e întotdeauna de fată în chiar momentul acesta. Căci eternitatea începe cînd si tu începi să te temi de ea.
Si, ca să închei, iată o scurtă povestire. Un grămătic latin de secol III î.e.n., Terentianus Maurus, a scris o prozodie cu titlul: De litteris, syllabis, pedibus et metris. Versul 258 din această prozodie sună astfel: habent sua fata libelli („cărtile îsi au destinul lor”). Ei bine, i s-a întîmplat lui Terentianus Maurus o chestiune teribilă: cartea lui nu a avut viată lungă si autorul ei a fost deposedat si de singurul vers care i-a supravietuit. Versul cu pricina este, se întelege, acela de la 258 atribuit cînd lui Ovidiu, cînd lui Horatiu, cînd lui Martial. Se poate spune deci si despre autori, nu doar despre cărtile lor: habent sua fata. Din acest motiv nu-l invidiez pe Terentianus Maurus si tot din acest motiv Leon Agu are a vedea unde este diferenta dintre patos ca îndemn muzical (ibidem, p. 99) si acelasi patos în uz(ura) lui metafizică, nu metaforică. Altminteri, si încă pe deasupra ceva, am aflat cum e cu „exercitiile de dobîndire a rezistentei fată de temei” (ibidem, p. 278-283).
Totdeauna, negresit, omul bun e un debutant – semper homo bonus tiro est. Asa grăit-a Martial. Iar Leon Agu îmi spune: si peccavi, ego peccavi. Si-l laud pentru asta, căci stă pe marginea patului, simfonic, etern si devenit, asteptîndu-l pe Procust!