UN DANDY ROMÃN
 
 

                                                                                                                                                                 Sergiu AILENEI

 

       Opera lui Mateiu I. Caragiale, prin densitatea de semnificatii, genereazã noi si noi pagini exegetice; biografia scriitorului, de asemenea. O demonstreazã recenta aparitie a cãrtii lui Ion Iovan, Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român, Bucuresti, Compania, 2002, p. 176.

      Lucrarea este o biografie cronologicã si documentarã,  consemnînd fiecare an din viata scriitorului. Datele biografice sînt reconstituite obiectiv, pe baza Jurnalului scriitorului, a mãrturiilor memorialistice ale contemporanilor ori a operei mateine.
      Pe lîngã ceea ce oferã, obiectiv, documentul, Ion Iovan intervine cu propriile comentarii, mai ales cã personalitatea lui Mateiu I. Caragiale oferã asemenea posibilitãti de interpretare – un complex al tatãlui, iluzia descendentei nobiliare etc.
      Prima parte o biografiei lui Ion Iovan se axeazã pe raporturile tensionate dintre Mateiu si Ion Luca. Cel care va fi pus în penumbrã este de aceastã datã dramaturgul, probabil din intentia de a nu da o turnurã neutrã frictiunilor din interiorul familiei Caragiale, optiune care ar fi fost probabil mai obiectivã, însã mai stearsã.
      Scriitorului i se consemneazã, astfel, nasterea si adîncirea, încã din adolescentã, a complexului de bastard. Însã si a pasiunii pentru istorie, pentru heraldicã în special, ca formã de elitism aristocratic. Tot de acum dateazã iluzia ascendentei nobiliare: „Aceastã obîrsie trebuie aflatã, îsi spune Mateiu, care simte un sînge albastru curgîndu-i prin vine. ªi începe o cercetare minutioasã înapoi, pe arborele genealogic la spitei” (p. 41). Se va manifesta încã de pe acum si dandysmul, definitoriu, în viziunea lui Ion Iovan, pentru Mateiu I. Caragiale; reîntors de la Berlin la Bucuresti, Mateiu, scãpat de sub supraveghere paternã, se afiseazã în tinuta excentricã a unui dandy la portile Orientului. În tinerete prinde contur si obsesia averii providentiale, necesarã pentru scopul, considerat superior, al unui stil existential aristocratic.
       Ion Iovan priveste toate acestea ca o reactie la structura personalitãtii tatãlui; sociabilitatea lui Ion Luca va cãpãta astfel o contrapondere în elitismul distant afisat de Mateiu. El va dezavua, ca personajul sãu Pasadia Mãgureanu, vulgaritatea plebeianã în comportament ori limbaj. Produc satisfactie esteticã replici caragialiene de un umor mai frust, precum aceasta: „Ce tot spui, mã! Strãbunicul tãu a fost bucãtar arnãut, plãcintar! Purta tava pe cap. De-aia sînt eu turtit în crestet!”. Aceastã explicatie în sens frenologic ori determinist trebuie înteleasã în spiritul dramaturgului, care în genere nu lua în serios teorii, pe acea vreme considerate stiintifice, precum cea a degenerescentei speciei umane (a se revedea savuroasa schitã Zgomot) ori cea lombrosianã a criminalului înnãscut.
      Dacã ne transpunem însã în situatia adolescentului Mateiu, aflat la vîrsta iluziilor, ironia paternã îi putea rãni serios sensibilitatea.
      Epoca post – I. L. Caragiale va adînci aceste coordonate existentiale; Ion Iovan subliniazã, de exeplu, faptul cã scriitorul aniversa cu scrupulozitate dobîndirea ordinului Sfînta Ana sau a altor decoratii; aminteste tinuta ostentativã a lui Mateiu I. Caragiale etc. Scriitorul nu este însã pierdut din vedere, Ion Iovan evidentiind obsesia capodoperei, beneficã pentru literatura românã, precum si convingerea în justitia postumã.
      Dar nu numai biografia exterioarã, ci  si latura mai profundã a personalitãtii mateine este avutã în vedere de Ion Iovan, care reproduce devizele scriitorului, consemnate în Jurnal. Ele pot fi privite, dupã pãrerea noastrã, inclusiv ca trãsãturi caracteristice ale omului ideal, sau ale „supraomului” , asa cum si-l imagina Mateiu I. Caragiale. S-ar distinge, în ceea ce priveste latura afectivã, primatul rationalitãtii, dusã pînã la froideur glaciale. Apoi, énergie, ce intrã în structura aristocratului matein în ipostaza vitalistã, a „rãzboinicului”, „cuceritorului” etc; ca si avarice, însã nu ca formã de comportament plebeian, ci ca expresie a rationalitãtii ori, ca în cazul „dregãtorului”, a vitalismului. Nu în ultimul rînd, în devize precum cave, age, tace poate fi deslusitã înclinatia definitorie cãtre stoicism.
      Constituie toate acestea o semioticã particularã, însã, în acelasi timp, demonstreazã idealul unui spirit aristocratic, dincolo de inexistenta unei reale ascendente nobiliare, idee în privinta cãreia sîntem cu totul de acord cu Ion Iovan.
      Multe din mãrturiile contemporanilor nu privesc însã latura profundã a personalitãtii, ci sînt impresii tinînd de aspectul exterior, de manifestarea strict socialã a lui Mateiu I. Caragiale. Pe de altã parte, asumîndu-si stilul existential specific dandysmului, scriitorul a favorizat o asemenea perceptie superficialã. Bazat pe o impresie grãbitã asupra alurii, portretul fãcut de G. Cãlinescu, unul din cele care ilustreazã aceastã impresie exterioarã, va fi cu severitate amnendat de Ion Iovan.
      În altã ordine de idei, nici mãrturiile scriitorului din Jurnal nu oferã garantia autenticitãtii absolute, fapt valabil de multe ori în cazul literaturii confesiunilor. Spre esenta interiorului sufletesc al lui Mateiu I. Caragiale Ion Iovan se va îndrepta inclusiv cu ajutorul operei mateine: „Din opera literarã mateinã ( aceastã autobiografie abia disimulatã), din confesiunile contemporanilor, din reflectiile celor care l-au judecat, noi am încercat o schitã de portret…” (p. 18).  Opera va fi asadar cititã, în acest caz, dintr-o perspectivã biografistã, tip de lecturã deseori folosit de exegetii mateini.
      Scriitorul însusi este resposabil, în bunã mãsurã, de acest fapt. El va introduce, pe parcursul operei, în mod deliberat, insertii biografice; prezenta, în chiar incipit-ul Crailor de Curtea-Veche, de pildã, a referirilor la scrisorile pãrintesti ori la „bunul sãu amic Uhry” îl directioneazã pe cititor cãtre aspectul biografic. Situatia „eului” narator se va complica astfel, cu atît mai mult cu cît este prezentat, în spirit gidian, gîndindu-se la un „roman de moravuri bucurestene”.
     Un alt caz de lecturã în sens biografist constã în identificarea prea strictã a unor prototipuri din realitate în personajele mateine. Caracterul simbolic al crailor (din punctul de vedere al semioticii fizionomice, al esentei sufletesti, al traiectoriei destinului etc.) exclude, dupã pãrerea noastrã, identificarea de ordin biografic. Ceea ce nu înseamnã cã reflexe de subiectivism nu existã, cel mai evident exemplu fiind, probabil, postura virtualã a lui Gore Pirgu  „printre scriitorii de frunte ai neamului”.
     O altã interpretare, tot de esentã biograficã,  curentã de asemenea în exegeza mateinã, constã în a vedea în sir Aubrey de Vere, Pasadia, Pantazi proiectii ale scriitorului însusi. În cazul lui Aubrey de Vere ori al lui Pantazi, de exemplu, poate fi recunoscutã ostentatia elitistã a lui Mateiu I. Caragiale. În „spovedania” lui Pasadia poate fi deslusit ecoul modului negativ în care scriitorul îsi reprezenta propriul destin. Armonia, de asemenea accentuat simbolicã, a copilãriei lui Pantazi  sugereazã o imagine idealã, opusã propriei experiente, interpretare adoptatã de Ion Iovan (p. 35). Lãrgind însã interpretarea exclusiv biograficã, soarta tragicã a Pasadestilor-Mãgureni, reiteratã în cazul fiecãrei generatii, poate fi privitã ca o ilustrare hiperbolicã a fatalitãtii damnãrii, asa cum istoria spitei lui Pantazi oferã, prin reeditarea sansei providentiale, o alternativã idealã a destinului unui neam.
     Asemenea semnificatii sugereazã faptul cã opera lui Mateiu I. Caragiale poate fi vãzutã si autonom, dincolo de explicatii de facturã biograficã.
     Citatele sînt folosite cu rafinament de Ion Iovan, rezultînd astfel un dialog textual permanent cu opera lui Mateiu I. Caragiale, pe care îl pot aprecia cum se cuvine doar cei care cunosc la perfectie creatia scriitorului. Creatie care se vede recompensatã nu atît prin cantitatea, cît prin calitatea paginilor de exegezã. Cartea lui Ion Iovan confirmã aceastã constatare.