Dacă Justin a fost „martir” si „filosof”, Atenagora este cu cea mai mare îndreptătire în secolul al II-lea „filosof crestin”. Poate nici un alt filosof crestin din epocă nu era mai stăpîn pe mitologia si filosofia greacă asa cum era Atenagora. Judecata lui este clară si corectă, limbajul este limpede si prevenitor, chiar dacă Atenagora nu e atît de original ca Sfîntul Justin si nici atît de rafinat ca Tatian Asirianul.
În ciuda meritelor sale deosebite, traditia primelor veacuri crestine nu l-a cunoscut. Abia secolul al IV-lea, prin Metodiu, îl pomeneste. Filip Sidetul ne relatează că Atenagora ar fi fost conducătorul scolii din Alexandria în vremea lui Adrian si Antonin, si lor le-ar fi prezentat Solia pentru crestini. Apoi s-ar fi convertit si a avut ca ucenic pe Clement Alexandrinul iar Clement pe Panten. Relatarea aceasta nu are valoare istorică întrucît Atenagora a trimis Solia sa lui Marcus Aurelius, iar Clement nu a fost dascălul ci elevul lui Panten. Nu mai spun că Panten nu era pitagoreu ci stoic, după cum relatează Clement (Stromata I).
S-a mai propus o identificare între Atenagora si Atenogen, irelevantă însă, pentru că Atenogen e martir în vremea lui Diolectian în timp ce Atenagora a trăit în timpul lui Marcus Aurelius. Sfîntul Fotie propune o apropiere între Atenagora si un alexandrin, Boethos, care ar fi adresat lui Atenagora o carte despre expresiile obscure din Platon.
Oricum Atenagora e un atenian după cum indică si titlul soliei (Atenagora, filosof crestin din Atena, Solie în favoarea crestinilor). E atenian si prin modul rational în care pune si discută problemele, prin întelepciune si moderatie.
Ne-au rămas de la Atenagora două lucrări. Prima este Solia către crestini. E o apologie formată din 37 de capitole în care Atenagora expune lui Marcus Aurelius si lui Commodus situatia anormală a crestinilor din imperiu si răspunde la cele trei acuzatii aduse crestinilor. În capitolul 3 Atenagora spune: „Trei mari învinuiri ni se aduc: mai întîi că am fi atei; a doua că ne-am deda la ospete hrănindu-ne pînă si cu carne din trupul fiilor si al fratilor de acelasi sînge cu noi si, în sfîrsit, că am trăi în incest si fărădelegi”. Acuzatiile sînt: ateism, antropofagie, incest. Iată pozitia lui Atenagora si răspunsurile la acuzatii:
- ateism: răspunsul ocupă cea mai mare parte a apologiei (cap. 4-30). Atenagora combate sistematic acuzatia expunînd doctrina crestinilor care cred si se închină unui singur Dumnezeu (cap. 4-12), după care atacă si critică teologia păgînă. Filosofii greci si Scriptura dau seamă de textele care dovedesc unicitatea lui Dumnezeu. Viata morală a credinciosilor confirmă doctrina crestină. O asemenea viată e opusul decadentei vietii păgîne care este întemeiată pe absurditate, imoralitate si idolatrie. Despre cultul crestin Atenagora spune că acesta nu are nevoie de sînge, grăsime sau flori ci de inimă curată, de laude si multumiri aduse lui Dumnezeu. Zeii păgîni sînt materie. Numele lor, ca si legendele lor, sînt opera poetilor (Orfeu, Hesiod, Homer), iar statuile lor (idolii) sînt mai recente decît fabricantii lor, oamenii. Atenagora critică antropomorfismul grec si interpretarea fizică a mitologiei, acea interpretare care consideră pe zei ca fenomene ale naturii. Apologia ajunge la concluzia că zeii păgîni sînt demoni, că pot face minuni si pot rostui oracole. În finalul răspunsului la prima acuzatie Atenagora expune credinta crestină despre îngerii buni si răi si încheie cu afirmatia: „Noi crestinii nu sîntem atei pentru că socotim ca Dumnezeu pe creatorul acestui univers si pe Logosul care e cu El”;
- antropofagia: se aduce ca prim argument faptul că sclavii crestinilor nu-i acuză pe crestini de o astfel de crimă. Ba crestinii au oroare de sînge la fel ca de luptele de gladiatori si de avortul voluntar (cap. 35). Pe de altă parte dogma învierii mortilor face absurdă acuzatia. Crezînd în învierea mortilor, crestinii nu pot mînca trupuri care într-o zi trebuie sa învieze;
- incestul: este o acuzatie la fel de absurdă, fie si numai dacă va cerceta cineva de aproape viata crestinilor. Acestia nu au voie să privească o femeie cu dorintă. Ei se consideră si se numesc frati, se căsătoresc pentru a avea copii si pentru ei căsătoria a doua e considerată un „adulter decent” (cap. 33).
A doua lucrare rămasă de la Atenagora este cea intitulată Despre învierea mortilor. 25 de capitole care respectă cu scrupulozitate un plan riguros sustin tema învierii mortilor cu argumente exclusiv filosofice. Atenagora nu se sprijină în demonstratia sa pe texte scripturistice si nici pe rationamente deduse din texte subîntelese. Uzează doar de patru citate, două din Vechiul Testament, două din Noul Testament, dar nu ca argumente ci ca verificare a concluziilor sale. De ce? Pentru că auditorii si cititorii tratatului nu acceptau argumente si demonstratii din afara formatiei si pregătirii lor filosofice. Atenagora se conformează cu atît mai mult cu cît tratatul este provocat de cercuri filosofice păgîne sau semicrestine în care învierea mortilor era ironizată sau de neconceput. Acestor oameni din Atena si din Alexandria le răspunde Atenagora cu două serii de argumente: unele teologice, altele antropologice.
Păgînii si semicrestinii sustineau ca odată intrat în dezagregare sub forma alcătuirii fizice, omul nu mai revine niciodată si nu stă în putinta nimănui această revenire. Dumnezeul sau zeii elenistilor erau înzestrati cu tot felul de atribuite speculative dar nu aveau si atributul creării din nimic.
Dumnezeul adevărat, pentru că a creat din nimic, are si stiinta învierii trupurilor. El stie unde merge fiecare din corpurile dezagregate si cum se îndreaptă ele spre ceea ce le este propriu. Dacă Dumnezeu înaintea alcătuirii speciale a fiecărui corp cunostea natura elementelor din care aveau să fie create trupurile oamenilor, dacă El stia părtile acestor elemente din care avea să fie luat ceea ce părea necesar pentru formarea trupului omenesc, este evident că si după disolutia totală El va sti unde s-a dus fiecare din acelea din care El a luat pentru alcătuirea fiecărui trup. Stiinta si puterea lui Dumnezeu prevăd cu usurintă cele ce nu sînt încă precum si acelea ce nu mai sînt. Puterea care a creat trupurile e capabilă să le si învie.
Adversarii învierii aduceau o obiectie specială. Ei spuneau că multi oameni au pierit în naufragii, s-au înecat, au ajuns hrană pestilor, iar altii rămîn fără mormînt, pradă fiarelor. Trupurile lor devorate de fiare trec, după un timp, chiar în corpurile fiarelor. Dar fiarele si pestii ajung pradă oamenilor, deci trupuri umane ajung în trupuri umane sub forma de hrană (de aici antropofagia). Concluzia adversarilor: învierea este cu neputintă întrucît acele părti devorate nu pot să învieze si cu unele trupuri si cu celelalte. Ar însemna ca un om să învieze el însusi si în celălalt, să învieze, ca trup, de două ori.
Atenagora opune afirmatia categorică cum că puterea si întelepciunea lui Dumnezeu pot uni la un loc si pot reface chiar pe cei sfîsiati de fiare, fie că au trecut în unul sau mai multe animale, fie că au revenit, potrivit firii disolutiei, la primele lor începuturi, adică la disparitia totală. Atenagora e convins că un asemenea contraargument poate fi socotit ca un postulat impunător al credintei crestine, dar fără putere probatorie sub raport filosofic. De aceea aduce următoarele argumente biologice si fiziologice: nu tot ce intră în trupul nostru este asimilat, ba chiar asimilarea nu înseamnă pierderea totală a calitătilor lucrului asimilat. Rezultă că, spune Atenagora:
- acele elemente care au suportat digestia si transformările interioare au suferit asa de mult eliminări succesive încît n-au lăsat aproape nimic în corpul celor care le-au consumat;
- cele mai multe din elementele carnale umane care au pătruns ca hrană în alte corpuri umane n-au intrat în compozitia consumatorilor, fiind eliminate, într-un fel sau altul, ca nenaturale. De aici faptul că pentru Atenagora omul rămîne sub raport somatic aproape identic cu el însusi, oricare i-ar fi moartea.
O altă idee a lui Atenagora este următoarea: lucrurile de care trupurile aveau nevoie atunci cînd erau hrănite nu vor mai fi necesare la înviere fiindcă a dispărut uzul lor. După moarte, trupurile nu mai posedă facultatea nutritiei.
Învierea este rezultatul puterii si stiintei divine dar si al vointei lui Dumnezeu. Adversarii folosesc argumentul: asemenea olarilor si dulgherilor Dumnezeu nici nu vrea si nici nu poate să învieze un trup mort sau dezagregat. După cum olarul nu mai poate da forma initială vasului spart, dar poate face altul, la fel stau lucrurile si în cazul lui Dumnezeu.
Atenagora spune despre comparatie că este o ofensă si o neghiobie pentru că pune pe aceiasi linie puteri atît de diferite si egalizează esente deosebite. Ca prim răspuns el spune (cap. 9), citîndu-l pe evanghelistul Matei: ceea ce la oameni e cu neputintă, la Dumnezeu e cu putintă. Dumnezeu poate să nu voiască un lucru, dar un lucru nevoit de El este sau nedrept sau nedemn. Învierea si viata sînt mai mult decît două notiuni corelative; ele sînt două expresii pentru aceeasi realitate: existenta în toată plenitudinea ei. Sufletul nu se simte nedreptătit sau ofensat atunci cînd se află într-un corp coruptibil sau suferind. Cu atît mai putin va fi el ofensat cînd va trăi într-un trup fără suferintă, după înviere. Nici trupul nu e nedreptătit prin înviere. Ceea ce s-a dezagregat si reînvie e un act al vointei drepte si demne a lui Dumnezeu.
Argumentele demonstrează că Atenagora nu e doar un teolog si un filosof, ci si un medic desăvîrsit.
Un alt argumentul pleacă de la următoare întrebare: care este sensul creării omului? Omul este creat la întîmplare sau pentru o pricină oarecare? Două răspunsuri sînt posibile, însă doar unul este adevărat. Mai întîi: omul a fost creat pentru a trăi si a dura potrivit naturii după care a fost făcut. Apoi: omul a fost creat pentru trebuinta cuiva. Dacă omul a fost creat pentru o trebuintă de satisfăcut atunci nu poate fi decît: sau trebuinta Creatorului sau a altcuiva dintre cei ce apartin Creatorului. Dar Dumnezeu nu a făcut pe om pentru trebuinta Sa, căci El este fără de trebuintă si nici una din creaturile Sale nu-i serveste la a-i acoperi vreo lipsă. Pe de altă parte El nu a făcut pe om nici pentru vreuna dintre creaturile sale. E limpede că ratiunea singură nu poate afla cauza creării omului în vreo trebuintă oarecare. Omul nu e făcut nici pentru trebuinta lui Dumnezeu si nici pentru trebuinta îngerilor care nu au nevoie de concursul oamenilor pentru a exista, si nici pentru trebuinta animalelor. Cu atît mai putin sînt creati oamenii să servească animalelor.
Dar dacă Dumnezeu nu l-a făcut pe om pentru El, nici nu înseamnă că l-a făcut zadarnic pe om, căci El este întelept si lucrul întelepciunii nu e zădărnicie. Omul face copii nu pentru trebuinta sa proprie ci pentru a exista; la fel Dumnezeu a zidit creatura pentru propria ei viată si perpetuare. Motivul creatiei este deci existenta si eternitatea ei. Din acest fapt al eternitătii decurge concluzia învierii. Omul a fost creat în timp, dar din momentul aparitiei el se bucură de toată eternitatea. Pentru Atenagora viata omenească este un fragment etern din eterna existentă a lui Dumnezeu.
Orice natură umană, zice Atenagora, este alcătuită din suflet nemuritor si din trup care se uneste cu sufletul în momentul creatiei. Dumnezeu nu creează separat nici natura sufletului si nici pe aceea a trupului. Părtile componente sînt armonizate în perspectiva unui singur tel. Nu sufletul în sine, ci omul, unitatea, primeste ratiunea.
Cei care contestau învierea spuneau: între durata fiintelor nemuritoare (îngerii) si durata oamenilor există deosebiri. Dar din diferentă nu se poate trage concluzia împotriva învierii. Îngerii sînt nemuritori prin vointa Creatorului, pe cînd oamenii capătă perpetuitate pentru suflet din momentul creatiunii, iar nestricăciunea trupului o primesc prin prefacerea acestuia. După cum moartea noastră nu este egală cu aceea a animalelor, la fel durata noastră nu este egală cu aceea a îngerilor. Pentru a înlătura teama că moartea ar prejudicia cu ceva durata existentei umane, Atenagora foloseste comparatia cu somnul. În somn omul este degajat de simturi si de puteri naturale si pare a-si întrerupe viata senzorială. Apoi omul se trezeste ca reînviat si continuă viata de dinaintea somnului. De aceea somnul si moartea sînt frati. Mortii si cei adormiti trec prin aceleasi încercări.
Aceste prime două argumente sînt folosite în crestinism pentru prima oară de Atenagora.
Judecata faptelor nu cuprinde doar sufletul sau doar trupul; omul în întregime este supus judecătii. Se cuvine deci ca judecata să cuprindă deopotrivă si sufletul si trupul pentru toate cele săvîrsite pe pămînt. Nu este drept ca sufletul să ispăsească singur greselile pe care le-a făcut la provocarea si îndemnul trupului. Si atunci dacă e adevărat că legile umane sînt făcute nu numai pentru una din părtile componente ale omului, la fel legile divine, deci si legea judecătii. Nu sufletelor a poruncit Dumnezeu sa se abtină de la lucruri care nu se cuvin (adulter, crimă, furt). Fără perspectiva judecătii, viata animalelor va trece drept mai bună decît a oamenilor iar virtutea ar cădea în desuetudine. O judecată nu se poate considera dreaptă dacă nu se păstrează întreg acela care a făcut dreptatea sau a practicat viciul. Opera Creatorului păstrează deosebirea între cei ce au trăit virtuos sau nu. Dar această deosebire nu are loc în timpul acestei vieti pentru că, zice Atenagora, nu se păstrează pe pămînt situatia răsplătirii după merit. Dar dacă sufletul ar rămîne nemuritor si trupul s-ar risipi în moarte, judecata nu ar avea rost. Învierea trupului devine astfel postulat fundamental al dreptătii si al judecătii divine. Deci judecata nu are loc după moartea imediată ci după înviere, cînd omul va redeveni unitatea care a fost cîndva. Judecata de apoi, ca verificare supremă a valorii morale a vietii omenesti, postulează în mod categoric învierea.
Orice este pe pămînt are un scop bine determinat. Scopul omului este însă diferit de al celorlalte vietuitoare. Nu putem admite că au un acelasi scop cei ce nu participă la judecata ratională (plantă, lucru, animal) cu cei ce lucrează după o lege si o ratiune înnăscute. Scopul omului nu este nici apatia nici multimea plăcerilor. Scopul este trăirea în vesnicie, trăirea în real si în contemplarea realului ca trăire în Dumnezeu si în contemplarea lui Dumnezeu. Scopul va fi unul singur numai dacă fiinta va exista în alcătuirea ei proprie, or asa ceva presupune învierea trupului.