DE CE SPUNEAU SCOLASTICII CĂ INFINITUL ÎNAPOI ESTE IMPOSIBIL

      Nu cred în spusa medievalilor cum că numerus stultorum est infinitus. Si nu cred numai dacă lucrez într-un anume sistem de referintă – acela crestin. Prin urmare, dacă se admite că lumea are un început, ea va avea si un sfîrsit. Toate se petrec într-un timp dat – de la pînă la –, încît timpul este, aici, indeterminat, nicidecum infinit, măcar că Zenon, sau Diogene, ori împreună, s-ar putea revolta aici. În acest timp creat, adică făcut iar nu născut, se petrec (vocabulă pe care, vorba lui Noica, au confiscat-o chefliii) toate, într-un fel, la urma urmei, numărabil. Dacă Dumnezeu nu dă omului mai mult decît poate duce (cf. 1 Corinteni 10, 13)1, înseamnă că si prostia si lipsa ei, care nu e neapărat inteligentă, rămîn constante în univers. Nu avem a ne teme de faptul că inteligenta, cantitativ vorbind, în univers, rămîne constantă în vreme ce populatia creste într-un ritm îngrijorător.
În mod analog, printre îngeri prostia revine trufiei, neascultării, nu ignorantei. Spatiul crestin nu vede un păcat în a fi ignorant (e drept, nici nu laudă lucrul acesta), asa cum e la greci. Păcatul e, si la îngeri si la oameni, răzvrătirea, nu ignoranta; libertatea esuată, nu prostia pur si simplu. La drept vorbind, prost e acela care, întelegînd deja, actionează ca si cum nu ar fi înteles nimic. Cristos însusi se adresează cărturarilor fătarnici (Matei 23, 13 ; Luca 11, 44), si e de văzut că termenul hypocrites, si care avea sensul de actor, e folosit numai de Cristos. Hypocrites traducea ebraicul hanep care însemna „fără Dumnezeu”, „nelegiuit”. El se opune lui „sincer” (sine-cera/ae) si care, la modul cel mai general, înseamnă „fată către fată”. De altfel, antonimul lui „sincer” e acela de „fătarnic”2. Altminteri, fie si „lăturis”, „fătuim” prejudecăti, iar „prejudecata este o părere lipsită de judecată. Astfel, pe întreg pămîntul le băgăm în cap copiilor tot ce vrem, mai-nainte ca ei să poată judeca”3. Trec peste faptul că Voltaire blufează aici în clipa, cel putin, în care spune că „există prejudecăti universale, necesare, si care sînt însăsi virtutea”4, si, în felul lui, îi dau dreptate fată cu faptul că „există prejudecăti foarte bune: sînt acelea pe care judecata le confirmă atunci cînd gîndim”5. Dînd cu tifla cui vrea să se, măcar, simtă, Blaga spune că prejudecata are, de obicei, un substrat metafizic. Într-un atare caz, potrivit si silogismului slav, lui Socrate nu-i rămîne altceva de făcut decît să se sinucidă. Noroc că „slavul nici nu visează, nici nu făptuieste; slavul visează actiuni”6.
Dintre cele create si animate numai dobitoacele nu gresesc. E de neînteles, în acest caz, de ce apelăm pe cineva pe care-l considerăm prost ca fiind dobitoc. Dobitoc înseamnă, simplu, necuvîntător, nu cuvîntător prost. E drept că există un loc în care ne asemănăm dobitoacelor si locul acesta e unul care ne poate salva, nu condamna. Vreau să spun că tot ceea ce nu e voluntar nu este nici păcat, si printre dobitoace nimic nu e voluntar. Ceea ce e voluntar la om se cheamă la dobitoace instinct si ceea ce este instinctul la ele este vointa la noi. La fel de adevărat însă, si dobitoacele nu pot fi luate aici ca grad de comparatie, si e în favoarea lor, nu a noastră, este că dintre cele impuse nu se pot recruta acelea virtuoase. Cînd medicul impune (sub forma recomandării, fireste, urmată însă în caz de nerespectare si de sanctiunea fizică – agravarea bolii, de pildă) unui bolnav să nu mai bea, faptul că insul se conformează nu-l transformă într-un virtuos. Virtutea nu e consecinta viciului după cum vidul nu e cauza virtutii.
Bun! Am stabilit, prin premisă, că numărul prostilor nu poate fi infinit. Cine crede contrariul se livrează suspiciunii de a fi el însusi trecut printre cei numărabili. Pe un Pascal, spre exemplu, care-si oferă teoria divertismentului drept compensatie neputintei infinitului (asta numea Hegel infinit rău, sau infinit prost, spun eu) nu-l înspăimîntă infinitul ca atare, abisurile nesfîrsite ale universului, ci faptul că numărul luat în felul infinitului îl refuză pe Dumnezeu din el, din infinit. Aici el îsi procură o angoasă; scapă însă de o grijă.
Propun o altă formulă despre care cred că poate da seamă în mai onorabil mod relatiei noastre concubine cu prostia. Formulele încetătenite sînt:
– stultorum infinitus est numerus;
– numerus stultorum est infinitus si
– infinitus est numerus stultorum.
Ele sînt traduse, cumva, aidoma: „numărul prostilor este infinit” si „infinit este numărul prostilor”. Traduse „aidoma” înseamnă aici: „cu acelasi înteles”. Nu e adevărat (si cînd spun/scriu asa ceva realizez că am comis deja o prostie!). Într-un interviu, P. Tutea reiterează această spusă (si care nu apartine cuiva în mod nemijlocit) dublînd-o cu formula: „Mereu răsare acelasi soare/ Mereu trăiesc aceiasi prosti”7. Dacă e asa, si asa e, atunci în cele două versuri adjectivul demonstrativ „aceiasi”, si care înseamnă „la fel ca mai înainte”, „tot acela”, nu satisface progresia, de orice fel va fi fiind, nici regresia, ci constanta. Nu de constantă numerică este însă vorba asa cum nu e în cazul îngerilor care, desi „infiniti” numeric, ca număr nici nu scad nici nu sporesc. N-au cum! Neavînd trup, nici nu se înmultesc. Cantitatea angelică din universul creat si nevăzut rămîne constantă, în ciuda legilor matematicii si care legi sînt mereu după. Spre exemplu, logica aristotelică nu se aplică materiei preexistente (de aceea si Fiinta este acategorială). Aristotel spune: „trebuie să ne oprim undeva” tocmai pentru a anula ineficacitatea regresului la infinit. În clipa în care m-am oprit undeva, abia de acolo plec si toată logica aristotelică dă seamă fată cu tot ce va urma, nu cu acelea care preced. Aristotel nu are nici o logică în acest „trebuie” si care, în fapt, nici nu tine de logică. Tine de ontologie. Am vrut însă ca lucrul acesta să fie amintit tocmai pentru că debutul logicii e, la drept vorbind, nu tocmai logic. E asa doar în subsecvent (Descartes va păti la fel cu îndoiala lui – face din îndoială o certitudine si în felul acesta ucide pe toti aceia pe care intentiona să-i salveze). Una peste alta, Aristotel mai e si periculos pentru crestinism din cel putin două motive: unul metafizic, altul fizic. În metafizică sustine Stagiritul o divinitate care nu face nimic, în tot cazul nu mare lucru, iar în fizică nu-i lipseste premisa preexistentei materiei. Ce face demiurgul cu această materie nu mai contează. Chestiunea e că o mosteneste, si ex nihilo nihil fit nu e tocmai o teză străină lui Aristotel, mai ales că adagiul medieval îl vizează nemijlocit pe Stagirit (ex nihilo nihil fit, summus philosophus inquit), adică, vezi bine, „cel mai mare filosof”, ceea ce angajează deja argumentul autoritătii.
Revin si spun: constanta îngerilor este si de/după număr si de/după natură (fire). În cazul omului constanta e doar de/după natură (fire), nu si de/după număr care, totusi, desi tinde spre infinit nu va fi niciodată infinit. Asta vrea să spună si că vorba – „mi-am iesit din fire” e o contradictie în termeni (la fel expresia „măi animalule!”, atîta vreme cît prin „animal” nu se întelege altceva decît în-sufletit; unui om, a-i spune „animal” înseamnă a-i recunoaste „animatia”; la fel si unui animal, doar că animalului nu-i spui, nu pentru că nu vrei, ci pentru că nu are nici un rost. Iorga se distra pe seama unui confrate care, din grabă sau mai stiu eu ce, se asezase pe fotoliul lui academic, pe fotoliul lui Iorga. Dînd să se ridice după ce s-a sesizat fată cu nepotriveala, Iorga îi spune: sezi bine, nu-i problemă, cu partea aceea sîntem amîndoi deopotrivă!
Nimeni nu poate iesi din firea lui, inclusiv lucrurile au firea lor („firea lucrurilor”). Îngerul căzut, Lucifer, rămîne, totusi, un înger, după cum cel mai teribil criminal rămîne un om. Ce faci cu virtutile operative ale firii e altceva; mîna poate ucide după cum poate face si semnul crucii. Indiferent de optiunea mea eu nu ies din conditia mea de om si nici îngerul din conditia angelică. E un înger decăzut, e drept, dar nu mai putin înger. Că pedepsele sînt diferite, e o altă problemă, la fel cum dobitocul nu-si poate părăsi conditia de dobitoc, si asta nu din cauza lui (e aici si un avantaj si un dezavantaj pentru el). Din acest motiv măgarul lui Buridan nu există. Dacă ar fi existat ar fi trebuit să opteze pentru fîn sau pentru apă. Măgarul cu pricina ar fi murit doar dacă era om (măcar că sînt oameni-măgari, nu mor din motivul acesta. Vorba lui Socrate: dacă un măgar îti trage o copită – adică te încopitează – ce faci? Îl bati? Nu, îl ocolesti. Dacă lucrurile stau altfel, esti de-al lui, de-al măgarului). Ca măgar (dobitoc) el trăieste însă, si chiar foarte bine. Pericolul apare cînd, printr-o confuzie la nivelul ierarhiei creatiei i se conferă drept de vot. Dobitocului, acest drept îi este indiferent în sensul că îi e ca si natural (asta vrea să spună că măgarul nu vine la vot dacă mănîncă si bea; el mănîncă si bea pur si simplu. Asta înteleg aici prin drept natural). La celălalt „dobitoc” apar probleme (adică la om, si uneori avem a ne scuza pentru ghilimele. De fapt avem a face lucrul acesta de cele mai multe ori). Spune Evdokimov: „se poate presupune că cei care afirmă că omul descinde din maimută chiar vin cu adevărat din maimută, iar cei care se reclamă din Tatăl ceresc sînt fiii lui Dumnezeu. De asemenea, se poate prespune că la punctul cel mai de jos al căderii lui, omul a zămilsit maimuta”8. Sigur că da, numai că la punctul cel mai de sus al urcării ei maimuta s-a recunoscut în om! Da, dar ceea ce a devenit astăzi omul este o rusine pentru maimută. De aceea unii filosofează cu instrumentul adecvat – ciocanul.
            În fine, ceea ce eu cred că se ascunde în spatele zicerii de la care am plecat e următorul lucru: infinitul este numărul prostilor. Aceasta e si formula pentru care optez. Altminteri sîntem în situatia aceluia care înăltînd mereu capul către cer vede doar păianjenii si petele de mucegai de pe tavan. Un astfel de om, spunea Renard, află mereu un cuvînt potrivit ca să se facă de rîs. Dacă nu, sau tocmai de aceea, facem „infinite” greseli în viată fiindcă nu-i credem pe semenii nostri atît de prosti pe cît sînt în realitate (Chamfort). Inversul este al lui Vauvenargues: prostii se folosesc de oamenii de spirit la fel cum cei scunzi poartă tocuri înalte.
            Nu, hotărît lucru, numărul prostilor nu este infinit. Nici al celorlalti nu este, dar asta nu rezolvă problema. Abia o pune (ca stultus, insipiens, fatuus, ignavus). O traducere din 1933 a Psalmului 72, 21-22, sună astfel:
            „Cînd gemea inima-n mine de durere, eram prost;
              Ca un dobitoc eu, Doamne, înaintea Ta am fost”!9
            În Pateric doi bătrîni vor să se certe si ei, ca oamenii. Unul zise către celălalt: „uite cum e cu cearta. Eu pun o cărămidă la mijloc si zic că este a mea. Tu zici nu, că este a ta. Si de aici se face începutul neîntelegerii”. Au pus ei cărămida la mijloc si zice unul către celălalt: „cărămida este a mea”. Celălalt răspunde: „bine, dacă este a ta ia-o si mergi”. Asa s-au necertat între ei!
            Cărămida aceasta e de aflat în mîna Sfîntului Spiridon la cel dintîi conciliu ecumenic (si nu în felul lui Voltaire). Ce a făcut el cu ea nu a înteles episcopul acela care condamna pe catari uzînd de formula infinitului prost: „ucideti-i pe toti, Dumnezeu îi va alege pe cei nevinovati!” Asta pricepuse înainte vreme Augustin cînd nu vroia să răspundă la întrebarea: „ce făcea Dumnezeu înainte de a crea cerul si pămîntul?” Augustin nu răspunde aidoma aceluia care spunea: „Dumnezeu pregătea gheena pentru cei care pun astfel de întrebări”. „Căci una este să vezi si altceva să iei în rîs ceva” (Confesiuni, XI, XII, 14). Nu răspunde ca ei, dar îi place răspunsul.
            Nu cred că numărul prostilor este infinit, după cum nu cred că adevărul este mereu la mijloc. Aici mă ajută, fără să fiu fătarnic, Aristotel cu logica lui, aceea de după; dacă nu e de ajuns, o face si Cristos (Matei 5, 37). Si dacă nici asta nu e de ajuns, atunci în adevăr numărul prostilor este infinit10.
            B. Gracián ne spune în El oráculo manual y arte de prudencia (201) cum că „prosti sînt toti cei care par, si jumătate din cei care nu par”, si apoi, „desi lumea e plină de prosti, nu e nimeni care să creadă aceasta despre el”. Si cînd e nelinistit, numărul de felul acesta, numărul prostilor, vede în tăcere semnul întelepciunii. Mă distrează, si asta dacă nu m-ar mîhni, un soi de întelepciune protocronică si care, în realitate, da seamă unei cu totul alte atitudini. E vorba aceea care spune că „dacă tăceai, filosof rămîneai”. Ea e de recuperat în varii forme si locuri, din Extremul Orient la scrierile testamentare sau aiurea, fie ele scrieri, fie ziceri. Dar nu!, ne place să o plasăm în spatiul nostru, asa, „ca să despicăm firu-n patru”. „Ascultă cum a rîs cineva de usurătatea unei arogante de această spetă. Un oarecare adresase insulte unui om care-si dădea numele fals de filosof, nu pentru practica adevăratei virtuti, ci pentru o glorie încrezută, si adăugase că el va sti dacă acela e filosof, de va suporta cu usurintă si răbdare insultele ce-i aducea. Acela a răbdat putin si apoi, fălindu-se cu acceptarea insultei, a zis: «Acum, în sfîrsit, întelegi că sînt filosof?» Atunci el i-a răspuns muscător: «As fi înteles dacă ai fi tăcut»”11.
            Acum aproape sase decenii, în revista Ethos (IV, nr. 1-2, 1947), Vasile Pavelcu scria un text intitulat „Elogiul prostiei”12. O mostră e de ajuns: „Prostia s-a bucurat în trecut de atentia unor mari cărturari. Într-o vreme, ea era privită cu îngăduintă de lumea învătatilor. Este greu a elogia prostia astăzi, cînd ea este dispretuită chiar în lumea prostilor. Din fericire, fenomenul de depreciere nu este nici permanent, nici general... Prostul este favoritul destinului. Ni se pare, totusi, că e o exagerare răutăcioasă sustinerea că numai prostii ajung la locuri de cinste în politică”. Si cine mai vrea, are textul la îndemînă. Sînt, fără îndoială, lucruri si numere de care istoria nu se poate atinge!
            Alteori, lucrurile se potrivesc într-un soi de arianism epistemic de-a dreptul debusolant. Sfîntul Grigore de Nazianz spune într-un loc din Cuvîntare împotriva eunomienilor un lucru pentru care posteritatea nu este mai putin recunoscătoare decît altora. Citez: „Precum iarna nu e timpul florilor, asa nu se potriveste femeilor podoaba bărbătească, sau bărbatilor cea femeiască, sau plînsului geometria”. Maxim Mărturisitorul tîlcuieste: „Acestea le spune învătătorul indicînd prin însirarea unor lucruri străine între ele, buna rînduială din orice cuvînt si lucru, prin care se arată ratiunea curată a armoniei fiecărui lucru si a tuturor laolaltă... Căci dacă e un lucru contrar firii si fără rînduială floarea văzută iarna si podoaba bărbătească îmbrăcată de femei... iar dacă cineva ar afla ceva mai bun, îi voi multumi, luînd cunostintă de cele pe care nu le cunosteam”13. Iar Philolaus ne lasă spre stiintă si aducere aminte următoarele: „tot ceea ce poate fi cunoscut are număr; fără acesta nu se poate concepe sau cunoaste ceva”. De ce? Pentru că „zeilor le plac numerele neperechi" (numero Deus impari gaudet), cel putin asa ne spune Vergilius în versul 76 din Egloga a VIII-a. Spre exemplu, numerele 3, 7, 9, 13 aveau mare trecere în antichitate. Se credea că au puteri magice. Astfel că zeii hotărăsc ca Parcele să fie în număr de trei, la fel Gratiile, minunile lumii sînt în număr de sapte, la fel înteleptii, tot sapte sînt si cerurile, nouă muzele si sapte păcatele. Iar pentru a nu le frecventa, Dumnezeu, în marea lui bunătate, a dat, de curînd, trei lucruri tării acesteia, toate, negresit, pretioase: libertatea cuvîntului, libertatea constiintei, si prudenta de a nu practica nici una, nici alta. Căci libertatea înseamnă răspundere. De asta majoritatea oamenilor se feresc de ea.
            În Femeile savante, Moličre are un personaj numit Trisotin, adică „de trei ori prost", om de litere care sustine că ignoranta este pricina prostiei. Clitandru îi răspunde (actul IV, scena 3):
„V-ati înselat, căci lucrul e cunoscut de mult:
  Un prost savant mai prost e decît un prost incult”.
De unde se poate trage concluzia: nomina stultorum, ubique locorum.