3. Paideia vs. paiderasteia

Calchiez titlul acestei secvente după Henri-Irénée Marrou si mă refer în continuare la ceea ce se poate numi, pe scurt, situatia culturală a homosexualitătii.
Este o iluzie să credem că Grecia antică, si în primul rînd Atena, ar fi fost un paradis al pederastilor. Ba platonismul chiar videază (e drept că o face în absolut) o asemenea relatie de conotatiile ei sexuale. Pe de altă parte, homosexualitatea este atestată într-o multitudine de culturi, încît existenta relatiilor sexuale între bărbati (sau femei) are a fi considerată ca un fapt antropologic. De aici si formele institutionale pe care homosexualitatea le îmbracă (sau dezbracă, după caz!), anu­me că apartenenta la un grup social (sau posesia unui statut social determinat) poate implica homosexualitatea. Doar trei exemple, dintr-o semnificativă serie:
– în China antică era încurajată homosexualitatea feminină (se întelege lesne ce vreau să spun; un aspect tîrziu al problemei, nu foarte, chiar, tîrziu, interzice familiei de a avea mai mult de un copil);
– în cazul samurailor, codul Bushido vedea în homose­xua­litate o regulă;
– la Teba, Garda Sacră înfrîntă de Filip la Cheroneia (338) era formată exclusiv din cupluri homosexuale (asa-numitul „bata­lion sacru” întemeiat de Epaminondas) .
Nu e de nespus că pederastia era într-atît de institutionalizată în Grecia antică încît Pericle trecea drept un original de vreme ce se singulariza prin faptul de a iubi doar femei (E. Armand, în Mari curtezani si vestiti libertini, ne spune că Aspasia a fost dansatoare si muzicantă la Megara. Întreaga ei „filosofie” se reducea la un fapt foarte simplu: „stiinta de a fi femeie, adică tovarăsa omului inteligent pe care, seducîndu-l si dominîndu-l, să-l facă totusi fericit... Pericle a iubit-o pe Aspasia ca un întelept, fără gelozie. Cînd se ducea la senat, el o lăsa în tovărăsia lui Socrate si a frumosului Alcibiade, care a avut-o înaintea lui Pericle. După unele «dialoguri» lăsate de Platon, s-ar părea că relatiile Aspasiei cu Phidias, Socrate si alti întelepti erau mai degrabă «supralubrice» decît filosofice” – voi reveni asupra lui E. Armand), iar Xenofon spune că pederastia face parte din educatie: cel care iubeste este legat celui iubit în felul în care elevul este legat de maestrul lui;
– cel iubit e un adolescent abia ajuns la pubertate, la vîrsta bărbii celei dintîi;
– cel care iubeste e un adult care nu depăseste, de regulă, 40 de ani.
Xenofon (în Constitutia Spartei, 2, 12) mărturiseste că se simte obligat să vorbească despre pederastie pentru că „aceasta are importantă în educatie”. Nu e nimerit a ignora locul ocupat de erosul masculin în civilizatia elenă (si acesta este deja un loc comun), mai ales că un asemenea loc este important în domeniul pedagogiei. Subiectul, e drept, stă sub semnul unei atitudini reti­cente, excesiv circumspecte, de parcă ar fi o curiozitate maladivă. Cred că e aici un soi de răutate a modernilor, una la a cărei bază stă confuzia de coduri, fie ele si morale. De fapt nu de confuzie este vorba, cît de un transfer nepermis, unul care nu respectă regula comparatiei. Transferul acesta functionează în felul în care judecăm pe cei vechi după codul nostru moral, nu după al lor, iar dacă e după al lor, atunci nu-i mai putem judeca, îi putem doar analiza, compara etc. Judecarea pare să bată analiza din perspectiva codului folosit drept criteriu.

4. Cazul Chamoux

Una din cele mai teribile neîntelegeri se însoteste, în opinia mea, cu un istoric, de altfel (sau tocmai de aceea) extrem de onorabil. Este vorba de François Chamoux. Îl apelez în continuare pentru a arăta locurile în care, personal, nu particip la interpretarea lui.

4.1. O prejudecată

Mai întîi, Chamoux este părtas locului comun (si „comu­nitatea” aceasta transformă locul în prejudecată!) conform căruia procesul lui Socrate e „rusinea de nesters a democratiei ateniene” . Aici înclin să tin parte lui Hegel: „în legătură cu ceea ce era Socrate si ceea ce era poporul său vom recunoaste necesitatea acestui destin. Cînd e vorba de Socrate, noi nu avem de expus un sistem filosofic, ci istoria unei vieti individuale” . Hegel spune bine că avem a deosebi în procesul lui Socrate cel putin două laturi: continutul acuzării si condamnarea, pe de o parte, raportul lui Socrate cu poporul, pe de alta. Nimerit conchide Hegel: „Socrate a fost găsit vinovat de către judecători în ceea ce priveste continutul acuzării lui; dar el a fost condamnat la moarte deoarece a refuzat să recunoască competenta poporului, maiestatea acestuia peste un acuzat” . Locul comun de care aminteam, si care e de regăsit în modernitate la Tennemann, tine de confuzia de coduri de care vorbeam mai sus. Lucrul se verifică de altfel în scorul votului: din 501 de judecători, 281 au votat contra. Socrate avea nevoie doar de 61 de voturi pentru a fi achitat. Or, dacă e să fim rezonabili, 61 de voturi nu înseamnă tocmai „popor”! Aceste voturi fac parte din rezerva strategică socratică. Numărul în sine nu importă. Ironia diferentei, da! 281 la 220 e rezultatul primului vot, cînd s-a stabilit dacă Socrate este sau nu vinovat. S-a hotărît că este, si judecătorii discutau ce pedeapsă i s-ar cuveni lui Socrate (sau ce amendă să plătească). Socrate, fără să fie întrebat, propune 25 de drahme (100 de drahme, spune Eubulides; pentru a întelege ridicolul sumei avansate de Socrate, să avem în vedere că 1 mină = 100 drahme; 1 talant = 60 mine, deci 1 talant = 6.000 drahme. Socrate propune, prin urmare, un sfert de mină sau o mină, după Eubulides). Cum interventia lui Socrate a tulburat pe judecători, el se simte dator să le spună: „date fiind serviciile mele, propun recompensa de a fi întretinut în Prytaneion pe soco­teala statului”. Acum are loc al doilea vot care hotărăste natura pedepsei (si care va fi moartea). În urma celui de-al doilea vot, judecătorii l-au condamnat la moarte cu 80 de voturi în plus (adică 361 la 140 fată de 281 la 220).
Chamoux e revoltat de atitudinea „respectabililor cetăteni” ce formau tribunalul. De unde respectabili? Din punctul cui de vedere? Socrate nu-i considera în nici un fel respectabili tocmai pentru că erau prea multi si nici măcar nu aveau timp. E clar că „respectabilii cetăteni” ai lui Chamoux nu erau tocmai asa ceva din perspectiva lui Socrate. De aceea Hegel are dreptate .

4.2. Socrate deconstructorul

În al doilea rînd, Chamoux vorbeste de „cumsecadele popor al Atenei” , si e extrem de revoltat de amorul dorian practicat „fără nici un pic de jenă” în ambientul socratic. Ne spune că atenianul de mijloc nutrea pentru un astfel de viciu dezgust si dispret deopotrivă. Chamoux îl invocă pe Aristofan, numai că Aristofan nu a înteles mai nimic din speculatia socratică si mesajul ei, încît Aristofan nu e tocmai credibil cînd judecă pe Socrate. Atenianul de mijloc nu vede în pederastie un viciu decît în măsura în care Socrate se declară admirator al Spartei, ceea ce vrea să spună că vede acest viciu în consecintă, nu în premisă; atenianul de mijloc nu tratează pederastia cu dispret, nu e dezgustat de pederastie si crede cel mai putin că ea ar fi o dereglare psihică (problema aceasta nici măcar nu se punea la cei vechi); atenianul de mijloc vede în pederastie semnul de recu­noastere al unei fraternităti aristocratice, iar semnul si fra­ternitatea, de orice fel vor fi fiind, creînd interdictia, nasc anti­patia. În mod normal, cînd apare o interdictie, ea este dublată de o faci­litate. Nu era cazul, si Chamoux are dreptate împotriva lui însusi: pederastia nu era dispretuită, era invidiată si de dorit ca orice lucru care se refuză celor multi si devine privilegiu si semn de noblete (inclusiv Aristofan, în Păsările, nu pune în cauză erotica pede­rastică. Aceasta tinea de contextul practicilor educative ale gimna­ziului. Tot de la Aristofan, un pudic pentru vremea lui, rezultă, din Acharnienii – anul 425, cea mai veche comedie cunoscută, că nu e mare diferentă între iubirea de băieti si înselarea sotiei si aceasta, fireste, nu din perspectiva scopului). Altfel, ne aflăm în plină poveste a vulpii si a strugurilor acri. Socrate e vinovat, fireste, dar nu pentru că dădea ci pentru că lua „cumsecadelui popor” si atenta nu la o lege sau alta, ci la traditie, ceea ce era infinit mai grav (măcar că traditia începea să deraieze si să transforme în regulă accidentul). Drept e că Socrate nu ia poporului ceva pentru a da aristocratilor; asta se întîmplă fără voia lui. Poporul e revoltat si întelege că, prin Socrate, ceea ce îi apartine de drept si prin traditie, devine un pri­vilegiu aristocratic. Si atunci poporul află un argument – traditia – în care trece, ca într-o dorită refulare, condamnarea lui Socrate. Se întreabă Chamoux: „reprezenta oare Socrate un pericol pentru echi­librul moral si politic al democratiei ateniene? Putem răspunde fără ezitare că da” . De acord, doar că pe vremea lui Socrate e greu de acceptat la Atena un echilibru moral (si Socrate nu e vinovat în debut de dezechilibrarea lui), de unde si insistenta socratică în problema virtutii; echilibrul politic pe care l-ar periclita Socrate e de asemenea discutabil (de aceea si sînt scrise dialogurile politice în care, e adevărat, e vorba mai mult, pînă spre exclusiv, de conceptia lui Platon, nu a lui Socrate); cît despre democratia ateniană, ea este un derivat al celor două echilibre, un construct în care, la fel de adevărat, Socrate nu credea, si o făcea fără bunăvointă si nu cu foarte mult respect.

4.3. Aristocratie si popor: despre privilegiul deranjant

În rîndul al treilea, Chamoux sustine că pederastia, pe care o numeste „perversiune sexuală si mentală”, s-a bucurat în lumea greacă de un anume prestigiu din pricina calitătii sociale a adeptilor si a talentului unui Platon” . Nimic mai fals! Nu de un „anume prestigiu” este vorba, si nu Platon poate fi aici invocat drept garant spiritual. Platon este un mostenitor, nu un creditor si, prin Socrate, se ia traditiei cu două mîini ceea ce traditia dăduse cu una. Să nu uităm că Platon transferă lui Socrate esecurile lui. Continuă Chamoux: „totusi, ne-am însela foarte tare crezînd că un astfel de viciu era general răspîndit în societatea elenă si că el nu stîrnea nici un blam” . Nu, cu sigurantă nu stîrnea nici un blam, pederastia, nu homofilia, în tot cazul nu unul venit dinspre latura puritană modernă. Este adus ca martor, din nou, Aristofan, un avocat al poporului si tocmai de aceea nu foarte convingător (i se întîmplă lui Aristofan un lucru anapoda: lumea crede că minte cînd are dreptate si că spune adevărul cînd, în realitate, poetul prefera, nu fără un iz ipocrit, să lase cuvîntul decisiv altora. E drept că nu oricui. El basculează între onoranta valoare a traditiei si incerta determinare a momentului). Argumentul suprem al lui Chamoux: „pederastia înflorea în rîndurile aristocratiei si nu ale poporului” . Nu de „înflorire” este însă vorba aici, ci de privilegii. Privilegiul deranjează si Chamoux vede în acest loc un soi de „luptă de clasă”, una care se „ascute”. Analiza pe care o face este tributară felului acesta „ascu­tit” de a privi lucrurile. Morala nu e pentru aceia care o fac; e pentru ceilalti.

4.4. La greci totul depindea de popor
       (iar poporul de oratori)

În fine, Chamoux conchide: „procesul lui Socrate reflectă ostilitatea si dispretul poporului atenian fată de acesti tineri rătăciti. Tot talentul lui Platon si piruetele lui mentale în legătură cu presupusele avantaje ale acestor amoruri perverse nu pot ascunde repulsia naturală pe care ele o inspirau majoritătii opiniei publice” . Cu o vorbă a lui Fénelon, pe care Chamoux o citează de altfel, la greci totul depindea de popor, iar poporul de oratori. Socrate si-a propus în ultimul rînd să fie un orator, si nici măcar acolo. Si dacă am insistat mai mult pe Chamoux este tocmai pentru că opinii de felul acestuia sînt foarte răspîndite, în popor, fireste, datorită orato­rilor! Există oameni împotriva cărora nu se cade să ai dreptate. Nu e cazul lui Chamoux, nu în problema aceasta, căci obiceiul cu pricina era, pe atunci, dintre cele naturale si acestea nu sînt turpia. De aceea nu se poate întelege cum cele naturale trezesc repulsie, si pentru grec chemarea era mai naturală decît repulsia. Este si moti­vul pentru care fenomenul începe să fie controlat de stat, or asta implică deja legea, nu cutuma. Si apoi, dacă acest aspect deranjează multimea, aceasta ar trebui, în compensatie, să primească altceva, în spetă reprezentatii dramatice în care iubirea dintre bărbat si femeie să triumfe. Dar romanul sau drama amoroasă de acest fel, la greci, nu există!