După Augustin, sînt două feluri de vîrste ale omenirii: una simplă, alta compusă. Cea simplă cuprinde trei epoci – adolescenta, maturitatea, bătrînetea. Prima este aceea a omenirii fără lege (ante legem), abandonată vietii sensibile, si care durează pînă la Avraam. A doua este epoca legii (in lege) si a luptei contra simturilor, luptă în care omul este înfrînt pentru că harul nu l‑a eliberat încă de si din sclavia păcatului. A treia începe cu gratia, cu Cristos si, prin El, sîntem victoriosi (in gratia). A treia epocă este indefinită temporal, căci „de ziua si de ceasul acela nimeni nu stie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36; Marcu 13, 32). Vîrsta compusă are sase epoci si istoria se prezintă ca luptă între urmasii spirituali ai lui Abel si aceia ai lui Cain. Cele sase epoci ale vîrstei compuse sînt:
–        de la Adam la Noe;
–        de la Noe (potop) la Avraam („părintele celor care cred”);
–        de la Avraam la David;
–        de la David pînă la captivitatea babilonică;
–        de la această captivitate pînă la Cristos;
–        de la Cristos pînă la a doua Lui venire.
Toate aceste epoci participă la civitas terrena si, pentru a stabili aceste perioade, Augustin pleacă de la cele 6 zile ale creatiei; acestea însă sînt urmate de sabat, de unde faptul că epocile vor fi urmate de odihna vesnică si de fericire.
Dar mai bine să vorbească Augustin în locul meu: „Au trecut asadar cinci vîrste ale lumii. Prima dintre acestea tine de la începutul neamului omenesc, adică de la Adam, primul om, si pînă la Noe, care a făcut arca la potop (Facerea 6 – n.m.). A doua vîrstă tine pînă la Avraam, ales părinte al tuturor neamurilor (Facerea 17, 4, – n.m.) care i-au urmat întru credintă (Galateni 3, 7 – n.m.) si părinte al viitorului popor evreu, ca urmas trupesc. Acest popor este singurul de pe pămînt care, înainte de credinta crestină a neamurilor, l-a cinstit pe Dumnezeu cel unic si adevărat. Din sînul acestui popor provine, după trup, Cristos mîntuitorul. Iată momentele decisive ale primelor două vîrste [...]. Despre celelalte trei vîrste se arată clar si în Evanghelie, atunci cînd se vorbeste despre originea trupească a Domnului Isus Cristos (Matei 1, 1-17 – n.m.). Cea de-a treia tine de la Avraam pînă la regele David, a patra, de la David pînă la robia prin care poporul lui Dumnezeu a fost mutat în Babilon, iar a cincea, de la acea strămutare (Matei 1, 11-12 – n.m.) pînă la venirea Domnului Isus Cristos. De la venirea Lui se desfăsoară vîrsta a sasea, cînd deja harul Duhului [...] se va arăta tuturor neamurilor, pentru ca nimeni să nu-l preamărească de Dumnezeu altfel decît gratuit [...]. Astfel, în a sasea vîrstă, mintea omului se va reînnoi după chipul lui Dumnezeu (mens humana renovetur ad imagimem Dei), asa cum în a sasea zi omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu (sicut sexta die homo factus est ad imaginem Dei). Atunci se va împlini si Legea (Romani 13, 10 – n.m.). Toate acestea le aflu în De Catechizandis Rudibus, XXII, 39, un rezumat excelent pe care Augustin îl face Cetătii lui Dumnezeu, după cum pentru cele sase vîrste ale acestei lumi am a vedea Ibidem, XVII, 28. Sintetic, căci Augustin nu are vreme de pierdut! 
Acestea sînt, în limbajul lui Augustin, cele 6 trepte ale ascensiunii sufletului pînă la treapta a saptea numită contemplatio sau visio veritatis1. Civitas terrena este călăuzită de vanitas, civitas Dei – de veritas. Con­clu­­zia lui Augustin apare într‑o celebră predică: De excidio urbis Romae, 6: Roma non pereat si Romani pereant (poate că este o pedeapsă si nu o distrugere; „poate că Roma nu va pieri dacă romanii pier”, dacă vor da mărire lui Dumnezeu, dar vor pieri dacă vor blestema). Calitatea oamenilor asigură calitatea unei institutii, nu invers. Biserica îsi urmează cursul exilului între persecutiile lumii si mîngîierile lui Dumnezeu. Nici o îndoială nu mai este cu privire la faptul că amîndouă cetătile se folosesc de cele vremelnice sau sînt afectate de ele, deose­bindu‑se doar prin credinta, speranta si iubirea lor pînă ce judecata de pe urmă le va separa2.
Cărtile XIX‑XXII tratează despre sfîrsitul celor două cetăti; acesta, sfîrsitul, este pacea vesnică, linistea care si rezultă din ordine, iar ordinea este asezarea judicioasă a lucrurilor egale si neegale, asezare prin care fiecărui lucru i se află locul care i se cuvine. Biserica sau Împărătia lui Cristos pe pămînt nu este sinonimă cetătii lui Dumnezeu, care este mai vastă, după cum, pe de altă parte, Statul nu este echivalentul cetătii pămîntesti. Statul e necesar, iar Imperiul este considerat de Augustin forma optimă în care se poate trece de la ante legem la in lege. Cei ce vor locui civitas Dei si cei ce deja fac parte din Biserică, provin din Stat, e adevărat, dar la pedeapsa vesnică nu Statul este osîndit; civitas terrena se însoteste cu pedeapsa, nu Statul! Biserica si Statul sînt societăti inde­pendente si chiar pot avea aceiasi membri, de aceea si trebuie să trăiască în armonie. Un crestin perfect va fi un perfect membru al societătii civile.
Sfîrsitul cetătii pămîntesti este moartea a doua. Prima dintre morti a făcut ca sufletul să se despartă de trup fără voia lui; a doua moarte (pedeapsa vesnică) retine sufletul în trup fără voia lui si suferă vesnic împreună3. Fericirea vesnică urmează, după judecată, pentru civitas Dei, si acesta este destinul ei glorios.
O scurtă precizare: civitas Dei peregrina in terris nu este diferită de civitas Dei coelestis, asa cum au văzut multi comentatori. Este vorba despre (si aici e nuanta!) o transformare a limbajului augustinian: de la limbajul filosofic de tinerete la limbajul juridic din De Civitate Dei. În tine­rete, Augustin vorbea despre duo genera hominum; acum dă „cetătii” sensul lui Cicero (res‑publica) si transformarea vizează ceea ce Funkenstein numeste consensus iuris. În De Vera Religione (27, 50), Augustin spune că în unul dintre cele două genera aflăm gloata necredinciosilor (Quorum in uno est turba impiorum), în celălalt – rînduiala poporului încredintat unui Dumnezeu unic (In altero, series populi uni Deo dediti). Unii comentatori au mers pînă acolo încît au aflat la Augustin patru cetăti: civitas Dei coelestis, civitas Dei peregrina, civitas terrena si civitas diaboli. După Augustin însă, si lui îi dau crezare, vorbim doar despre două cetăti: coelestis = peregrina si terrena = diaboli. Pînă la venirea lui Cristos, ambele cetăti se dezvoltă amestecat (civitas permixta), analog unui organism. E de remarcat, în interpretarea foarte fină a lui Funkenstein, că Augustin a căutat în mod deliberat să „dezapocalipticizeze o imagine pînă atunci apocaliptică, deplasînd semnificatia analogiei de la durata lumii la structura isto­riei”4. În felul acesta si zilele creatiei corespund vîrstelor lumii, doar că nu prin numărul de ani, ci prin continutul fiecărei zile a creatiei. De Civitate Dei devine astfel o „contraistorie”, prima „con­traisto­rie”. Ce vrea să spună lucrul acesta? „Cicero îsi scrisese De republica cu intentia de a arăta că istoria Romei reprezintă o desfăsurare de iustitia. Augustin foloseste aceleasi izvoare romane pentru a arăta că nu este decît o istorie a lăcomiei si a dorintei de putere”5; istoria Romei demonstrează clar, preluînd un loc din De Civitate Dei, că, dacă justitia este suprimată, imperiile nu mai sînt decît niste mari tîlhării (remota iustitia, quid sînt imperia nisi magna latrocinia)6.
Ceea ce se numeste „augustinism politic” poate, prin urmare, să denumească la Augustin trei lucruri diferite:
–        principiul unei societăti supranaturale deosebită de Stat, dar com­patibilă cu el;
–        consecintele practice deduse de Augustin din primul principiu, sub impactul căderii Romei;
–        consecintele practice deduse din acelasi principiu de alti gînditori crestini.
Biserica a văzut multe imperii căzînd; nici un imperiu nu a văzut vreodată căzută Biserica. Regele se supune episcopului în regim spi­ritual, episcopul e supus regelui în regim temporal. Împăratul e fiul Bisericii, nu căpetenia ei. Autoritatea sfîntă pe care o exercită Biserica urmăreste să păstreze unitatea Întelepciunii revelate7. Temelia cetătii lui Dumnezeu este Cristos; principiul ei este iubirea, domeniul de manifestare este lumea aceasta si lumea cealaltă potrivit raportului lor spiritual; legea cetătii lui Dumnezeu este vointa divină si scop îi este victoria asupra cetătii terestre. Temeiul cetătii lumesti este diavolul; principiul ei este egoismul si dispretul de Dumnezeu; scop îi este ruina ordinii divine si final îi este pedeapsa vesnică8. Augustin se extaziază în fata uimitoarelor proprietăti ale focului infernal: flăcările lui pot să purifice după cum pot să si pedepsească, si i se reprosează episcopului de Hippona de a trimite în Infern trei sferturi din omenire9.
Augustin este, neîndoielnic, întemeietorul filosofiei istoriei, dar nu venind dinspre istorie ci dinspre filosofie si teologie. Din acest motiv si apare cu totul nepotrivită considerarea Cetătii lui Dumnezeu drept o simplă „expunere despre teoria politică sau o filosofie a istoriei care intentionează să descopere un model divin în cursul eveni­mentelor”10.
Augustin însusi se distantează de modul acesta de a vedea lucrurile. Istoria, ca pretext mai curînd, ne induce sentimentul istoriei. De Civitate Dei rămîne o enciclopedie a primelor cinci secole crestine. E poemul crestin al destinului nostru în relatia lui cu cauza si scopul nostru ultim, e o apologie, o istorie a dogmelor si o filosofie a istoriei. Ergo: „Cetatea lui Dumnezeu a fost o operă fundamentală de-a lungul întregului Ev Mediu, chiar mai mult decît Confesiunile, desi a fost înteleasă în baza unor criterii diferite de cele dorite de autorul ei. Din cauza controverselor medievale dintre imperiu si Biserică, ideile fundamentale ale operei au fost interpretate în sens politic (de unde si „augustinismul politic” de care sînt responsabili interpretii mai mult decît Augustin – n.m.). S-a spus că lucrarea ar contine o acuzatie la adresa puterii de stat, opera diavolului, si o preamărire a puterii ecleziale sau papale. În realitate, Augustin nu intentionează nicicum să facă o distinctie între două realităti politice, Biserica si Statul; el a vrut doar să sublinieze că fortele negative se manifestă în special prin lupta politică a statelor din lumea aceasta, din cauza setei de putere si de glorie a oamenilor, si o degenerare analoagă ce poate avea loc în cetatea cerească nu face obiectul cercetării autorului nostru. Cetatea pămîntească nu e totuna cu statul, pentru că toti membrii ei sînt destinati pedepsei vesnice, în timp ce în cadrul statului trăiesc si cei care apartin cetătii ceresti” (Moreschini & Norelli, Istoria Literaturii Crestine, vol. II/2, p. 48).
Iar un transfug care părăseste Roma devastată de Alaric poartă numele de Pelagius! Interesant, mai ales dacă tin seama de faptul că pentru Augustin lucrurile interesante nu sînt acelea care li se întîmplă doar altora! Asa si cu Cetatea lui Dumnezeu, asa si cu Augustin care, eliberat de prejudecăti, nu s-a eliberat si de adevăr!

NOTE

1. Henri Ritter, Histoire de la philosophie chrétienne, Ladrange, Paris, 1844, vol. II, p. 367‑377; Mircea Eliade, Istoria ideilor si credin­telor religioase, Editura Stiintifică, Bucuresti, vol. III, p. 43‑44.
2. Cetatea lui Dumnezeu este călătoare în această lume (civitas Dei peregrina in terris). De văzut si Moreschini & Norelli, Istoria Literaturii Crestine Vechi Grecesti si Latine, Editura Polirom, Iasi, 2004, vol. II/2, p. 44-48.
3. Vezi Bernard Stef, Sfîntul Augustin. Omul, opera, doctrina, Editura Gloria, Cluj-Napoca, 1994, p. 239‑244.
4. Amos Funkenstein, Teologie si imaginatie stiintifică, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 211‑212.
5. Ibidem, p. 219. Iar pentru Augustin, Roma nu este vesnică, este nelegiuită si romanii erau „cei mai de succes tîlhari din istorie”.
6. Augustin, De Civitate Dei, IV, 4. „Dacă, prin urmare, dispare spiritul de dreptate, ce altceva sînt imperiile decît niste puteri tîlhăresti, care se bizuie numai pe războaie tîlhăresti? Si aceasta pentru că războaiele tîlhăresti nu sînt altceva decît niste mici regate”.
7. Étienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 155‑159.
8. Dictionnaire Encyclopédique de la Théologie Catholique, Gaume Frčres et J. Duprey, Paris, 1858, p. 118.
9. Georges Minois, Istoria infernurilor, cap. „Infernul augustinian”, p. 106‑111.
10. Henri Chadwick, Augustin, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 148.