„Sfîntul Ioan era cioban tare bun la Dumnezeu. Într-o zi s-a rătăcit un miel. S-a înturnat înapoi si, căutîndu-l, a alergat după dînsul si pe ape si pe cîmp... trei zile si trei nopti. Cînd l-a prins, l-a luat în brate si i-a sărutat copitele: – Săracul, zice el, tare trebuie să te fi durut pe tine piciorusele, cît ai alergat. Să fi fost altul, dintr-o dată îl tăia. Atunci Dumnezeu l-a făcut sfînt” (Constantin Noica, Jurnal filozofic, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990, p. 122). Aceasta ar fi, după Noica, varianta românească a fiului risipitor. Si, comentează filosoful: „E frumos fără îndoială. Dar de ce toate frumusetile românesti trebuie să fie cu ciobani, cu natură si cu gingăsie”? (Ibidem).
Să ne reamintin parabola cu pricina, parabolă care apare în Luca 15, 11-32. Iat-o: „Un om avea doi fii. Si a zis cel mai tînăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere». Si el le-a împărtit averea. Si nu după multe zile, adunînd toate, fiul cel mai tînăr s-a dus într-o tară depărtată si acolo si-a risipit averea, trăind în desfrînări. Si după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în tara aceea, si el a început să ducă lipsă. Si ducîndu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tări, si acesta l-a trimis la tarinile sale să păzească porcii. Si dorea să-si sature pîntecele din roscovele pe care le mîncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-si în sine, a zis: «Cîti argati ai tatălui meu sînt îndestulati de pîine, iar eu pier aici de foame! Sculîndu-mă, mă voi duce la tatăl meu si-i voi spune: Tată, am gresit la cer si înaintea ta. Nu sînt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argatii tăi». Si, sculîndu-se, a venit la tatăl său. Si încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său si i s-a făcut milă si, alergînd, a căzut pe grumazul lui si l-a sărutat. Si i-a zis fiul: «Tată, am gresit la cer si înaintea ta si nu mai sînt vrednic să mă numesc fiul tău». Si a zis tatăl către slugile sale: «Aduceti degrabă haina lui cea dintîî si-l îmbrăcati si dati inel în mîna lui si încăltăminte în picioarele lui. Si aduceti vitelul cel îngrăsat si-l înjunghiati si, mîncînd, să ne veselim. Căci acest fiu al meu era mort si a înviat, pierdut era si s-a aflat». Si au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la tarină. Si cînd a venit si s-a apropiat de casă, a auzit cîntece si jocuri. Si, chemînd la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: «Fratele tău a venit, si tatăl tău a tăiat vitelul cel îngrăsat, pentru că l-a primit sănătos». Si el s-a mîniat si nu voia să intre, dar tatăl lui, iesind, îl ruga. Însă el, răspunzînd, a zis tatălui său: «iată, atîtia ani îti slujesc si niciodată n-am călcat porunca ta. Si mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar cînd a venit acest fiu al tău, care ti-a mîncat averea cu desfrînatele, ai înjunghiat pentru el vitelul cel îngrăsat». Tatăl însă i-a zis: «Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sînt. Trebuia însă să ne veselim si să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat»”. Iată parabola despre care s-a spus că ar fi de tot îndestulătoare pentru mîntuirea noastră dacă Scriptura s-ar pierde.
(Cîteva precizări pentru a întelege mai bine textul si contextul. Nu exista ocară mai mare pentru un evreu decît aceea de a fi porcar. Spre exemplu, în Egipt, unde oamenii se închinau la dobitoace, numai porcarii nu aveau dreptul să intre în templu. Apoi, haina cea bună era semn de stăpînire, inelul era semn de libertate iar vitelul cel gras era tinut pentru sărbători. Cît priveste încăltămintea, sensul este: te primesc înapoi, spune tatăl, dar nu ca pe o slugă ci ca pe un fiu.)
Ce spune Noica?: „Revăd tot Jurnalul. Ce conchide el, în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul Scolii si mitul Fratelui. Si poate că nu sînt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sînt eu însumi Fratele, care caută, prin Scoală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume” (Ibidem, p. 124). Problema este, pînă la urmă, aceea a „reperului etic în gîndirea lui Noica” (Sorin Vieru, în „Dilema”, 9 decembrie, 2002). Se poate vorbi despre o etică nicasiană? Căci Noica nu a scris un tratat de etica asa cum a scris unul de ontologie, nu are un sistem de etică după cum nu are, la drept vorbind, sistem. La Noica spiritul sistemic biruie spiritul sistematic si, „cum se stie, spiritul sistemic aprehendează ordinea subiacentă figurilor de nastere si pierire a fiintei, în timp ce spiritul sistematic eludează dezordinea, haosul, abnormalitătile si dezorganizarea gestante de ordine si organizare” (Sorin Vieru, loc. cit.). Spiritul sistemic are „potential etic”, caz în care Noica poate fi, cu sigurantă, un moralist, în nici un caz un etician.
Avem, prin urmare, mitul Fratelui. Noica, si încă din tinerete, este convins că „toată viata noastră morală încape aci: între fiul risipitor si fratele lui. Ne pierdem si ne căim; sau ne păstrăm si ne împietrim inima. E rău să nu asculti. Dar e la fel de rău să stii să asculti – si să tii minte” (Constantin Noica, op. cit., p. 9). Cum interpretează Noica parabola fiului risipitor? În următorii termeni: mai întîi ne spune că avem a lăsa deoparte adevărurile teologiei, apoi că avem a privi viata crestinului cum este, cum poate fi ea. Aceasta este premisa de asumat. Concluzia devine loc comun la Noica: „veti vedea atunci că polii ei (ai vietii – n. m.) nu sînt decît acestia: fiul risipitor si fratele său. Între aceste două capete se petrece viata noastră crestină, cu triumfurile ei, dar mai ales cu impuritătile ei” (Idem, „Fiul risipitor si fratele său”, în Eseuri de Duminică, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992, p. 26). Ambii fii, căci ei sînt mai curînd fii decît frati!, gresesc. Nu o fac însă la fel, desi o fac deopotrivă. Gresala unuia este că ignoră si se ignoră pe sine dacă nu cunoaste pe Dumnezeu. Chestiunea aceasta îi naste motivatia si îi creează miza: pleaca în lume ca să caute pe Dumnezeu si astfel să nu se mai ignore, să se caute adică si pe sine. În Jurnal (p. 98), Noica spune că dacă si-ar fi întîlnit învătătorul la vreme, fiul risipitor nu ar mai fi plecat în lume. Iar ignoranta care-l condamnă si-l aruncă în păcat este si aceea care-l salvează, căci nestiinta lui este tot una nevinovătiei. A fi ignorant nu este un păcat, asa cum stau lucrurile la greci; orgoliul este problema, si fiul risipitor nu este un orgolios. Nestiutor si nevinovat din cauza aceasta, fiul risipitor este iertat si, se întreabă Noica, „cine stie dacă Dumnezeu nu-l mîntuie”? (Constantin Noica, Eseuri, p. 26).
Greseste, am spus, si celălalt, dar nu pentru că nu stie ci tocmai pentru că stie si tine minte, iar Noica subliniază pe stie în Jurnal. Fratele fiului risipitor cunoaste pe Dumnezeu si, prin consecintă, se cunoaste si pe sine. Nu însă pînă la capăt! Tatăl iubeste la fel si pe risipitor si pe risipit („Îi erau dragi amîndoi, cel mare si cel mezin; poate putin mai mult mezinul decît cel mai mare, dar atît de putin mai mult, că nici el nu băga de seamă” – Giovanni Papini, Viata lui Isus, Editura Ago-Temporis, Chisinău, 1991, p. 145). Dragostea tatălui este însă înteleasă diferit de către cei doi frati. Cu cît tatăl iubeste mai mult pe risipitor cu atît mai mult îl urăste risipitul. Dragostea tatălui are efecte diferite asupra fiilor. Pentru risipitor este o dragoste cerească, pentru risipit este una diabolică. Tatăl, ca într-un soi de echilibru ontologic, este gata să fie generos cu amîndoi. Reactia fiilor comandă atitudinea tatălui, măcar că la praznicul tatălui amîndoi sînt bineveniti. Fratele fiului risipitor respectă porunca si tatăl este văzut mai mult ca stăpîn decît ca tată. Dacă i se porunceste mult se supune mult, stie să se supună, este numai supunere si, aceasta chiar nu o stie, nu poate converti supunerea în iubire. Incapacitatea lui funciară este aceea de a nu putea iubi. Nu stie să iubească si nici nu poate să se bucure de bucuria altuia. E fiintă stătătoare si ascultătoare, face si îsi stie fapta, dă totul si cere totul. Doar că „totul” lui este incomplet si de aceea tatăl nu-l răsplăteste precum pe celălalt fiu. În acest moment risipitul se supără în loc de a fi mîhnit si tatăl se mîhneste fără să fie si supărat. Iar Noica se întreabă: „si cine stie dacă Dumnezeu îl mîntuie”? (Constantin Noica, Eseuri, p. 26).
Este un cetătean ideal fratele fiului risipitor, doar că este mereu trist si ursuz. Practică un păgubos discurs de consolare în care se vede „tristetea de a nu fi păcătuit. Tristete care cuprinde din cînd în cînd pe îngeri si aproape întotdeauna pe oamenii mediocri. În frunte cu fratele fiului risipitor” (Constantin Noica, Jurnal filozofic, p. 17). Si atunci, zice Noica, fratele fiului risipitor se refugiaza în tarină unde citeste pe Cicero. Mereu, risipitul citeste pe Cicero si am senzatia că lectura lui preferată este De officiis!
Întrebarea nu este: care e mai bun dintre cei doi, nu este: care greseste mai putin căci, în esentă, nici unul nu are dreptate pînă la capăt, ceea ce revine la a spune că nici unul nu este bun. Adevărul e altul: amîndoi sînt vii, amîndoi trăiesc din plin, e drept, fiecare în felul lui, si amîndoi sîntem, mai mult sau mai putin, fiecare dintre noi. Fratii trăiesc, ascunsi sau la vedere, în toti crestinii care sîntem si în inimile lor betege si betegite. Si atunci cînd nu sîntem cu fratele fiului risipitor sîntem cu celălalt sau cu amîndoi deopotrivă.Comentează Noica: „Fiul risipitor spune: «Îti multumesc, Doamne, că mi-ai dat gustul voluptătii, setea orgoliului, si invidia, si fătărnicia, si ura. Cu ele nimeni nu e mare. Dar fără ele nimeni nu e viu». Fratele fiului risipitor întoarce aci capul, cu desgust” (Ibidem, p. 37). Dar fiul risipitor insistă: „Dacă-mi reuseste păcatul e bine: am voluptatea; dacă nu-mi reuseste, e iarăsi bine: am virtutea” (Ibidem, p. 96). Iată cum unul păcătuieste din voluptate, risipitorul, celălalt, risipitul, din orgoliu. În concluzie, amîndoi păcătuiesc, amîndoi sînt vinovati de păcatul curiozitătii, „fiul risipitor din curiozitatea deschisă a aventurierului, iar fratele fiului risipitor din curiozitatea meschină a retinutului” (Constantin Noica, Eseuri, p. 27).
Interpretarea ultimă a lui Noica spune că unul este Foamea originară, celalalt este Frica originară. Risipitorului îi e mereu foame, foame de lume, de nou. Risipitului îi e mereu frică să nu piardă, nu riscă nimic, nu dă nimic. Unul dă ocol lumii, celălalt dă ocol grădinii.
După ce a terminat pe Cicero, fratele fiului risipitor s-a apucat de Voltaire si spune: Cela est bien dit, mais il faut cultiver notre jardin. Unul e Marta, destoinică si nemultumită, certăreată si pierdută în actiune, celălalt e Maria, risipitoare în iubire si pierdută în contemplatie.
Problema este următoarea: pot fi cei doi, împreună s-au separat, judecati etic? Noica spune că nu: „nici unul nu poate fi judecat etic. Fratele cel bun încorporează etica; dar singur fiul risipitor ar putea scrie una. Căci etica e o simplă perspectivă asupra vietii, si crestinismul-viată nu s-a acoperit niciodată cu o singură perspectivă” (Ibidem, p. 28). Înteleg în acest fel de ce Noica nu a putut scrie o etică chiar dacă ar fi dorit aceasta! Iar „parabola Fiului rătăcitor si a fratelui acestui fiu, în interpretarea pe care i-o dă Noica, vorbeste despre două conduite morale si, ca atare, despre două etici, între care contradictia este într-adevăr unilaterală, legea nouă integrîndu-si vechea statornicire si necontrazicînd-o” (Sorin Vieru, loc. cit.). Si uite-asa se trece de la etică la ontologie dacă acceptăm că Devenirea este fiul risipitor iar Fiinta este fiul statornicit. Contradictia unilaterală trece dintr-un registru în altul fără nici un fel de paradox!
Ce se alege din si cu fratele fiului risipitor? Iată ce spune Noica: „Văd atît de concret pe fratele acesta moral, încît îl aud judecînd asupra lumii de azi, luînd atitudine, tinînd prelegeri, participînd si mai ales refuzînd. Pentru că e un om curios – ca orice fiintă stătătoare – va veni să vadă ce facem la Scoală. Cineva din noi îi va spune în fată: «Esti fratele fiului risipitor»? El nu aude bine, căci toti orgoliosii sînt nitel surzi,  si va spune: «Scuzati-mă, sînt profesorul...». Si va astepta să-l întrebăm ce materie profesează. Dar nu-l va întreba nimeni” (Constantin Noica, Jurnal filozofic, p. 70).
Parabola fiului risipitor apare doar în Luca, iar evanghelia lui Luca nu se bazează pe criterii pur biografice. Scopul ei este acela de a face o lectură aprofundată a evenimentelor realizate în persoana lui Cristos. Cu Isus se desfăsoară în istorie un plan al cărui final este mîntuirea oamenilor. Nu întîmlpător Luca este considerat teologul istoriei mîntuirii. El subliniază activitatea si actiunea zilnică a mîntuirii, faptul că mîntuirea implică o strădanie permanentă în perseverentă, iar ideea parabolei fiului risipitor este următoarea: pocăinta nu este niciodată prea tîrzie.
Se poate lesne observa că fratele fiului risipitor, atunci cînd vorbeste cu tatăl său despre fratele său nu spune niciodată „fratele meu” ci „fiul Tău”. Ca într-un soi de compensatie ontologică, tatăl nu spune niciodată „fiul meu”, spune mereu: „fratele tău”. Dar fratele fiului risipitor nu întelege. Si „cînd se spune «se iubesc ca fratii», se spune tocmai ceea ce n-ar trebui să se spună. Rareori fratii se iubesc cu adevărat [...]. În loc de iubire frătească, spună-se iubire părintească: vom gresi mai putin” (Giovanni Papini, op. cit., pp. 145-146). Iacov însală pe Esau, Iosif este vîndut de fratii săi, Absalom ucide pe Ammon, Solomon pune la cale uciderea Adoniei. Comentează Noica: „Abel este cioban si Cain plugar. Abel rătăceste ca Fiul, si Cain frămîntă locul, ca Fratele. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel” (Constantin Noica, Jurnal filozofic, p. 14). Si pentru ca lucrurile să fie limpezi, „sîntem tara lui Cain în care Abel n-a murit încă de tot” (Ibidem, p. 15).