POVESTIRI
                                                                                                                                         Armando ALANÍS

 
 

        
ARMANDO ALANÍS s-a nãscut în Saltillo, localitate situatã în nordul statului Mexic, în 1956. A trãit un timp în Dublin si în Madrid apoi s-a întors în Ciudad de México unde locuieste în prezent, fiind profesor de literaturã. Dupã finalizarea studiilor de Stiinta Comunicãrii în Ciudad de México, si-a pregãtit la Madrid doctoratul în filologie hispanicã. Povestiri si articole ale sale au apãrut în mai multe reviste literare sau suplimente literare ale unor publicatii din Mexic. În 1994 a publicat cartea de povestiri La mirada de las vacas („Privirea vacilor”). Romanul sãu intitulat Alma sin dueńo („Suflet fãrã stãpîn”) va apãrea în curînd în Mexic. A mai scris un volum de povestiri cu titlul El harén de Patricio („Haremul lui Patricio”).
                            



Adãpostul pãianjenului


Citea pagina sportivã a ziarului de dimineatã cînd, în timp ce trecea la pagina urmãtoare, l-a zãrit. Acolo unde treapta care ducea înspre dus fãcea colt cu peretele. Era mic, negru, inofensiv. O patã în mijlocul unei site de fire foarte subtiri. O micã loviturã cu mãtura sau cu papucul l-ar fi sters de pe lume. Stînd la toaletã, Gabriel se gîndi cã nu era în stare sã-i facã asta si dupã ce îl privi vreme de cîteva clipe se gîndi: „musafirul meu”.
Gabriel locuia singur la etajul al saptelea al unui bloc. Camera sa micã se potrivea cu salariul sãu de angajat la un magazin de îmbrãcãminte. Fãrã îndoialã, ajunsese sã se obisnuiascã si gãsea, chiar, o anumitã plãcere în a-si petrece orele de odihnã în aceastã camerã. Si cum acolo nu mai intra nimeni altcineva, prea putin îi pãsa de curãtenie. Praful se adunase peste tot, acoperind obiectele cu un alb opac. La început a luptat împotriva lui. Si-a cumpãrat mãturã, cîrpã de sters si o gãleatã, hotãrît sã facã curãtenie o datã pe sãptãmînã. A renuntat înainte sã treacã douã luni. De atunci se preocupase doar sã strîngã cu hîrtie igienicã gunoaiele care se adunau pe jos ca niste bãsici iesite dintre dale. Atunci a apãrut pãianjenul.
Gabriel îsi dezvoltase o afectiune crescîndã fatã de el. Observîndu-l, i-a învãtat obiceiurile. Foarte devreme, cînd dãdea drumul la dus, pãianjenul se grãbea sã se ascundã într-o crãpãturã a peretelui. La ora opt si jumãtate seara, cînd se întorcea de la magazin si se ducea la toaletã, îl vedea din nou în coltul lui. Dar Gabriel nu mai aducea cu el, ca înainte, pagina sportivã a ziarului. Prefera sã-si priveascã chiriasul linistit care se misca doar cînd auzea zgomotul apei de la chiuvetã.
Într-o zi cînd s-a dus sã facã baie, a observat cã lîngã pînza de pãianjen obisnuitã, care ca întotdeauna fusese pãrãsitã, mai era una. Printre firele ei fugea un pãianjen asemãnãtor cu protejatul sãu, dar de un negru mai putin intens. Dintr-o datã se opri si parcã îsi îndreptã în sus capul sãu minuscul. Gabriel îi surîse, desi nu era sigur cã gestul sãu putea fi înteles. Cîteva clipe mai tîrziu pãianjenul se pierdea în crãpãtura din perete. Gabriel se asezã sub apã, fluierînd. Sosirea celui de-al doilea oaspete, departe de a-l supãra, îi pãruse amuzantã.
În cîteva zile baia era întesatã de pãienjeni. În fiecare zi se întelegea mai bine cu ei. Dupã cîteva încercãri nereusite, îi dãduserã voie sã îi mîngîie, sã îi punã pe umãr si sã-i tinã în palmã. Încerca sã stea cît mai mult timp alãturi de ei. Le vorbea mult.
În curînd artropodele îti extinserã teritoriul. Au apãrut pînze de pãianjen si în afarã bãii: în colturi, pe sub birou, lîngã picioarele scaunelor si ale patului, pe tavan. A venit si momentul în care camera era ticsitã de pãienjeni. Gabriel trebuia sã meargã cu mare grijã ca nu cumva sã calce sau sã rãneascã vreunul. Simtea o fericire ciudatã fiind alãturi de neobisnuitii sãi prieteni. Îsi folosea o parte din salariul sãptãmînal pentru a le cumpãra de mîncare.
Într-o duminicã dupã amiaza stãtea întins pe pat. Somnul îi dãdea ghes, dar nu putea sau nu vroia sã închidã ochii. Strãbãtu distrat cu privirea nesfîrsitul labirint de fire care atîrna deasupra capului sãu: un labirint care, întortochindu-se, se desfãsura si se mãrea. Pãienjenii mergeau pe ici, pe colo. Fãrã teamã, agili. Gabriel era fascinat. Cu o miscare instinctivã întinse mîna pînã ce atinse una din pînze. A fost surprins sã vadã cã era mai rezistentã decît ar fi crezut. Întinse si cealaltã mînã, ca sã o atingã cu amîndouã. A fost si mai uimit. Parcã degetele sale erau fãcute pentru pînza aceea. Aproape fãrã sã-si dea seama începu sã se catere.


Privirea vacilor


Cum a fost posibil sã sfideze curba aceea periculoasã în plinã vitezã? Avea faimã, bine cîstigatã, de sofer prevãzãtor. Conducea de obicei încet. Dacã era rugat sã accelereze, rãspundea „Încet, cã prea ne grãbim”, sau ameninta sã-i cedeze volanul, celui disperat. Si acum lãsase la o parte orice precautie. Incredibil. Dar erau martori si cu totii afirmaserã cã în momentul accidentului camioneta rula cu cel putin o sutã saizeci de kilometri la orã. Ajungînd în curbã, a mers drept înainte si s-a izbit într-un copac. Alfonso a zburat proiectat prin parbriz si ocolind cumva trunchiul copacului, a cãzut la vreo cincisprezece metri mai încolo, la picioarele unor zidari care mîncau tacos1 într-un chiosc. Cu gîtul frînt.
Accidentul s-a petrecut cînd, ca în fiecare dupã amiazã, Alfonso se întorcea la Huesos Viejos. De vreo douã luni, el era administratorul fermei de vite. Într-o dimineatã, Ramón, fratele sãu mai mare, îl chemase în birou sã-i spunã cã el împreunã cu tatãl lor se hotãrîserã sã închirieze o fermã si sã cumpere vaci. Ideea: fabrica de carne, care pînã atunci folosise doar carnea de porc pentru toate produsele sale, sã înceapã sã vîndã de asemenea, în cele trei puncte de desfacere strategice de la Huesos Viejos, carne proaspãtã de vitã. Era un proiect pe termen lung. Pentru început trebuiau cumpãrate cîteva vaci, sã facã rost de un taur, sã astepte sã creascã viteii si sã-i îngrase pentru sacrificare.
- Ei, ce pãrere ai? îl întrebã Ramón. Vii si tu?
Alfonso analizã situatia pentru o secundã: bineînteles cã salariul sãu de profesor de literaturã nu îi ajungea deloc. Avea sotie si doi copii. Dar, pe de altã parte, ce stia el despre vaci? Era om de la oras, om al literelor si al sãlilor de cursuri; nu avea nimic în comun cu animalele rumegãtoare.
– Lasã-mã sã mã gîndesc, spuse el.
Cînd Julio, unul dintre cei mai buni prieteni ai sãi – a cãrui afectiune era atît de sincerã încît nu avea nici cea mai micã îndoialã în a-i spune înainte de toate adevãrul – a aflat de propunerea pe care i-o fãcuserã, îsi scãrpinã semnificativ cu degetul prematura sa chelie, care nu cedase în fata atacului unei duzini de creme si sampoane medicinale, si îl privi aproape cu milã.
– Eu în locul tãu as respinge oferta, îi spuse. Si nu din alt motiv, ci pentru cã ideea nu ti-a venit tie.
Alfonso stia foarte bine ca Julio, cînd îsi dãdea cu pãrerea asupra hotãrîrilor prietenilor sãi, era un arcas care întotdeauna nimerea tinta si un neasteptat nod în gît îi arãtã cã si de data asta reusise. Dar el luase deja o hotãrîre. Chiar în seara zilei în care îl chemase fratele sãu, a luat masa cu el si cu tatãl lor si le-a spus cã acceptã, iar ziua urmãtoare au început demersurile ca sã închirieze ferma. Si ce era încã si mai grav: Alfonso se grãbise si îi dãduse veste sotiei sale care era fericitã sã stie cã în cele din urmã avea si el sã primeascã un salariu decent. Si pe deasupra, de ce trebuia neapãrat sã aibã dreptate infailibilul Julio?
– O sã-mi încerc norocul, spuse el. Cel mai rãu ce mi s-ar putea întîmpla ar fi sã înceapã sã-mi placã mirosul de balegã.
– Sã vedem dacã nu o sã ajungi sã o si mãnînci, îi spuse Julio foarte serios.

Beefmaster, Hereford, Shorton, Cebú, Angus... Rasele se încurcau în mintea lui Alfonso. Greu de distins una de alta. Doar rasa Cebú, cu cocoasa sa inutilã, era inconfundabilã. Cebú albã, maiestuoasã si greoaie; bãtrînã centenarã, eternã...
Neastîmpãrate, vacile toate continuau cu nutretul dupã ce terminau cu lucerna.
Alfonso cumpãrase, la sfatul tatãlui sãu, un manual de cresterea vacilor care nu i-a folosit deloc: „Bovine de carne”. Hereford, originarã din Anglia este de culoare rosie; capul, pîntecul si partea de jos a picioarelor este de culoare albã. Vaca adultã atinge o greutate de 675 kg, în viu. Bovinele din aceastã rasã nasc fãrã probleme. Rasa Shorton, tot englezeascã: principala ei caracteristicã sînt coarnele scurte, de unde îi vine si numele. Poate fi coloratã sau albã, sau o combinatie a celor douã. Temperament bun, asa cã e usor de stãpînit. Rasa Angus, originarã din Scotia. Animale nu foarte pretentioase, se dezvoltã în terenuri aspre si nu tocmai fertile... Cîteva desene ilustrau tarcurile: tarc de distributie, tarc de control, filtru, zonã de lucru cu porti glisante, tarc de separare, tarc cu umbrar, basculã, masã pentru tratarea viteilor, ambarcader, coridor, parte centralã cu douã porti rotative, pentru dirijarea cirezii în directii diferite... Denumiri, denumiri si iar denumiri care pot varia, si de fapt chiar variazã de la o zonã la alta. Pentru cã fermierii din nordul Mexicului denumesc lucrurile pe care le folosesc zi de zi asa cum vor ei si nu cum scrie într-un manual scris de strãini. Si la urma urmei, Alfonso nu putea sã învete atîtea denumiri, nu stia sã deosebeascã o vacã de alta si nici sorgul de lucernã. Fiindcã el nu era om de la tarã si nici nu ar putea fi vreodatã; nu era în stare sã injecteze o vacã bolnavã si cu atît mai putin sã o prindã cu lasoul.
Îi atrãgea atentia folosirea cuvîntului „pîntece” în loc de „vaci”. Asta însemna cã animalele contau doar pentru utilizarea lor: sã producã vitei, care la rîndul lor vor deveni tauri si vaci care vor produce vitei... Si asa, la infinit. Toate vacile trebuia ucise, mai devreme sau mai tîrziu; sã se bucure de carnea lor si în plus, sã fete vitei. Vaca, dacã si-ar cunoaste destinul final, ineluctabil, si anume sã fie decapitatã fãrã milã de un mãcelar, ar mai fi ea atît de fericitã, si-ar mai rumega linistitã trifoiul, dormind lenesã marea parte a zilei, fãrã a-si da mãcar osteneala de a alunga mustele? S-ar mai împerechea ea cu taurul, si-ar mai hrãni progeniturile? Alfonso cugeta astfel, privind vacile care rumegau linistite, respectînd dreptunghiul strict al gardului electric cumpãrat de Ramón, combinat cu gardul de mãrãcini, în timp ce muncitorii se ocupau lucrînd pe pãsunile distruse, udîndu-le, astfel încît vacile sã se hrãneascã în continuare pînã în clipa în care va veni taurul, si apoi momentul ultim. Între timp nu aveau nici o preocupare, erau asa de lipsite de griji... Sau oare nu era asa? Sau privirea impasibilã a vacilor reflecta depãrtarea de lume si resemnarea, de parcã si-ar fi cunoscut destinul?

În fiecare zi aceeasi rutinã. Sã supravegheze lucrurile astfel încît sã decurgã bine. Dacã lipsea o scoabã din sistemul de irigatie, trebuia cumpãratã. Dacã era vreo scurgere de apã, trebuia chemat cineva sã repare stricãciunea. În fiecare zi, sã se trezeascã devreme ca sã se ducã la fermã, sã se întoarcã la ora mesei, apoi iar la fermã si iar acasã. Si seara, ore de literaturã la liceu, la care nu se resemna sã renunte.
Alfonso se îngrijea ca Brígido si Régulo sã mute gardul electric la o perioadã fixã de timp, pentru ca vacile sã pascã peste tot în pãsune. În timp ce devorau o parte, îi dãdeau celeilalte un rãgaz, pentru a se reface. Pãrea de necrezut cã o sîrmã asa de subtire putea sã îngrãdeascã niste animale atît de puternice. Nu s-au mai apropiat de sîrmã, le-au ajuns primele descãrcãri electrice.
Tatãl lor si cu Ramón s-au hotãrît pînã la urmã sa cumpere un taur. Alfonso l-a adus în camionetã înpreunã cu Brígido. Administratorul celeilalte ferme era Prudencio García, care îi fusese coleg de scoalã. Cu mintea agerã, spiritual, cu un umor de calitate, l-a primit pe Alfonso cu o puternicã îmbrãtisare si niste glume amabile. Apoi fãrã alte vorbe l-a rugat sã apropie camioneta de rampã ca sã urce taurul.
Uimit, Alfonso l-a vãzut pe Prudencio urcînd dintr-o sãriturã pe cal, întrînd în tarc si cu o extraordinarã pricepere prinzînd taurul cu lasoul, ducîndu-l la rampã. Ajutat de oamenii sãi si de Brígido, l-au urcat în camionetã.
La întoarcere, cusca din camionetã se clãtina periculos datoritã greutãtii taurului. Alfonso se gîndea cã, la urma urmei, niciodatã nu avea sã fie fermier. Un fermier trebuia sã stie sã cãlãreascã, sã prindã cu lasoul un taur sau o vacã, asa ca Prudencio. Pe deasupra: în ascuns, îi era fricã si avea grijã sã nu se apropie de ele. Mai mult, nu îi plãcea deloc sã fie nevoit sã meargã printre baligi. „Cîmpul îmi place ca sã merg la picnic”, se gîndea el. „Nu ca sã-l lucrez”.
Într-o duminicã si-a dus familia la picnic la fermã. S-au dus în unicul colt unde erau copaci si s-au asezat la umbra lor pe trifoi. Aveau cu ei gustãri si sucuri. Copii alergau. Cu totii erau fericiti.
Dintr-o datã si-au dat seama cã le urcau pe picioare niste pãienjeni minusculi. Au observat cu atentie si si-au dat seama cã toatã zona unde umbra nucilor era asa de rãcoroasã, era acoperitã cu pãienjeni minusculi: zeci, sute, mii... Artropodele se cãtãrau pe hainele lor si pe sub hainele lor, urcîndu-se pe piele lor de oras, iar întepãturile lor le provocau o mîncãrime insuportabilã. A trebuit sã se adãposteascã în mare grabã în camionetã. Cum la fermã nu era alt loc umbros, si-au terminat gustãrile si s-au întors în oras.
Într-o dupã masã, Alfonso sta cãlare pe gardul tarcului de vite, contemplînd vacile care îsi terminaserã de rumegat nutretul si de bãut din butoaiele care le serveau de adãpãtoare. Brígido se dusese acasã, iar Régulo nu era acolo. Alfonso privea invincibilele animale rumegãtoare, cînd una dintre vaci, de un negru uniform si strãlucitor – o Beefmaster? – si-a întors capul greoi înspre el si l-a fixat cu o privire care, la acea orã a dupã-amiezei tîrzii, cînd soarele deja apusese, începuse sã fie mai rece si o pîclã subtire pãtrundea încet-încet spatiul pãtrat al tarcului, pãrea inteligentã. O Cebú o imitã. Si apoi altã vacã si alta, pînã ce Alfonso îsi dãdu seama, cu groazã, cã toate vacile îl priveau cu o atentie neobisnuitã, cu privirea fixã, profund inteligentã si cu pupilele strãlucitoare ca niste oameni de stiintã care analizeazã un animal rar. Ba mai mult: ca niste vizitatori la grãdina zoologicã. Si acei oameni de stiintã, acei curiosi de la grãdina zoologicã, în formatie de cor, se apropiau din ce în ce mai mult... Groaza a devenit panicã, o panicã invincibilã care îti dãdea fiori. Sãrind pe pãmînt, Alfonso fugi înspre camionetã, fãrã sã observe cã de cealaltã parte a gardului vacile acelea demonice nu îl puteau ajunge. Odatã ajuns acolo, a pornit motorul si a fugit pentru totdeauna din acea fermã blestematã.
Pentru totdeauna, fiindcã atunci cînd a iesit de pe drumul de tarã ce mãrginea un deal arid si a intrat pe soseaua înspre Huesos Viejos cu o sutã saizeci de kilometri la orã, cã atîta prindea camioneta, în curba periculoasã, acolo unde începeau primele cartiere de la periferie, luînd-o drept, s-a lovit de un copac din fatã si trupul sãu iesind vertiginos pe parbrizul fãcut cioburi si trecînd pe lîngã trunchiul copacului, a cãzut la vreo cincisprezece metri mai încolo, pierzîndu-si viata, cu gîtul frînt, în fata a sase zidari uluiti, care nu au mai putut sã mãnînce tacos datoritã a tot ce vãzuserã, ce le stãtea ca un nod în gît.


Prezentare si traducere de Liliana POPESCU