Cronica sofistului
ISTORIA FILOSOFIEI CA PRAEPARATIO EVANGELICA LA COPLESTON
Anton ADÃMUT
-
- Cine este Frederick Copleston?
- Chiar asa? Ei bine, într-un alt spatiu cultural întrebarea: „Cine este Frederick Copleston?”, m-ar descalifica definitiv. La noi, din fericire (!?), întrebarea, si răspunsul ei deopotrivă, e de tot necesară. Unde mai pui că onomastica se însoteste si de un sufix ciudat! Ce e aceea S. J.? Mereu pîrdalnica de celulă românească! Ce iese de aici? Să vedem.
- Mă tem că termenul iezuit nu e foarte bine primit. El e asociat epitetelor ipocrit, intrigant, viclean, perfid. Iezuitul de duplicitar, fals, fariseic, e de toate cele în afara celor de început. Curios destin are acest termen. În fond, si în fapt, iezuitul e membru al unui ordin de călugări catolici întemeiat în 1534 de Ignatiu de Loyola pentru combaterea Reformei si întărirea puterii papale. Societas Jésu (S.J.) e un ordin religios crestin al Bisericii catolice aflat în serviciul direct al Papei. În data de 15 august 1534 un grup de studenti ai Universitătii din Paris, în frunte cu Ignatiu de Loyola, pun bazele ordinului acestuia, aprobat apoi la 27 septembrie 1540 de Papa Paul al III-lea prin bula Regimini militantis Ecclesiae. E un ordin călugăresc. Respectă, prin urmare, voturile monahale (sau promisiunile), cele trei si care corespund ispitirilor pustiei: votul ascultării, al castitătii si al sărăciei. Se vor regăsi, în crestinism, în cele trei virtuti teologale (credinta, iubirea si speranta). Drumul este de la virtute (dispozitia firească si fermă de a face binele) către virtutile cardinale (prudenta, dreptatea, tăria si cumpătarea) si virtuti teologale, acelea care se referă direct la Dumnezeu. Ei bine, pe lîngă cele trei voturi (din lat. vótum = făgăduintă; este vorba de o făgăduintă deliberată si liberă făcută lui Dumnezeu cu privire la un bun posibil si superior), iezuitii au introdus un vot special, nu neapărat al patrulea, de ascultare fată de papă. Nu tin neapărat să fie o replică la Reforma protestantă, măcar că sînt legati de asa ceva. Ferventi apărători ai catolicismului, înfiintează universităti si scoli superioare deschise tuturor categoriilor sociale. Educatia si misionarismul e telul lor. Deviza: OMDG (Omnia ad maiorem Dei gloriam). Lumea-i priveste cu suspiciune. Sînt conservatori, se spune, si se crede! Dimpotrivă. Sînt dintre aceia care l-au sustinut pe Galilei! Au fost de partea primenirii Bisericii Catolice după socul Reformei protestante. Au fost principalii promotori ai Contrareformei. S-au implicat, au fost implicati, au fost detestati. Comunistii i-au interzis în România în 1948. La noi, cel putin, Universitatea din Cluj este continuatoarea colegiului iezuit la care a învătat si Nicolae Pătrascu, fiul lui Mihai Viteazul. Numai că, astăzi, asta înseamnă foarte putin lucru! Mai bine să revin la Copleston si la cine este el.
- Pe data de 10 aprilie 1907 se naste, la Taunton (Somerset), în Anglia, Frederick Charles Copleston, fiul lui Frederick Selwyn Copleston, un distins judecător, si al Norei. Din familie de anglicani (unchiul lui era episcop de Calcutta), este educat în acest spirit. La aproape 18 ani, pe cînd era elev la Marlborough College, se converteste la romano-catolicism. Urmează studiile la Oxford, le termină în 1929 si, un an mai tîrziu, intră în Societatea lui Isus. În 1937 este orînduit preot. Va preda filosofia la Heythrop College, la Gregoriana si University of London. Din 1974, cînd se pensionează, va preda la Santa Clara University în California. Membru al Academiei Britanice (din 1970) si Commander of the Order of the British Empire (CBE) în 1993. Devine mai cunoscut în urma dezbaterii cu privire la existenta lui Dumnezeu pe care a avut-o cu B. Russell în 1948 la BBC, iar în 1949 are loc o altă dezbatere, de data aceasta cu prietenul său A. J. Ayer, pe tema pozitivismului logic si semnificatiilor limbajului religios. A scris mult si cu folos. Amintesc din bibliografia lui: Friedrich Nietzsche, Philosopher of Culture, London 1942; A History of Philosophy, London 1946-75; 9 voll., tr. it. a cura di S. Sarti et. al., Soria della filosofia, Brescia 1967-83, A. Schopenhauer, Philosophy of Pessimism, London 1946; Contemporary Philosophy, Westminster 1956; Religion and Philosophy, New York 1974; Philosopher and Philosophies, London 1976, On the History of Philosophy and Other Essays, London 1979; Philosophies and Cultures, Oxford 1980, Religion and the One: Philosophies East and West, New York 1982; Philosophy in Russia, New York 1986. În 1993 îsi editează memoriile (Sheed and ward).
- Trece la cele vesnice în data de 3 februarie 1994, la Londra. Acesta este, pe scurt, preotul iezuit si scriitorul întru cele filosoficesti Frederick Copleston, căci filosof nu s-a considerat niciodată.
- Un cetătean din Roma nu suporta vizitele. Cînd îi soseau musafiri, se prefăcea că doarme. Siretlicul îi reusea. Într-o zi îl vede pe sclavul său cum se înfrupta pe ascuns din vinul casei si-i spune: „nu dorm pentru toti” (non omnibus dormio!). Cicero consemnează această amuzantă istorioară în Ad familiares, VII, 24, 1. Asa si Copleston. Ne „trezeste”, din cînd în cînd, si pe noi!
- Ce vrea Frederick Copleston? – religia adevărată si filosofia adevărată (philosophia perenis)
- La Heythrop College, Copleston este nemultumit de felul cum se preda filosofia si, în special, istoria filosofiei. Aici, pe parcursul a 30 de ani desfăsoară activitatea care-i va spori imens prestigiul. Scrie cele nouă volume de istorie a filosofiei (1946-1975). Acesta este principalul motiv. El e dublat imediat de publicul tintă: studentii seminariilor ecleziastice catolice în primul rînd.
- „Prefata” si „Introducerea” la acest volum îmi par decisive pentru ceea ce autorul si-a propus să facă. „Prefata”, spre exemplu, debutează cu o întrebare nespusă: la ce bun o nouă istorie a filosofiei, de ce să mai fie adăugată încă una pe lîngă toate acelea care există deja? Si Copleston tine să se justifice. O face în modul cel mai convingător cu putintă. Vrea o istorie completă a filosofiei, una detaliată într-un fel aparte si plasată, cum spune, într-un mai larg orizont decît manualele obisnuite. Acestea, fireste, sînt erudite si satisfac un anumit tip de cititor. Nu sînt însă si suficiente pentru profilul cititorului vizat de Copleston. Sînt scrise din perspectiva unui punct de vedere. Din alt punct de vedere vrea să scrie Copleston, acela al unui filosof scolastic, si nu întelege prin asta pe filosoful de scoală ci pe filosoful tomist. De aceea nu vrea să scrie pentru savanti sau pentru specialisti. Despre Toma poate scrie, si încă bine, un musulman sau un ateu. Tipul acesta de scriitură si de lectură Copleston nu-l agreează în mod deosebit. El scrie pentru cei care cred în ce credea Toma si cu felul de credintă si asumare al acestuia. Pe ateu nu-l interesează dacă o propozitie din filosofie contrazice o propozitie dogmatică. Pentru Toma, dacă se întîmplă asa ceva, propozitia filosofică este falsă.
- În volumul II, cap. XXIII Copleston prezintă foarte clar distinctia dintre filosofie si teologie la Toma. Filosofia, ca si orice altă stiintă, se însoteste doar cu lumina naturală a ratiunii. Filosofii uzează de principii fără lumina supranaturală a credintei. Teologul îsi foloseste ratiunea, îi acceptă principiile si autoritatea, doar că le primeste pe toate acestea sub semnul revelatiei. De aici, după Toma, urmează doar necesitatea morală a revelatiei în care aflăm, asemenea unei presupozitii, incompatibilitatea credintei cu stiinta atîta vreme cît se pronuntă asupra aceluiasi obiect în mod diferit.
- De altfel, la 50 de ani după moartea sa (moare în 1274), Toma a fost trecut în rîndul sfintilor Bisericii Catolice, iar la conciliul de la Trento Summa theologiae a fost depusă pe altarul catedralei alături de Biblie. În 1879, 4 august, Papa Leon al XIII-lea în enciclica Aeterni Patris afirmă valoarea perenă a învătăturii tomiste si sfătuia pe filosofii catolici să se inspire din ea. O altă enciclică, Fides et Ratio (14 septembrie 1998) ne vorbeste despre „noutatea vesnică a gîndirii Sfîntului Toma de Aquino”, iar Papa Paul al VI-lea, în scrisoarea apostolică Lumen Ecclesiae (20 noiembrie 1974) îl numeste pe Toma „apostolul adevărului”. Tomismul, spre deosebire de augustinism, nu ajunge la Dumnezeu prin iluminare, ci progresiv, prin analogie si negatie. Dacă la Augustin mecanismul dovedirii existentei lui Dumnezeu implică trecerea dovezilor prin subiect, la Toma nu mai e nevoie de această „subiectivizare”. Argumentele tomiste sînt probe analogice sub forma unui proces discursiv si care constrînge afirmarea (existentei lui Dumnezeu) sub sanctiunea imposibilitătii de a mentine coerenta în gîndire. De aceea, pentru Toma, adevărul nu poate contrazice adevărul. Întelept este acela care e capabil de a ordona bine lucrurile, si înteleptul le poate ordona pentru că se află în posesia cunoasterii sfîrsitului lor.
- Copleston este un tomist declarat, feroce, as spune. Distinctiile lui sînt foarte clare si cea mai importantă este aceea dintre religia adevărată (revelată) si filosofia adevărată (philosophia perenis). Cea dintîi, revelată fiind, nu poate fi adevărată în parte; ea este necesar adevărată în totalitatea ei, prin urmare în tot ceea ce este relevat. Filosofia adevărată nu este completă în nici unul din momentele ei, nu atinge completitudinea. Nici n-ar putea, căci e rezultatul unei munci, nu al unei lucrări. Dumnezeu nu oboseste în lucrarea sa asa cum face omul cînd nu poate trece de la muncă la lucrare. Grecii au muncit, n-au lucrat. De aceea si detestă munca si ascund pe Hefaistos sub Olimp. Nu pentru că era hîd, schiop, diform, ci pentru că muncea. Socrate va pretui exclusiv pe aceia care au răgaz, timp liber. Si erau putini, încît grecii erau pe cale si nu întotdeauna pe cea bună. Făceau exces de spirit căci le era străină revelatia. Si atunci e de înteles de ce filosofii stoici si epicureici (adică filosofia adevărată căreia dacă îi spun incompletă comit deja un pleonasm), după ce ascultă cuvîntarea lui Paul din Areopag, nu înteleg vorbele lui, pălăvrăgeala lui care le sună ciudat la auz. Ghicesc însă că vesteste niste dumnezei străini, ghicesc doar, nu si intuiesc. De intuit intuiesc Dionisie si Damaris. Dar asta tine deja de religia adevărată. Copleston spune aici, în prima secventă din „Introducere” că da, sigur, există multe religii – budism, hinduism, zoroastrism, crestinism, mohomedanism –, dar faptul acesta nu arată în nici un fel că religia crestină nu este cea adevărată. Si-a creat în acest loc o capcană, căci dacă existenta mai multor religii nu dovedeste că religia crestină nu este cea adevărată, apoi contrariul e la fel de consistent, căci nu dovedeste nici că ar fi cea adevărată. Un grec, lui Paul i-ar fi întors imediat argumentatia pe motiv de inconsistentă.
- Cert e un lucru, si autorul o mărturiseste în secventa patru a „Introducerii”: Copleston aderă decisiv si definitiv la punctul de vedere tomist cum că există o philosophia perenis si aceasta nu este alta decît tomismul în sensul lui cel mai larg. Adică nu închide, desi constrînge. Toată filosofia adevărată este tomism fără ca asta să însemne că tot ceea ce nu e tomism ar fi si filosofie falsă, slabă. Cu exemplul autorului, Spinoza sau Hegel nu pot fi adunati sub copertina tomismului. Nu, nici vorbă, ba chiar apartin filosofiei adevărate (perene). Nu sînt scolastici, dar ajung la concluzii valabile întrucît pleacă de la principii adevărate Nici Toma nu este infailibil, si Copleston pare bucuros să introducă pasajul acesta în secventa 4 din „Introducere”. Îi procură senzatia că nu e ultimativ desi din ceea ce el însusi întelege prin punct de vedere chiar este. Si e firesc să fie asa. Căci el discută din perspectiva naturii umane, nu a conditiei umane. Natura, spre deosebire de conditie, nu face nici salturi si nici nu evoluează lent. Dacă privesc lucrurile în acest fel, atunci Leibniz (Noi eseuri asupra intelectului omenesc, IV, 16) si Linné (Philosophia botanica, 77) nu se referă la natură ci la conditie. Pe Copleston, repet, nu-l interesează conditia ci natura.
- E de remarcat faptul că de-a lungul celor 9 volume punctul de vedere catolic (tomist) al lui Copleston nu este niciodată ascuns. Tratamentul aplicat celor analizati, inclusiv acelora care nu convin lui Copleston, este cît se poate de corect. Autorul nu lucrează pe credit si foarte bine stie că dacă viciile ar fi posibile, atunci tot păcătosul ar deveni un virtuos incorigibil. Nu judecă după o regulă din Alice în tara minunilor, regulă conform căreia regina cere mai întîi sentinta; verdictul poate să mai astepte! Rezerve are autorul, si încă din belsug. Chiar neformulate, ele pot fi citite printre rînduri. Platon însusi, Rousseau, Voltaire, Kant, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard, utilitarismul, Bergson, Sartre, spre repede exemplu, sînt triati si tirati de Copleston potrivit metodei pe care o anuntă si o asumă. Nu mai are nici un rost, nici aici si nici aiurea, să comentez bibliografia impresionantă folosită de autor. Sînt prezente toate numele mari, de la Bréhier, Erdmann, Gomperz, Robin, Zeller, Jaeger, Taylor pînă la Russell si Gilson. A mai adăuga ceva e ca si cum ai căuta amiaza la chindii. Si totusi, pentru Hegel recunosc o slăbiciune cel putin metodologică la Copleston.
- Copleston si Hegel – conceptul de istorie a filosofiei
- „Prefata” si „Introducerea” volumului I ale lui Copleston citează cel mai des pe Hegel. „Des” aici înseamnă doar de patru ori, în tot cazul e autorul cel mai frecventat. Cu sigurantă nu întîmplător dacă avem în vedere faptul că Prelegerile de istorie a filosofiei ale lui Hegel au la început un subcapitol intitulat „Conceptul de istorie a filosofiei” desfăsurat în trei etape. Dacă sînt atent la „Introducerea” lui Copleston, observ că merge, fără să si fie de acord cu totul, împreună cu Hegel, fostul seminarist, alături cu alti doi svabi (Hölderlin si Schelling), de la Tübingen, fie ei, toti trei, si protestanti .
- Măcar că e pe dos pînă la urmă, precum Marx fată cu Hegel, Copleston simpatizează cu profesorul din Hegel si în Prelegerile sale Hegel e de-a dreptul scolastic, chiar dacă nu în sensul autorului nostru. Cum stau lucrurile?
- Filosofia are în mod evident un caracter istoric în sensul că se poate vorbi de un caracter al istoricitătii filosofiei . Cu un exemplu: pot sti matematică fără să stiu istoria matematicii. La fel fizica sau chimia. Ideea este că dacă „un om de stiintă se poate dispensa de istoria stiintei sale, un filosof nu poate face abstractie de istoria filosofiei” . Asta pe de o parte. Pe de altă parte, si filosofia si stiintele uzează de cuplul întrebare – răspuns. Diferenta stă în aceea că dacă în stiintă întrebările sînt istorice iar răspunsurile eterne, în filosofie lucrurile par să fie de-a-ndoaselea: întrebările sînt definitive iar răspunsurile istorice, în sensul unei anume dependente, se întelege. Istoria filosofiei poate fi privită si ca un joc al relatiei întrebare (problemă) – răspuns (solutie). Nu avem o filosofie, avem filosofi încît filosofia îsi este siesi trecut dacă vrea să fie ceva. De aici un avantaj: dacă vrei să citesti filosofie (adică filosofi), începutul nu-ti este impus. Poti alege orice, spre deosebire de stiintele exacte unde nu alegi si doar rareori culegi. Si pentru că, vorba lui N. Hartmann, nimeni nu începe cu propria gîndire, e limpede că studiul istoriei filosofiei e sarcina de căpătîi a învătămîntului filosofic de toate gradele. Asta stia foarte bine Copleston încă de pe cînd era la Heythrop College.
- Să vedem ce spune Hegel? Iată: „Trebuie să recunoastem că este just să se ceară istoricului, indiferent care e obiectul istoriei sale, să povestească faptele fără părtinire, fără a căuta să pledeze pentru un interes sau un scop particular (ceea ce, la drept vorbind, Copleston nu face întrucît nu-si propune – n.m.). Dar cu locul comun al unei astfel de exigente nu ajungem prea departe (si aici Copleston punctează, urmînd lui Hegel – n.m.), căci istoria unui obiect este legată în chip necesar si foarte strîns de reprezentarea (adică, la Copleston, „punct de vedere” – n.m.; avantaj Copleston, e drept, mijlocit de Hegel), pe care ne-o facem despre el. Potrivit acestei reprezentări, este determinat deja ceea ce este considerat ca fiind important si convenabil pentru acest obiect (si aici Copleston se simte deja acasă! – n.m.), iar raportarea la el a celor întîmplate atrage după sine o alegere a evenimentelor ce trebuie să fie pomenite, un anumit mod de a le întelege, puncte de vedere din care sînt înfătisate (bine îi pică asta lui Copleston! – n.m.) . Hegel oferă pînă acum un cadru general. Imediat devine specific. „Stiinta filosofiei are nota distinctivă, sau, dacă vreti, dezavantajul fată de celelalte stiinte, că de îndată se ivesc cele mai diferite păreri despre conceptul ei … Cînd această primă conditie … nu este ceva ferm stabilit, însăsi istoria obiectului va fi cu necesitate ceva ce oscilează. Ea va cîstiga consistentă numai în măsura în care se reazemă pe o reprezentare prealabilă precisă (punctul de vedere tomist la Copleston – n.m.), dar atunci, deosebindu-se de alte reprezentări ale obiectului său, ea îsi va atrage cu usurintă reprosul de a fi unilaterală” (repros pe care Copleston îl anulează definitiv prin distinctia religie adevărată – filosofie adevărată – n.m.) . Si Hegel sare în continuare în ajutorul iezuitului: „Dar sus-mentionatul dezavantaj se referă numai la un mod exterior de a considera această istorie ”. Nu prea mult însă si niciodată pentru mult timp. Pentru că, plusează Hegel, „acest dezavantaj stă în legătură cu altul, mai profund. Dacă există concepte diferite ale stiintei filosofiei, numai adevăratul concept al ei îti dă posibilitatea să întelegi operele filosofilor care au lucrat în sensul acestui concept” (si Copleston parcă bate în retragere; Hegel îi dă cu o mînă ceea ce îi ia cu amîndouă) . Si atunci iezuitul îsi ia măsuri de precautie. Tot Hegel îl serveste: nu e totuna a întelege cu a pricepe, poate să-ti scape întelesul dacă pricepi doar sensul gramatical. Si acum Hegel îl „convinge” pe Copleston să-si înceapă Istoria sa: „Iată de ce nu lipsesc istorii ale filosofiei, bogate în volume, si, dacă vreti, savante, dar cărora le lipseste tocmai cunoasterea materialului de care ele s-au ocupat atît de mult! Autorii unor astfel de istorii ale filosofiei pot fi comparati cu niste animale care au auzit toate tonurile unei bucăti muzicale, dar la a căror perceptie auditivă nu a ajuns unitatea, armonia acestor tonuri” . Copleston e deja linistit. Hegel îi oferă toată reteta si încă în amănunt. Nu că nu ar fi stiut-o, dar oricînd e binevenit un argument din autoritate (alta decît autoritatea la care face apel Copleston!). Si ce spune Hegel în continuare?
- Exact ce face Copleston în debutul Istoriei lui. Zice Hegel: „în fruntea unui tratat de istorie a filosofia (trebuie) să fie asezată o introducere în care în primul rînd să se stabilească precis obiectul a cărui istorie urmează să fie expusă. Fiindcă ne putem întreba: cum să începem să tratăm despre un obiect al cărui nume este cunoscut, dar despre care încă nu stim ce este” . Hegel însusi, în „Introducerea” sa, disecă problema în felul următor:
- conceptul de istorie a filosofiei;
- relatia filosofiei cu alte domenii si
- împărtirea, izvoarele, modul de tratare a istoriei filosofiei (fiecare secventă cu trei subdiviziuni).
- Hegel are un „Cuvînt înainte” si o „Introducere”. Copleston are o „Prefată” si o „Introducere” în care tratează despre:
- la ce bun studiul istoriei filosofiei?
- natura istoriei filosofiei;
- cum se studiază istoria filosofiei.
- Cu alte cuvinte Copleston, fidel în acest loc teutonului, examinează definitia, însemnătatea, conceptul si scopul istoriei filosofiei. Si dacă Hegel ironizează, Copleston se enervează pe acei potentiali cititori care ar putea vedea în Istoria lui un simplu manual adresat unor studenti nu mereu grozavi. În „Prefată” le si spune / scrie / reaminteste sicofantilor că stie exact despre ce este vorba, că el nu vrea să fie original de dragul originalitătii si că este îndatorat celor care au adus glorie stiintelor umaniste britanice si continentale. Si ca să închidă gura cîrcotasilor, tot în „Prefată” spune că în cazul unui istoric al filosofiei, asa cum se consideră, structura filosofică personală va influenta alegerea, accentul si perspectiva. Foarte bun exemplul ales pentru aceasta: doi istorici ai filosofiei scriu despre unul si acelasi subiect si fiecare, fireste, este cît se poate de obiectiv. Subiectul este istoria platonismului si neoplatonismul. Numai că unul dintre cei doi crede că transcendentalismul este o naivitate, celălalt nu concepe platonismul fără transcendent. Desi ambii sînt onesti, citindu-se unul pe celălalt nu se vor împăca pentru că nu se înteleg din start. Ambii sînt obiectivi, ambii sînt onesti, doar că fată de propriul lor criteriu. Cînd se întîlnesc, desi vorbesc împreună se înteleg separat. Numai că, fiecare în felul lui, are perfectă dreptate. Savantii, specialistii, originalii, să-si scrie propria lor istorie a filosofiei sau monografii erudite. Copleston a văzut locul care trebuie umplut si, mai ales, cu ce trebuie el umplut. Ca să afle propriul lui sens are de îndepărtat nenumărate întelesuri. E aidoma unui chirurg; bisturiul are lama ascutită, e rece, incizia precisă si, aici e aici, nedureroasă. Dar cîte pregătiri pentru aceasta, cîte precautii! În fine, operatia a reusit. Nu e nevoie să fii tomist pentru aceasta. Cu atît mai putin iezuit. Drept e că acestia sînt „pacientii” favoriti. Asta vrea să spună Copleston cînd se livrează cititorilor la întîmplare. Si cîstigă!
- Pe scurt, metodologic, Copleston este un hegelian în dezacord cu Hegel. Îi foloseste instrumentarul, tehnica, nu si metoda în sine. Se desparte fără a fi si infidel. Pentru Hegel, Spiritul se autorevelează nu lumii ci ca lume. Pentru Copleston, Dumnezeu se revelează nu Siesi, nu ca lume ci lumii, fără ca lumea să-i fie străină si ca scop si ca act de creatie. Conflictul interior despre care Hegel spune că ar însoti istoria filosofiei este suspendat la Copleston. Si nimeni nu este obligat să-l creadă pe cuvînt. Oricum, în volumul VII, Copleston are cu privire la Hegel două paragrafe care tratează relatia filosofiei cu religia si, semnificativ, conceptia lui Hegel cu privire la istoria filosofiei.