V

Cunoastem De principiis din 4 categorii de texte: cele originale, păstrate în Filocalia făcută de Vasile cel Mare si Grigore Teologul; traducerea lui Rufin; fragmentelelui Ieronim din Epistola 124 către Avitus. Ieronim declară apodictic: Origen e eretic, Rufin infidel; fragmentele lui Justinian despre care am pomenit (543).
Admiratorul si apărătorul lui Origen, Pamfil, amintea un număr de 15 teze pe care rivalii i le reprosau si pe care Pamfil încearcă să le justifice în Apologia pentru Origen. Este prima listă din asa-numitele teze “origeniste” eretice, împărtită în trei grupe:
- învătătura despre preexistenta sufletelor;
- exprimări care denotă acceptarea subordinationismului;
- teze privind atitudinea fată de magie, astronomie si fată de doctrina eschatologică a crestinismului.
Cele 15 articole controversate sînt următoarele:
1. Origen spune că nu trebuie să ne rugăm Fiului. Detractorii au în vedere De oratione, dar gîndul lui Origen era: să ne rugăm Tatălui prin mijlocirea Fiului;
2. Origen spune că Fiul nu este bun în chip absolut. Este avută în vedere cartea a III-a, cap. 2 din De principiis. După Origen însă nu există doi Dumnezei necreati, iar Fiul primeste totul de la Tatăl. Tatăl este bunătatea absolută (autoagaton), iar Fiul este imaginea acestei bunătăti (eikon);
3. Origen spune că Fiul nu-l cunoaste pe Tatăl asa cum Tatăl se cunoaste pe sine. Este incriminată cartea a IV-a din De principiis si contextul este acela în care Origen voia să demonstreze că făpturile sînt în număr finit. Dumnezeu cuprinde si delimitează universul, dar El însusi nu este cuprins si delimitat de nimic, nici măcar de Fiul. Obiectia care s-ar putea aduce este dată de două spuse ale lui Isus din Ioan: Isus spune că-L cunoaste pe Tatăl (10, 15; 17, 25), si apoi spune că Tatăl se află în El (10, 38; 17, 21). Ceea ce urmează este că Isus L-ar “cuprinde” pe Tatăl. Însă Origen distinge între cuprinderea Tatălui prin inteligentă si cuprinderea prin putere. Numai prima este valabilă, a doua nu, căci Tatăl poate cuprinde pe Fiul, nu si invers;
4. Origen spune că naturile rationale s-au inserat în trupurile fiintelor fără ratiune. Sfîrsitul cărtii I din De principiis motivează acuza. Dacă lumea a fost creată de un Dumnezeu drept si bun, cum se face că oamenii se nasc inegali, sau de ce unele fiinte sînt celeste, altele umane? Influentat de Platon si de Ammonius Saccas, Origen spune că sufletele sînt de aceeasi natură cu Dumnezeu care le-a creat pe toate egale dar si libere. Oricum, cînd vorbeste despre aceste lucruri Origen e ipotetic si foloseste termenul tácha (“poate”, “e posibil”);
5. Origen spune că există metempsihoză. Tot în De principiis apare ideea. Urmînd pe Platon si pe stoici, Origen crede că există lumi succesive, de aici metempsihoza, anume că sufletele necurătate vor intra din nou în trup. Dar Origen precizează că e vorba de o singură încarnare a sufletului în fiecare lume. Nu este deci metempsihoză, ci ensomatoză;
6. Origen spune că sufletul lui Isus era sufletul lui Adam. Este însă o idee pe care Origen nu o sustine. Se poate presupune că o naste o interpretare eronată la cartea a IX-a din Comentar la Geneză rezumată astfel: “Origen stabileste că Isus este Adam iar Biserica, Eva”. Dar Adam este doar simbolul lui Isus, iar ideea reîncarnării lui Adam în Isus nu o practică Origen;
7. Origen spune că nu există pedeapsă vesnică. În acest mod propozitia nu este nicăieri formulată de Origen, dar poate fi dedusă. E ideea apocatastazei din De principiis. Dacă există apocatastază (toate fiintele rationale vor fi mîntuite indiferent de gravitatea păcatelor) atunci este exact că nu există pedeapsă vesnică si Origen contrazice pe Isus (Matei 18, 8; 25, 41) care vorbea de “focul vesnic” pentru cei răi. Dar problema era de a sti dacă acordăm cuvîntului vesnic cel mai strict sens care contravine ideii mîntuirii universale si a bunătătii infinite a lui Dumnezeu;
8. Origen spune că nu există o înviere a trupului. Cel putin trei cărti origeniste sînt vizate aici. Întîi Comentarul la Psalmul 1, apoi Stromate si De resurrectione. Ultimle două sînt pierdute; le mentionează Eusebiu si Ieronim, iar Despre înviere este pomenită chiar de Origen în De principiis (cartea a II-a). Origen nu neagă învierea trupului ci contestă ideea crestinilor de rînd care vedeau învierea după modelul trupului actual. Trupul învie ca formă, nu ca substrat material, asta sustine Origen;
9. Origen spune că magia nu este un rău (în De resurrectione). Este vorba despre o propozitie citată de Teofil din Alexandria: “Arta magică îmi pare un cuvînt care nu acoperă nici o realitate; totusi, dacă ar acoperi vreuna, aceasta n-ar fi ceva rău”. Adversarii retin doar a doua parte a frazei, iar în prima parte Origen neagă eficacitatea formulelor magice;
10. Origen spune că astronomia este cauza eficientă (poietiké) a tuturor faptelor si întîmplărilor. Se pleacă de la un loc din Comentar la Geneză, cartea a III-a, păstrat în Filocalia. Este incriminat un fatalism astral, dar Origen, citînd Scriptura, spune că astrele nu sînt cauza evenimentelor ci semne ale acestora. Astrele anuntă viitorul, dar aceste semne nu sînt pentru oameni ci pentru puterile îngeresti.Origen crede că viitorul este scris în cer si oamenii pot descifra aceste semne si singuri, dar mai ales învătati de îngerii căzuti. Origen nu este însă un fatalist astral;
11. Origen spune că Fiul unul născut îsi încetează domnia. În De principiis Origen foloseste cuvintele: “Fiul va preda domnia lui Dumnezeu”, dar aceste cuvinte apartin lui Paul (I Corinteni 15, 24-28);
12. Origen spune că sfintii au venit în lume ca urmare a unei căderi si nu pentru a se îngriji de ceilalti. Nu este vorba despre Origen aici. În cartea a II-a la Comentarul după Ioan spune că sufletul lui Ioan Botezătorul a venit în lume nu pentru că a păcătuit, ci pentru a fi înainte mergător. Prin analogie lucrăm si în cazul celorlalti sfinti;
13. Origen spune că Tatăl nu poate fi văzut de Fiul (De principiis, cartea a II-a, 4, 3). Fraza există ca atare. Răspunde Origen: El n-a spus: “Nimeni n-a văzut pe Tatăl decît numai Fiul”, ci a spus: “Nimeni nu cunoaste pe Tatăl, decît numai Fiul”. Este vorba deci de faptul că nici Isus nu poate vedea pe Dumnezeu cu ochii trupului;
14. Origen spune că heruvimii sînt aspecte (epinoiai) ale Fiului. Serafimii apar în De principiis, cartea I, 3, 4. În Isaia apar doi heruvimi care spun: “Sfînt, sfînt, sfînt, Domnul Savaot”. Un învătător evreu, continuă Origen, spune că heruvimii ar fi Isus si Sfîntul Duh. Adversarii afirmă că aici Origen neagă diferenta de natură dintre Isus si îngeri, numai că sensul origenian e alegoric: cei doi îngeri sînt prefigurări ale lui Isus si ale Sfîntului Duh;
15. Origen spune că imaginea (eikon) lui Dumnezeu în raport cu acela pe care ea îl reprezintă în calitatea sa de imagine nu este un adevăr. Textul apare în De principiis (cartea I, 1, 8) cînd Origen comentează pe Paul (Coloseni 1, 15) si vorbeste de “imaginea lui Dumnezeu celui nevăzut”. Adversarii reprosează: Fiul, comparat cu noi, este adevăr, dar raportat la Tatăl este minciună. La Origen însă cuvîntul adevăr are sens de model opus imaginii, ca la Platon, nu de adevăr opus minciunii, ca la adversari.
Tezele incriminate pot fi reduse la 6:
- subordinationismul trinitar;
- ipoteza preexistentei sufletului uman în fiinta lui Cristos;
- ipoteza preexistentei sufletelor;
- apocatastaza sau restabilirea finală a tuturor, inclusiv întoarcerea diavolului;
- conceptia despre “însufletirea” astrelor si înzestrarea lor cu ratiune. E acelasi lucru cu pluralitatea lumilor;
- interpretarea alegorică a Scripturii.
Plecînd de la toate acestea, să răspundem la întrebarea: poate fi Origen considerat eretic? Evolutia disputelor origeniste este exemplară. Încă Metodiu de Olimp, în Comentar la Facere si Despre înviere critică exagerările alegoriste ale lui Origen. Ce reprosează Metodiu? Faptul că, spre exemplu, în Geneză (3, 21) Origen vede în pieile de animale cu care Dumnezeu îmbracă pe Adam si Eva după cădere o alegorie a creatiei trupului; apoi este criticată conceptia lui Origen despre eternitatea creatiei, despre preexistenta sufletelor si încarcerarea lor în trupuri, precum si conceptia despre localizarea paradisului terestru în cerul al treilea, iar nu pe pămînt. Si conceptia lui Origen despre neidentitatea materială a trupurilor înviate fată de cele nemuritoare este pusă sub semnul întrebării.
Prima mare controversă origenistă este initiată de Sfîntul Epifaniu si de Teofil al Alexandriei. Cartea lui Epifaniu este numită Panarion sau Contra ereziilor. Panarion înseamnă în greceste “copaie pentru făcut pîine”; acelasi lucru înseamnă si panarium în latineste. Nu întîmplător panaristos desemnează în greceste ceea ce este “superior în orice”.
Epifaniu reia si completează critica lui Metodiu de Olimp spunînd că erorile lui Origen sînt mai grave decît ale vechilor eretici întrucît pe scrierile origeniste se sprijină rătăcirile ariene. Teofil va condamna erorile si va excomunca pe origenisti.
Intervine în controversă Ieronim si Rufin. Primul numea, într-o scrisoare către Paula, pe adversarii lui Origen “cîini turbati” si stăpîniti de invidie. Că apoi îi devine dusman, este o altă poveste. În prima jumătate a secolului al VI-lea se reia disputa mai ales pe ipoteza preexistentei sufletelor si a apocatastazei. Intervine Justinian care tratează pe Origen ca discipol al lui Platon, dascăl al lui Arie si mai impios decît maniheii. Consecinta o aflăm la sinodul V (553) cînd Origen este condamnat si declarat eretic. Prin condamnarea lui Origen nu se loveste atît în persoană cît în origenism, care origenism nu era în secolul al VI-lea identic cu doctrina autentică a lui Origen. Origen nu ar fi recunoscut în origenismul secolului al VI-lea doctrina sa. E doar un mănunchi de idei detasat de întregul cugetării. Origenismul este astfel mai mult o degenerare printre călugării egipteni si palestinieni a unor idei expuse ca ipoteze în scrierile lui Origen.
Nici vorbă, greselile dogmatice ale lui Origen sînt reale si nu este vorba de a le nega. În judecata lor însă trebuie să se tină seama de următoarele aspecte:
- intentiile săvîrsitorului;
- rolul si valoare pe care o atribuie lor în ansamblul doctrinei;
- stadiul în care se afla teologia si actiunea de dogmatizare a Bisericii.
La întrebarea dacă la învătăturile gresite care se găsesc în scrierile lui Origen acesta a aderat în spirit eretic, răspunsul este negativ. Origen spune că Biserica este în toate cele ale credintei si moralei suprem si de negresit judecător. O asemenea atitudine este contrară oricărui spirit eretic. De altfel singur spune în “Prefată” că emite doar ipoteze si opinii, nu formule dogmatice, ci puncte de vedere pe care este de acord să le retracteze/revizuiască. Deci Origen retractează cu anticipatie orice gresală dogmatică aflată în sistemul lui.
Apoi Origen este si un deschizător de drumuri, si nu poate marca un traseu fără de nici o curbă. De asemenea nu-si scria singur lucrările ci recurgea la tahigrafi. De aceea impunea să revadă textul înainte de a fi publicat, lucru ce nu se întîmplă tocmai cu De principiis căreia Ambrozie îi dă drumul nefinisată.
O altă problemă: Origen realizază prima mare sinteză teoretică a crestinismului. În Răsărit mai ales, toti marii teologi din secolele IV-V se inspiră din el. Oare toti acestia întelegeau să se lase debitori spirituali unui eretic? Pe timpul lui Origen, deci anterior sinoadelor ecumenice, traditia nu era pe deplin formată si fixată. Lipseau definitiile dogmatice proclamate oficial, după cum era în formare si terminologia dogmatică. În veacurile următoare afirmatiile lui Origen au fost puse în comparatie cu formule dogmatice oficializate în sinoade ecumenice si fireste, în raport cu ele, formulările lui Origen apar ca eretice. În mod obisnuit Biserica nu a condamnat pe cei care au comis greseli de doctrină înainte de definitiile sinodale. Au fost cazuri în care în timpul vietii autorului aveau loc astfel de precizări si autorul se alătura regulei de credintă. Nu a fost posibil la Origen. El nu este un eretic.
O nuantă: teologia deosebeste între eretic material si eretic formal. Ereticul material este acela care greseste în învătătura de credintă în mod neintentionat si nu în opozitie constientă si voită fată de Biserică; ereticul formal sustine o învătătură de credintă contrară învătăturii Bisericii. Origen poate fi socotit un eretic material, dar ereticul material nu este, propriu-zis, un eretic.
Episcopul cipriot Epifaniu, în Panarion, se ocupă de Origen în erezia 64 si îl acuză de idolatrie. Acuzatia va fi preluată de toti antiorigenistii si e prezentă în condamnarea lui Justinian. Epifaniu recunoaste tăria lui Origen în timpul persecutiei, pe cînd se afla la Alexandria, dar spune că această tărie nu a fost statornică. Persecutorii îl pun pe Origen într-o dilemă de felul următor: se aduce în fata lui Origen un etiopian si un idol. Origen avea de ales între a comite fapte rusinoase cu etiopianul si a aduce sacrificii idolului. Alege a doua variantă si închină idolului tămîie, aprinzînd-o. Astfel Origen se îndepărtează de martiriu, este alungat din Biserică si pleacă în Palestina. De unde a luat informatia, Epifaniu nu ne spune. O aflăm însă si la episcopul Nemesiu al Emesei. Diferenta dintre cele două stiri este: la Epifaniu idolatria e doar una din multele crime ale lui Origen; la Nemesiu ea e una, dar suficientă ca să-l compromită definitiv. Nemesiu spune acestea în Despre natura omului, cap. 30, în care se ocupă de Origen.
Teofil al Alexandriei într-o epistolă sinodală către episcopii Palestinei si Ciprului, arătînd erorile lui Origen, spune că acesta admitea idolatria, astrologia si magia păgînilor si chiar doctrina lui ar fi amestecată cu idolatrie: Origenis doctrinam quam idolatriae mixta est.
 Origen mai este acuzat că e eretic. Acuza aceasta este hotărîtoare pentru compromiterea si anatemizarea acestui geniu crestin. Origen suferă chiar în timpul vietii o condamnare episcopală sub forma depunerii si a constrîngerii de a părăsi Alexandria (232). Ultima condamnare e în 553. Între prima si ultima, deci între Demetriu si Justinian, este o mare deosebire de motive: avem în vedere denaturarea operei lui Origen care devenise între timp “părintele tuturor ereziilor”. Dacă Justinian nu mentionează decît în treacăt idolatria, de ereziile lui Origen face atîta caz încît condamnarea pe baza lor pare lucrul cel mai natural si mai urgent. Dacă Origen nu era eretic în viată, el devine eretic după moarte si dacă nu a putut fi condamnat în viată ca eretic, va fi condamnat după moarte, pentru că devenise. De principiis este locul din care adversarii si mai ales Justinian vor scoate din abundentă serii de erezii. Ceea ce voia Origen prin această “summa theologica” era să ridice, pe baza regulii de credintă a Bisericii, un edificiu stiintific de doctrină. Voia ceva grandios dar riscant. Pentru unele chestiuni asupra cărora Biserica nu s-a pronuntat nici pînă astăzi, Origen a înteles să-si de-a cu titlu de ipoteze propriile păreri, fără nici o obligatie pentru cititori si pentru Biserică. După ce Biserica a luat din Origen tot ce-i trebuia, a aruncat restul cu dezgust, îngropînd sub anateme grele ca “părinte al ereziilor” pe acela care fusese, totusi, “părintele teologiei”. Origen devine eretic după ce Biserica îsi dă ceea ce nu avea în secolul al III-lea: formule de credintă si un simbol de credintă admis si garantat de sinoade. Cu cît învătătura Bisericii se precizează si se oficializează, cu atît în Origen apar puncte vulnerabile, adică chestiuni în care Biserica se pronuntă altfel decît el. De aceea Origen devine eretic după moarte. O ironie: opera lui Origen ajută la închegarea tezaurului dogmatic crestin si pe baza acestui dogmatism el va fi condamnat!
De principiis cuprinde patru cărti. Asupra primeia vom întîrzia mai mult. Cartea I tratează despre Dumnezeu care e duh, inteligentă ori monadă. Dumnezeu e nenăscut, e lumină, natură simplă, fără adaos si fără scădere a naturii sale. El nu e trup si nu are nevoie de spatiu material. Cunoasterea lui Dumnezeu nu e apofatică (negativă) ci catafatică (pozitivă), adică mintea omenească nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu în sine. Îl va deduce din lucrurile si din frumusetea făpturilor Sale.
De principiis tratează despre Logos ca fiintă necuprinsă de mintea omenească; Dumnezeu e făcut înteles prin Logosul Său care e Cristos si El exprimă substanta si existenta lui Dumnezeu. Origen deosebeste între sufletul lui Isus si fiinta lui Isus. Fiul Unul-născut a creat toate făpturile pe care le-a făcut să i se ataseze cu dragoste. Sufletul lui Isus a făcut parte din inteligentele de la început si el a aderat la fiinta lui Isus. Sufletul este unit inseparabil cu Isus, cu Întpeciunea, cu Cuvîntul lui Dumnezeu, cu Adevărul si el face un singur spirit cu Isus. Sufletul lui Isus este o substantă intermediară între Dumnezeu si trup, un mijlocitor. De el e nevoie pentru că natura divină nu se putea amesteca cu trupul. Din substanta sufletului mijlocitor se naste Dumnezeu-omul (theantrophos). Fiind o substantă intermediară sufletul putea să ia un trup, dar fiind si substantă ratională el putea contine si pe Dumnezeu. De aceea acest suflet împreună cu trupul a fost numit Isus Cristos. Astfel aflăm pentru prima dată, la Origen, formularea clară a comunicării substantelor (communicatio idiomatum), sau comuniunea însusirilor divine si umane în Cristos, formulată asa întrucît Origen nu cunostea termenul “persoană”. Pentru a explica, Origen spune că în toată Scriptura natura divină e numită cu vocabule umane iar natura umană e împodobită cu titluri rezervate lui Dumnezeu. În mod eronat Origen învată despre crearea initială a sufletelor omenesti si merge cu această eroare pînă la a afirma existenta unui suflet creat anterior pentru Cristos, de unde si acuzatia de a fi eretic.
Vorbeste apoi despre Sfîntul Duh, si Origen, după Ieronim, e subordinationist. E absolvit de această vină de Grigore Taumaturgul si de Sfîntul Athanasie. În finalul primei cărti prezintă creatia precosmică, adică îngerii, căderea si restaurarea lor. El predică un pluralism al lumilor si de aici întrebarea: în ce lume a venit Cristos? Creatia este un act simultan, nu ca în Biblie, cu diviziuni cronologice. Materia e eternă dar este precedată de inteligentă. Ea nu ar exista dacă nu ar fi necesară naturilor rationale, si în aces caz ar fi suprimată. Valentin sustinea că diavolul nu ar fi mîntuit din cauza naturii sale rele. Origen spune că diavolul nu ar fi o substantă destinată pieririi ci el a căzut prin vointa sa, deci poate fi salvat. Diavolul s-a pierdut (a căzut) nu din cauza naturii, ci a vointei sale.
Cartea a II-a tratează despre crearea lumii, identitatea lui Dumnezeu în cele două testamente, întruparea Logosului si venirea Sfîntului Duh. În cartea a III-a avem unirea sufletului cu trupul, libertatea si liberul arbitru, lupta bine-rău, iar în ultima carte o recapitulare si cîteva adaosuri.