2. Convorbiri cu Heraclide
În 1941 lîngă Cairo, în localitatea Tura, s-au descoperit mai multe papirusuri printre care si textul grec intitulat Convorbiri cu Heraclide. În titlu nu este pomenit numele lui Origen, dar rezultă că el e autorul după vocabular, stil si idei. Lucrarea e un „simpozion” sau o „conferintă neoficială” provocată de conceptia episcopului Heraclide cu privire la relatiile dintre Tatăl si Fiul, relatii prezentate de episcop ca în monarhismul modalist. Discutia are loc în 244-245 în biserica eparhială a lui Heraclide. Participă Origen, episcopii Heraclide si Demetriu (Origen se adresează lor cu apelativul „părinte”), cineva Dionisie (Origen îi sune „dragă Dionisie”), un oarecare Maxim despre care nu se stie nimic si Filip, tot episcop.
Prima parte cuprinde dialogul lui Origen cu Heraclide cu privire la persoana divino-umană a lui Isus, dumnezeirea si rolul lui de mijlocitor între om si Dumnezeu si despre natura trupului lui Isus si cum trebuie să întelegem învierea lui. Fiind antitrinitar, Heraclide ezită să recunoască în amănunte personalitatea divino-umană a lui Isus. Origen arată că Fiul există din veci si este o persoană deosebită de cea a Tatălui, dar unită cu Acesta într-o singură dumnezeire, adică doi si totusi Unul. Origen precizează că atunci cînd e vorba de fiintă, Tatăl si Fiul sînt una, dar că priviti ca persoane sînt doi. Conchide Origen: „Să ne rugăm, dar, păstrînd între noi clară dualitatea, dar în acelasi timp să introducem între ei si unitatea”.
La obiectia lui Maxim: în ce chip au decurs lucrurile la învierea lui Cristos?, Origen răspunde în sensul traditiei intrate în uzul liturgic: trupul a rămas în mormînt, sufletul a coborît în iad, iar duhul a fost încredintat în mîinile Tatălui spre păstrare.
În partea a II-a discutia e provocată de Dionisie care întreabă: sufletul omului îsi are sau nu sediul în sînge. E motivat de o pericopă din Levitic: „viata a tot trupul este în sînge” (17, 11). Origen va deosebi între „omul din afară” si „omul din lăuntru” si dezvoltă teoria despre cele 5 simturi ale omului lăuntric; fiecărui simt fiziologic îi corespunde unul duhovnicesc. Avem următoarea corespondentă:
– văz = ochi = cugetul meu. Cu ochii contemplu cele spuse de Scriptură si văd ce este exprimat în ea în chip învăluit;
– auz = urechi: să băgăm de seamă că stă în puterea noastră să nu surzim    sufleteste. „Cine are urechi de auzit să audă” (Matei 11, 15);
– miros: spune Solomon prin tinerele fice ale Ierusalimului (Cîntarea cîntărilor 1, 3): „mirodeniile tale au un miros plăcut”;
– gust: gustati si vedeti ce bun este Domnul (Psalmi 34, 8);
– pipăit: Isus simte că L-a pipăit cineva (femeia cu scurgerea): „cine este cel ce s-a atins de Mine, căci am simtit puterea care a iesit din Mine” (Luca 8, 46). În sînge vedea Origen doar puterea cea dătătoare de viată sufletului.
Ultima parte ne vorbeste despre nemurirea sufletului. Origen prezintă trei feluri de a muri si are drept model lucrarea Sfîntului Ambrozie, De bono mortis. Cele trei feluri de morti sînt:
– moartea cea mai fericită este acea prin care murim păcatului. Noi vietuim în Dumnezeu si murim păcatului. De acest fel de moarte a murit Isus;
– moartea mea fată de Dumnezeu (sufletul);
– moarta fizică a trupului.

3. Filocalia

Este o antologie sau o compilatie alcătuită de Sfintii Vasile cel Mare si Grigore de Nazianz din operele lui Origen. Curpinde 27 de capitole, dar 2 texte sînt gresit atribuite lui Origen. Ele apartin lui Clement Romanul (Peri odoi) si lui Metodiu de Olimp (De libero arbitrio). Putem împărti lucrarea în trei părti. Capitolele 1-15: sensul, rostul si valoarea Scripturii. Ea este o singură carte, este inspirată si nu trebuie corectată nici ca fond, nici ca formă. Capitolele 16-20 realizează o comparatie între crestinism si păgînism. Finalul (cap. 21-27) analizează principii de filosofie si spiritualitate ca: liberul arbitru, materia, cauza răului, prestiinta lui Dumnezeu. Desi bogat si variat, continutul Filocaliei e perfect unitar. Unii asează Filocalia printre lucrările cu continut practic.

D. Scrieri practice

1. Despre rugăciune
De ce a scris-o? Din cauza obiectilor necredinciosilor (epicurei, stoici, sceptici). Ce obiectau acestia? Dacă avem în vedere determinismul universal si prestiinta lui Dumnezeu, care cunoaste dinainte trebuintele fiecăruia dintre noi, urmează că rugăciunea este inutilă. Origen răspunde de-a lungul a 33 de capitole grupate astfel:
– cap. 1-2: introducere;
– cap. 3-17: despre rugăciune în genere;
– cap. 18-30: explică „Tatăl nostru”;
– cap. 31-33: se ocupă de atitudinea trupului si a sufletului, pozitia corporală pe care trebuie să o avem la rugăciune, locul unde ea se săvîrseste. Cartea aceasta este cea mai veche discutie „stiintifică” crestină despre rugăciune.
În cap. 14 ne sînt prezentate cele 4 feluri de rugăciuni:
– rugăciunea de cerere este făcută pentru a obtine ceea ce cuiva lipseste. Avem un exemplu în Luca 1, 13: Zaharia se rugase pentru nasterea lui Ioan si îngerul Gavriil îi spuse: „Nu te teme, Zahario, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată si Elisabeta îti va naste un fiu si-l vei numi Ioan”;
– rugăciunea de laudă este făcută spre preamărirea lui Dumnezeu;
– rugăciunea de mijlocire  „este rugăciunea către Dumnezeu pentru unul care are o mai mare încredere”. Este atribuită Sfîntului Duh si astfel devine mai puternică, fiindcă Duhul este cel ce imploră si mijloceste în timp ce noi ne rugăm;
– rugăciunea de multumire este mărturisirea recunostintei pentru bunurile primite de la Dumnezeu. Despre aceste patru tipuri de rugăciune vorbeste si Paul (I Timotei 2, 1). Origen spune că rugăciunea deplină se adresează numai lui Dumnezeu-Tatăl si nu trebuie să cerem bunuri trecătoare, ci vesnicie. „Tatăl nostru”, pentru a fi rostit, presupune meditare, interiorizare si să nu spunem vorbe multe în rugăciune. Rugăciunea se face cu fata spre Răsărit si cuprinde 5 părti:
– preamărirea lui Dumnezeu;
– multumiri pentru binefacerile primite;
– căinta în fata lui Dumnezeu;
– să cerem bunuri mari si ceresti;
– din nou premărirea lui Dumnezeu prin Cristos în Sfîntul Duh.
Spune că este potrivit ca, după ce am început cu preamărirea, să încheiem tot cu o cîntare de preamărire. Fac precizarea aceasta pentru că în text Origen vorbeste de 4 părti ale rugăciunii dar dă 5. Rugăciunea ne pune în unire cu Duhul Domnului si ea nu urmăreste influentarea lui Dumnezeu ci participarea noastră la viata lui.

2. Exortatie la martiriu (sau Îndemn la martiriu)
Pentru titlul Despre martiriu optează Pamfil (Apologia pentru Origen). Eusebiu si Ieronim preferă acelasi titlu. Este modificat si consacrat ca Exortatie la martiriu de Nichifor Callist în Istoria bisericească, redactată în secolul al XIV-lea. Eusebiu ne relatează (cartea a VI-a din Istoria bisericească) împrejurările care au dus la scrierea acestei opere. Scrie Eusebiu: „Împăratul Alexandru Sever sfîrsindu-si domnia după 13 ani, a urmat la tron Maximin Tracul (235-238). Acesta a pornit o persecutie din ură fată de familia lui Alexandru compusă dintr-un mare număr de crestini si a decretat să nu fie dati mortii decît conducătorii Bisericilor pe care-i vedea răspunzători de răspîndirea Evangheliei”.
O altă informatie o avem de la episcopul din Cezareea Capadociei, Firmilian, într-o epistolă adresată Sfîntului Ciprian al Cartaginei. Din epistolă rezultă că persecutia a fost initiată de un guvernator crud, Serenianus, că a fost extrem de violentă mai ales din pricina izbucnirii unor cutremure pentru care au fost învinuiti crestinii.
Această scrisoare-tratat este adresată diaconului Ambrozie si preotului Protoctet. E un Ambrozie bogat, si numai cu ajutorul lui si-a putut desfăsura Origen activitatea plătind pe tahigrafi si multiplicîndu-si operele.
Există si un motiv subteran în scriere: nu toti crestinii doreau sau acceptau martiriul, ba chiar unii dintre ei rămîneau indiferenti „în inima lor” fată de faptul că trebuia, sau nu, să aducă jertfe idolilor asa cum cereau autoritătile. Se justificau astfel: pot aduce jertfă lui Dumnezeu păcălind autoritatea lumească, adică îl pot numi pe Dumnezeu idol sau demon dar să îl am în inima mea cînd aduc jertfă idolului. Origen va spune că idolatria e păcat de moarte. Nu mai sîntem catehumeni, spune el, si lumea întreagă ne va condamna dacă dezertăm de la credintă. Ambrozie si Protoctet si-au dovedit loialitatea credintei si Origen îi îndeamnă să rămînă fermi întrucît, după o scurtă suferintă, vor fi răsplătiti. Spune în cap. 5 că se însală pe ei însisi cei care socotesc că pentru a încheia cuviincios viata „în Cristos” ar fi de ajuns cuvîntul; se crede cu inima spre dreptate iar cu gura se mărturiseste spre mîntuire. Fericirea vesnică o vor avea doar aceia care-si vor mărturisi credinta cu curaj. De unde această necesitate? Din faptul că în timpul persecutiilor, mai ales în vremea lui Decius (249-251), presiunile autoritătilor romane au fost foarte mari si unii crestini au făcut concesii care sînt de trei feluri:
– tămîiază zeii (thurificatii);
– aduc jertfe zeilor (libellaticii);
– dau declaratii oficiale că nu sînt crestini (acta facientes).
Ultimele două pozitii echivalau aproape cu apostazia. De aici insistenta magistratilor de a cere expres „mărturisirea” sau exteriorizarea, iar jurămîntul de tăgăduire sau de apostaziere este după Origen tot ce poate fi mai nelegiuit pentru un crestin.
Capitolul 8 afirmă că adorarea zeilor falsi e păcat, căci este absurd să adori creatura în locul Creatorului. E iritat Origen: „Domnului Dumnezeului tău să I te închini, si numai Lui să-I slujesti. Si eu sînt făptură; de ce vrei să te închini unuia care se închină el însusi altcuiva”?
Origen are în vedere dubla mărturisire: în timp de persecutie si în timp de pace. În ceea ce priveste mărturisirea în timp de persecutie el condamnă pe cei care refuză mărturisirea pretinzînd că ei cred „în inima lor”. Cît priveste timpul de pace: să luptăm spre a lua asupra noastră nu numai martiriul în fata lumii, ci si pe acela de taină, martiriul constiintei (cap. 21 la Origen si II Corinteni 1, 12). Paul spune: „Lauda noastră este mărturia  pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume cu o sfintenie si curătie de inimă date de Dumnezeu”.

E. Scrisori
Din corespondenta lui Origen au mai rămas doar două piese întregi. Prima e scrisoarea către Grigore Taumaturgul – un îndemn de a folosi filosofia drept cultură generală si pregătire pentru crestinism. Apoi scrisoare către Iuliu Africanul, o discutie pe marginea unui text din Daniel privind episodul Susanei. Iuliu sustine că episodul nu e canonic întrucît n-a apartinut de la început originalului cărtii lui Daniel. Origen sustine că e canonic pentru că îl aflăm în Septuaginta.
     Cîteva din trăsăturile metodei de care se foloseste le punctez acum, la final. Sesizez mai întîi o tendintă mistică proprie lui Origen. Este accentuată lumina si ea apartine celor care stiu/cred că Isus este Dumnezeu adevărat. Lumina e dată crestinilor perfecti. În al doilea rînd avem regula de credintă (ecclesiasticos canon sau regula fide): ea constă în a sta aproape de magisterul Bisericii, adică de traditia apostolică. Ultimele două trăsături au fost atinse de-a lungul textului. Le rezumăm astfel: exegeza biblică sau cele trei sensuri de interpretare: corporal/literal; psihic/moral si pneumatic/alegoric; în fine este vorba de folosirea filosofiei. Origen e un eclectic care foloseste filosofia pentru a da expresie doctrinei.
Luca a fost cel mai cult dintre evanghelisti. Non est secundm Lucam, se spune atunci cînd e vorba de apocrife. Est secundum Lucam, atunci cînd e vorba de canon. Despre Origen pot spune: Non est secundum Origenis.