b. Am amintit că printre lucrările cu caracter exegetic avem scholii, omilii si comentarii. Le prezint pe rînd:

1. Scholiile sînt explicatii la cuvinte sau pasaje dificile din Scriptură. Erau menite sa lămurească dificultătile de ordin filologic sau să explice anumite amănunte. Completările se făceau pe marginea manuscrisului cu litere mărunte. Ieronim aminteste în Catalogul său scholii la Facerea, Exod, Levitic, Isaia, Psalmi, Eclesiast, la Matei, Ioan, Galateni. Toate sînt cuprinse în Filocalie si în lucrarea Catenae. Autenticitatea lor nu-i totdeauna sigură.
2. Omiliile sînt predici populare care urmăresc tălmăcirea cărtilor Vechiului Testament. Aproape toate sînt păstrate în limba latină; din 574 omilii numai 290 sînt în limba greacă. Peste 200 de omilii nici măcar nu sînt traduse într-o limbă modernă. Rufin a tradus 16 omilii la Geneză, 13 la Exod, 16 la Levitic, 28 la Numeri, 26 la Iosua, 9 la Judecători si 9 la Psalmi. Ieronim traduce 2 la Cîntarea Cîntărilor, 9 la Isaia, 14 la Iezechiel si 38 la Luca. Continutul omiliilor merge de la crearea lumii si a omului si pînă la întoarcerea fiilor lui Iacob din Egipt. Întreg Vechiul Testament dintre aceste limite este cuprins în omilii. Întîrzii asupra unor locuri din omilii.

Omilii la cartea Facerii
Omilia IX se intitulează „Făgăduinta făcută lui Avraam”. Spune: „Ocean de taine se deschid în fată noastră cu cît înaintăm în citirea Scripturilor. Un asemenea sentiment se petrece în sufletul meu, sărac în vrednicii si slab cu duhul care cuteză să înfrunte un atît de vast ocean de taine. Însă, dacă prin rugăciunile voastre ne va învrednici Dumnezeu de o adiere prielnică a Duhului Sfînt, după o călătorie favorabilă în domeniul Cuvîntului, vom ajunge, nădăjduim, la limanul mîntuirii”.

Omilii la Exod
 Exodul iudeilor din Egipt si trecerea lor prin pustie vreme de 40 de ani nu putea rămîne netălmăcit de Origen. Iesirea din Egipt este interpretată ca o iesire din păcat, iar trecerea prin Marea Rosie e prefigurarea botezului crestin. Chemarea lui Moise si decalogul sînt pasi spre mîntuire. Numeroase precizări etimologice aflăm în aceste omilii. În 1941, la Tura, în Egipt, s-au descoperit două omilii Despre Pasti în care Origen spune că „Paste” nu derivă din patimă ci din evreiescul pasha: „trecere prin moarte la viată”.
Omilia I vorbeste de robia egipteană si arată că taina Egiptului este taina acestei lumi. Egiptul este locul robiei spirituale a poporului ales si de aceea tema trece de la Omilii la Comentarii. Este vorba de o Coborîre în Egipt, la fel cum Isus coboară de la Ierusalim la Ierihon spre văile inferiore ale lumii.
Omilia III vorbeste despre limba greoaie si stîngace a lui Moise. Spune Origen: „cîtă vreme a stat în Egipt, Moise a deprins toată stiinta egiptenilor. Vorba lui Moise nu era greoaie, nici stîngace limba lui. El nu era lipsit de vervă profetică. Însă de cînd a început să audă glasul lui Dumnezeu si a primit descoperirile divine el simti că vorba proprie este stîngace si greoaie. El s-a considerat mut în clipa în care a început să cunoască glasul adevărului”. Origen face uz de următoarea comparatie: în mijlocul unor animale necuvîntătoare un om întelept, chiar lipsit de cultură si instructie, pare elocvent, căci animalele n-au nici glas, nici judecată. Însă dacă-l asemănăm cu niste savanti elocventi, încercati în tot felul de întelepciuni, el pare fără limbutie si mut. De aceea spune David: „Eu sînt fără de minte înaintea Ta”.

Omilii la cartea Numerilor
Este cartea cu cele mai multe omilii rămase de la Origen. Numele de Numeri a rămas de la autorii greci si latini din cauza celui de-al doilea recensămînt, si anume numărătoarea fiilor lui Israel care se pregăteau să intre în tara Făgăduintei. Prima omilie la Numeri prezintă întîiul recesămînt, iar omilia XXI al doilea recesămînt, pentru că după primul „multi căzuseră în pustie”. În originalul ebraic numele e Bamidbar, adică „în pustie”, pentru că toată cartea relatează drumul prin pustia Arabiei si pînă la intrarea în Canaan, tara unde „curge lapte si miere”. Origen află în Numeri itinerarul spiritual prin care trece sufletul omenesc în drum spre desăvîrsire.
Omiliile la Numeri se deosebesc de celelalte pe care Origen le tinea în mod direct. Acum întîlnim, la început, expresii de genul: „astăzi lectorul ne-a citit” sau: „cartea pe care o avem în mîini si din care s-a citit”. Deducem de aici că se tineau adevărate cursuri biblice cu scopul de a-i pregăti pe auditori, cursuri de initiere duhovnicească.
Insist asupra omiliei XII – „Fîntînile”. Tema este firească, fie si din motive fiziologice, pentru un popor care a petrecut ani buni în pustie si cînd fîntînile sau rîurile erau adevărate daruri ale lui Dumnezeu. Fîntînile erau pentru iudei ceva iesit din comun. Origen află aici mai mult decît atît. El insistă asupra temei fîntînilor adevărului si asupra apei vii. În omiliile la cartea Facerii (VII, X, XI, XII si omilia XIII în întregime), fîntîna este văzută ca simbol al Scripturii. Odată cu Numerii semnificatia fîntînii se extinde si se concentrează asupra persoanei Cuvîntului lui Dumnezeu si a tainei pe care o aduce omenirii întruparea Lui. Spune în omilia XII: „asa încît, în legătură cu cele scrise în cartea Pildelor, acolo unde este vorba despre «fîntîni» si despre «izvoare» trebuie să întelegem că este vorba despre Cuvîntul lui Dumnezeu: «fîntînă» dacă se presupune o oarecare taină a credintei, «izvor» dacă se revarsă peste popoare si le îmbogăteste peste măsură”. Nu este fără de importantă să lămurim de ce „fîntînile” sînt pomenite la plural si „izvorul” la singular. Căci în Proverbe zice Întelepciunea: „Bea apă din fîntîna ta, si din izvorul putului tău” (Proverbe 5, 15). Care sînt deci fîntînile care n-au decît un singur izvor:
– fîntîna cunoasterii care este stiinta nenăscută a Tatălui;
– fîntîna Unicului Fiu este o alta, căci se deosebeste Tatăl de Fiul si Fiul nu este identic cu Tatăl, după cum zice El însusi în Evanghelii: „deci despre Mine însumi, mărturisesc Eu, si despre Mine mărturiseste si Tatăl, care M-a trimis” (Ioan 8, 18);
– fîntîna a treia este cunoasterea Duhului Sfînt, distinct de Tatăl si de Fiul: „Si Eu voi ruga pe Tatăl, si El vă va da un alt Mîngîietor, care să rămînă cu voi în veac; si anume Duhul adevărului” (Ioan 14, 16-17). Urmează pluralitatea triadică a fîntînilor, dar izvorul lor este unul căci una este si substanta si natura Treimii.
Punctez „fîntîna” de-a lungul scrierilor testamentare. Robii lui Avraam au săpat fîntîni iar filistenii le-au stricat si le-au umplut cu pămînt, dar cît a trăit Avraam filistenii n-au îndrăznit să astupe fîntînile. Abia apoi, dar Isaac, care le-a mostenit, le-a readus în starea cea bună. Apoi, cînd Isaac, fiul lui Avraam, a plecat pentru a-si afla sotie, o găseste pe Rebeca lîngă o fîntînă (Rebeca înseamnă „răbdare”, spune Clement în Stromata I si Origen în omilia X la Facere). Cînd Iacob vine în Mesopotamia pentru a da ascultare poruncii părintesti să nu-si ia sotie de neam străin si de alt sînge, tot la o fîntînă a aflat pe Rahela (Facerea 29, 10). Si Moise a găsit-o pe Sefora lîngă fîntînă (Exod 2, 15). Zice Origen: „tot la fîntînă si Rebeca si Rahela si Sefora”! Iată tema căsătoriei mistice. Lui Moise îi spune Domnul: „Strînge poporul si le voi da apă” (Numeri 21, 16). Legea lui Dumnezeu ne cheamă să venim la fîntînă si să punem fîntîna în fruntea tuturor. Origen interpretează etimologic un text din Numeri (21 19-20) si stabileste etapele progresului duhovnicesc. Textul spune că după ce s-au dus la Beer (Fîntînă) si au băut apă, au plecat la Matana, din Matana la Nahaliel, de la Nahaliel la Bamot, din Bamot la valea din cîmpia Moabului, în vîrful muntelui Pisga, care caută spre pustie. Conform etimologiei sînt numite unele localităti cu semnificatie în limba originară si înseamnă mai mult decît calitatea lor de nume proprii. Matana înseamnă „darul lor”: cel ce bea din fîntîna săpată de regi si de principi e de asteptat că va oferi un dar, căci cei ce au daruri, aceia le oferă lui Dumnezeu. Nahaliel, adică „de la Dumnezeu”: după ce am oferit ceea ce depinde de noi venim acum să oferim noi ceea ce depinde de Dumnezeu. Bamot înseamnă „venit de la moarte”, adică de la moartea în care noi murim cu Cristos pentru a trăi cu El. Încheie Origen: „vezi asadar unde se ajunge plecînd de la fîntînă. Vezi prin cîte etape si cu cîtă desăvîrsire este pregătit sufletul pentru călătoria sa la cer? Dacă esti cu grijă si vei cerceta zilnic cît ai înaintat, atunci vei putea sti unde te găsesti, la ce depărtare esti de împărătia cerurilor, asemănîndu-te aceluia despre care Domnul a zis: «Tu nu esti departe de Împărătia lui Dumnezeu»” (Marcu 12, 34). Pot aminti spre întărire si episodul noutestamentar cu Isus si samarineanca (Ioan 4, 1-42).

Omilii la Iosua
Iosua are o însemnătate aparte pentru Origen. Luarea în stăpînre de către evrei prin masacre si distrugeri a Tării Sfinte nu poate avea numai un înteles istoric si văzut. Luptele pentru cucerirea pămîntului de o parte si de alta a Iordanului, precum si împărtirea pămînturilor si a cetătilor între cele 12 semintii ale fiilor lui Israel au o finalitate si un temei unic: lupta împotriva patimilor de tot felul si gustarea din fericirea făgăduită celor blînzi, curati la inimă si făcătorilor de pace. De aceea lucrarea săvîrsită de primul Isus (de Isus Navi) nu poate fi lămurită decît prin transpunerea ei spirituală din istorie în cristologie, transpunere realizată în Isus care e Cristos. Intrarea în pămîntul făgăduintei este pentru Origen intrarea în tara Cerească a „Ierusalimului de sus”. Continutul omiliilor are în vedere tocmai luarea în stăpînire a tării sfinte de către fiii lui Israel condusi de Isus Navi, prototipul Domnului Isus (de altfel Iosua înseamnă  chiar ”Isus, fiul lui Navi").
Omilia I explică numele lui Isus: Dumnezeu a dat un nume care este mai presus de orice nume. Cui? Lui Isus Cristos. Numele care este mai presus de orice nume este Isus. Si pentru că acest nume este mai presus de oricare, nimeni nu l-a purtat în decursul veacurilor. Origen găseste pentru întîia oară acest nume Exod. Iată episodul: „si atunci au venit Amalecitii să se lupte cu Israelitii la Rafidium si Moise a zis către Iosua (sau Isus Navi): alege-ti bărbati voinici dintre fiii lui Israel si du-te de te luptă cu Amalecitii” (Exod 17, 8-9). Aceasta este întîia pomenire a numelui Isus. Primul pasaj în care se întîlneste numele lui Isus (Navi) este acela în care se descoperă taina simbolică a numelui său, căci Isus (Navi) conduce în adevăr o ostire. Mai mult, cînd Isus Navi e pomenit, numele Tatălului său nu este dat în vileag, dar cînd se citează numele Navi, ca tată, Isus Navi ca fiu nu mai este numit Isus ci Iosua. Concluzia? Însemnătatea cărtii lui Iosua este mai putin aceea de arăta faptele lui Isus fiul lui Navi, cît de a ne descrie tainele lui Isus, Domnul nostru. El este acela care după moartea lui Moise îsi asumă conducerea. Prin urmare Moise este mort, căci Legea a luat sfîrsit.
Toate acestea le prezintă Origen. Voi încheia Omiliile la Iosua cu cîteva date despre acesta si numele lui. Iosua ben Nun a fost nepotul lui Elisama, căpetenia lui Efraim. A fost numit de familia sa hôšea, ceea ce înseamnă „mîntuire”. De altfel era un nume extrem de frecvent în tribul lui Efraim. Moise este acela care a adăugat numele divin si rezultă y hôšua redat, de obicei, „Iosua”. Numele grecesc Iosous reflectă contractia aramaică yešu'.

Omilii la Cîntarea Cîntărilor
Subiectul îl formează iubirea care este una singură. În anul 383 Ieronim, impresionat de frumusetea textului lui Origen, traduce în latină două omilii si le prezintă drept model cititorilor din Apus. Despre aceste scrieri Ieronim afirmă: „dacă în celelalte cărti Origen a întrecut pe toti ceilalti scriitori, în aceasta el s-a întrecut pe sine”. Origen prezintă explicatia raportului tainic dintre Logosul întrupat si Biserica crestină, iar influenta interpretării lui se va răsfrînge asupra spiritualitătii întregului ev mediu apusean si răsăritean. Prevalează în genere interpretarea alegorică în forma iubirii dintre mire si mireasă, mirele Cristos si mireasa Biserică. În prima omilie citim: „acestea sînt personajele cărtii, care-i o dramă scenică si totodată epitalam”. De cînd au cunoscut păgînii cartea au admis si epitalamul pe care de aici l-au împrumutat. Mirele Cristos este înmiresmat de mireasă care-i spune: Ai iubit dreptatea si ai urît fărădelegea; de aceea Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău cu untdelemnul bucuriei. Dacă mirele mă va atinge, peste mine se vor revărsa aromele sale. Deci mirele este iubit pentru calitătile sale: dreptatea si ungerea. Dreptatea este expresia împărătiei spirituale a lui Mesia. Aromatizarea sau ungerea mirelui este simbolul bucuriei. De aceea ungerea cu undelemn se aplică oaspetilor rari. Iar numele mirelui va fi vestit si se va răspîndi cu faimă întocmai cum se răspîndeste mirosul parfumului vărsat pe pămînt.

Omilii la Ieremia
Sînt 20 de omilii, acelea păstrate în greceste. Fiecare omilie este o predică de sine stătătoare si cuprinde explicitarea unei pericope sau a unui fragment citit din Scriptură. Structura internă a omiliilor este constant aceeasi: un scurt prolog, o tratare mai dezvoltată si o concluzie legată, de obicei, de explicarea ultimului verset al pericopei. Tipic origenian în omilii este latura practică, îndemnul, aplicarea moralizatoare. Sînt vizati detractorii crestinismului, păgînii, iudeii si gnosticii, după cum este analizată viata crestinilor din vremea sa.

Omilii la Luca
Nu stim dacă Origen a scris omilii sau comentarii la Marcu. Scrie însă comentarii la Matei si Ioan si omilii la Luca. Matei era citat, în primele două veacuri, pentru a lămuri opinia publică asupra faptului că religia crestină nu era o sectă iudaică. Pentru a interpreta corect învătătura biblică despre divinitatea Logosului întrupat, învătătură denaturată de docheti si gnostici, s-a citat Ioan. Acesta este motivul pentru care Origen face doar comnetarii la aceste două evanghelii si omilii la Luca. Care este motivul si cine sînt destinatarii scrierii?
– omilia VII: „vă conjur catehumenilor să păsiti fără frică pe urmele lui Cristos”;
– omilia XXI: „vă conjur catehumenilor, cînd veniti la Botez să nu vă apropiati nepregătiti ci să faceti roade vrednice de pocăintă”;
– omilia XXII: „si vouă catehumeni si catehumene, care vreti să vă apropiati de botez, vi se adresează aceleasi cuvinte pe care le-a adresat Ioan Botezătorul celor de la Iordan”.
Motivul redactării? Pregătirea crestinilor în vederea intrării în credintă. Botezul este invocat nu pentru că ar fi singura temă a omiliilor, ci pentru că era conditia si examenul cel mai serios în actul convertirii.
Ieronim ne-a tradus 39 de omilii dar, de la Ambrozie care le-a prelucrat în latină, stim că erau mai multe. Traducerea în latină e aproape concomitentă: o fac Ieronim si Ambrozie. Invidia, se pare, explică iesirea lui Ieronim într-o vreme (382-384) cînd si el si Ambrozie se aflau la Roma. Ambii voiau să arate în latină frumusetea cugetării crestine grecesti, si daca Ieronim era mai slefuit, mai aristocrat, Ambrozie era un „autodidact improvizat” plin de temperament, încît va cuceri si pe Augustin. Asprimea lui Ieronim este excesivă chiar si atunci cînd îl vizează pe Origen despre care spune: „în Omiliile sale el este ca un copil care jonglează cu zarurile, pe cînd în operele sale de maturitate si de bătrînete e mai serios”.
Importanta omiliilor la Luca vine din faptul că sînt singurele care s-au păstrat si care au circulat începînd cu secolul al VI-lea pînă în secolul al XV-lea si, prin secolele X-XI, omiliile au intrat si în lectionarele Bisericii apusene.
Ce reprezintă omiliile o spune Origen însusi. În omilia X la Numeri aflăm următoarea comparatie: „Există, ca si la nucă, o gradatie în modul cum putem pătrunde în întelegerea cuvîntului Scripturii: sensul literal e învelisul amar, cel moral e coaja solidă, pe cînd cel spiritual este miezul comestibil”. Iar omilia V la Levitic spune: „Scriptura constă din elemente văzute si nevăzute. Literele sînt corpul vizibil iar în dosul literelor se ascunde partea spirituală”.
3. Comentariile formează a treia sectiune a lucrărilor cu caracter exegetic. Comentarii a scris Origen la aproape înteaga Scriptură: la Geneză, la Psalmi, la Plîngeri, la prooroci. În comentarul la primul psalm Origen stabileste catalogul scrierilor Vechiului Testament. Spune: „Nu trebuie ignorat că, asa cum transmit iudeii, cărtile testamentare sînt în număr de 22, număr care, la ei, este acela al literelor alfabetului”.