Starea poeziei

                                                 PRĂVĂLIA CU POEZII

                                                                                                                                      Adrian ALUI GHEORGHE

  

    Cum poti să deosebesti poezia bună de poezia proastă? Întrebarea mi-a fost adresată de către un client al prăvăliei, care tinea în mînă mai multe cărti, neîncumetîndu-se (nici) să arunce vreuna, nici să le cumpere pe toate. Că la poezie stiti cum e, ca în povestea aceea din Pateric, cu pietricelele de pret…! N-o stiti? Poftim. Un om a găsit, cică, o pungă mare cu pietricele colorate pe tărmul unei ape. A luat-o si mergînd spre casă începu să arunce pietricelele în apă, tinti păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncîndu-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două, trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce si pe astea fără rost, s-a întîlnit cu un vecin. Acesta s-a uitat la pietricele, după care zise: „ – De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sînt foarte pretioase!”. Aflînd asta, omul nostru plecă disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva. Asa, zice Patericul, facem si noi cu zilele vietii noastre… etc. Dar nu asa facem si cu poezia vietii noastre? Cu iubirea? Cu poezia lumii, în general? N-o risipim de parcă ar fi inepuizabilă? N-o risipim de parcă n-ar avea nici un pret? De asta, ca să revenim la întrebarea de la început, cum poti deosebi poezia bună de poezia proastă, am căutat tot felul de răspunsuri… Nu s-a descoperit, deocamdată, vreun turnesol pe care să scrii un vers, două, să vezi cum reactionează cuvintele, poezia continută. Să vezi că se albăstreste hîrtia de turnesol, să exclami: Iată poezie nobilă! Dar, nu. Tot empiric trebuie să ne descurcăm, să aruncăm sufletului ciosvîrte de text, să vedem cum reactionează… Practica sustinută, însă, mai dă, cîteodată, solutii neasteptate. Astfel, am observat că la lectură paginile cu poezie adevărată se comportă altfel decît paginile cu poezie proastă. De pe paginile inspirate poezia se desprinde la lectură, foile rămîn albe, albe, ca steagul de pace pe un cîmp pe care s-a dat o bătălie grea. De asta, ca să vă convingeti, cetiti poezie si vă minunati. Veti vedea ce spatiu pur vi se va deschide în jur…!

Nichita Danilov – Centura de castitate, Editura Cartea Românească, 2007. Asa cum zeitătile grecesti îsi transferau sufletul în vietăti pămîntesti, ca să încerce deliciile vietii de zi cu zi, tot asa poetul Nichita Danilov îsi transferă viata cu toate ale ei ispite unui personaj liric, Feofan, pe care îsi încearcă, mai apoi, toate capriciile poeticesti plus cele ale trăitului de fiecare zi. Feofan nu e, totusi, născut din spuma mării (destul de neecologică acum!), dimpotrivă, „centura de castitate”, greu de deschis, îi tine sub cheie si lacăt o multime de păcate: „Bătrînul Feofan/ care după ce pictase/ treizeci si două de biserici/ si îsi împodobise peretii casei cu icoane/ ajuns, din cauza/ unei neîntelegeri cu sfintii la Mititica,/ învătase cu atîta osîrdie/ arta de-a descuia fără zgomot orice usă,/ încît devenise, am putea spune, un expert în domeniu,/ putînd deschide aproape/ fără nici un fel de efort/ si lacăte vechi de priponit cai,/ si lacăte simple si lacăte duble/ tot felul de broaste/ care stau de strajă la usi/ sau se tîrăsc în întunericul noptii,/ tot felul de zale, de valize,/ de seifuri si lăzi vechi de zestre/ pe bază de chei/ sau de cifru, apelînd la firul de păr,/ la firul de iarbă/ sau la cel de păianjen// astfel încît acum, ajuns la adînca senectute,/ bîjbîind cu mîinile, încerca/ să deschidă, apelînd la tot felul de tertipuri,/ chiar si la vrajă,/ propria sa centură de castitate,/ pe care o vedea în vis/ cum îi înconjoară coapsele…/ scîrtîind în bătaia/ tuturor gîndurilor…” (Centura de castitate, p. 14). Feofan (ca si Fanfan, „rechinul puscăriilor”?) face de toate: pictează icoane celebre, repară cerul zdrentuit de noapte sau de ploaie, se înaltă la cer cînd are chef, se ceartă cu sine si cu ceilalti de la toate problemele care se împart la ele însele si lasă rest. Ei, restul acesta e problema lui Feofan, de ce lumea nu încape în propria ei reprezentare: „Bătrînul Feofan avea convingerea că fetele oamenilor/ pot fi exprimate prin cifre si atunci cînd se afla în/ multime sau cînd făcea o călătorie îi era suficient să/ noteze în carnetelul său o multime de numere, pentru/ ca revenind apoi în chilie să poată reconstitui, din/ sirul de cifre îngrămădite pe foi, figurile întîlnite în/ cale. Asa cum cineva descoperind o aschie din osul/ unui animal preistoric reconstituie animalul întreg./ asa si el, pornind de la niste însemne înscrise pe hîrtie,/ reconstituia oamenii, frunzele, iarba, albinele, furnicile,/ nisipul, umbrele si însusi timpul, pe care-l readucea/ din nou la viată…” (Linii si puncte, p. 34). Căutîndu-si „fata lăuntrică”, Feofan dă peste toate fetele lăuntrice si nelăuntrice ale tuturor fiintelor care i-au premers, adunate într-un vîrtej homeric prin dimensiuni, apocaliptic prin ceea ce propune, tensionat ca o durere fizică provocată de un spasm psihic în fiinta umană, de asta si slabă a poetului: „(…) Aplecîndu-mă ca să privesc lăuntrul acelui vîrtej/ sau urlet, am simtit deodată că sunt întors pe dos ca/ un sac gol de linistea ce se ridica acolo si aruncat în/ aer ca o piatră dintr-un aer fierbinte. Am fost/ cuprins de o spaimă rece, simtind cum tot lăuntrul/ meu răbufneste ca o apă în afară si cum tot învelisul/ trupului meu se prăbuseste într-un hău fără capăt…” (Fata lăuntrică, p. 38). Căderea continuă. Feofan descoperă măstile, se joacă cu ele, se substituie lor, se dăruie lor. Face toate greselile omenesti posibile ca să simtă că trăieste. Se lasă ciugulit de păsări, traversat de melci, mîncat pe dinăuntru de gînduri si viermi. Trăieste acolo unde poetul se vrea doar martor. Dar vine „Agonia”: „Scotînd un balon de săpun frumos colorat/ printre buzele crăpate/ de arsita sortii/ aidoma unui glob pămîntesc/ redus ca dimensiune/ (înăuntru totusi se distingeau continentele/ Europa, Asia, Africa,/ chiar si o parte din America/ si din vesnic înghetata Antarctica),/ înconjurat de alte sfere/ un întreg zodiac/ ce se rotea în jurul/ crestetului năpădit de plete sure,/ cu grumazul sprijinit de perini, sub icoane,/ oftînd adînc, bătrînul Feofan/ îsi dădu ultima suflare” (p. 96). Impresia finală, cetind aventura personajului liric Feofan, e că acesta îl ia în posesie pe Nichita Danilov, că cele „două personaje” se urmăresc unul pe altul obsesiv, că se iubesc cu ură adîncă, că se urăsc cu o dragoste care duce pînă la contopirea identitătilor. Tensionate precum corzile unor arcuri, versurile lui Nichita Danilov ating cu preaplinul lor inima bietului cetitor slăbită de implozia sentimentelor si emotiilor. 

Viorel Suciu – Insula de fier vechi, Editura Brumar, Timisoara, 2007.
Poezia lui Viorel Suciu are inconsistenta fluturilor de hîrtie scrumită asa cum am cetit că improvizează chinezii ca să-si exprime ideea lor despre zbor. Cum ai atins unul, cum se sfărîmă, rămîi doar cu un oarecare tremur în palmă, întrebîndu-te dacă fiintă a fost sau doar o amăgitoare joacă. De asta cred că e si tentant jocul, chinuitor ca un pariu cu sine cînd încerci să demonstrezi materialitatea unei emotii: „Cataramele au încetat să mai strălucească,/ iar centurile nu mai am de ce să le agăt,/ asa că toate stau întinse pe pămînt/ si mă privesc tintă, ca serpii.// În fată, în stînga sau dreapta/ nicio tintă;/ în spate – tabloul Afroditei,/ ca un zid pentru executie.// Aparent nu ar mai fi nimic de făcut,/ doar să îmi tai unghiile/ si să mă gîndesc/ cum să-mi procur chei brute.// Nu mă pricep decît să îmi masez fata/ si să fac o miscare de parcă pedalez/ gîndind la diminetile cu muzică preferată,/ cînd mi se abureau ochelarii la ceai” (Cînd mi se abureau ochelarii la ceai, p.13). Cartea e, toată, o „fugă de poezie”, de „rigoarea” unei idei, totul e stare si iar stare, adică „trăieste si taci”: „S-a dus vremea/ cînd ningea mult/ si toti semănam între noi.// În prima zi caldă din an/ miza cade pe clocot./ Miscările mele lasă amprente pe jumătate,/ asteptarea cuiva/ se lasă trasă de păr./ E vremea stofei întinse,/ manevrez ochelari ritmat,/ ca pe un schimbător de viteză./ Chiar dacă dospeste si curentul electric,/ pe fundul gentii poti da/ de obiecte ascutite.// Bunica a scos pantofii cu scîrt/ si i-a pus în drum/ ca să mă împiedic./ Culcat la pămînt,/ aud în vecinătate fosnete/ în măsuri muzicale,/ un păianjen căzut din cer/ vrea acasă./ În jur doar fîntîni/ Cum să beau apa./ Bărbatii vrăjitori/ plutesc primăvara/ cu puieti de cais/ între picioare.// Se crapă pe la colturi/ singurătatea mea/ atunci cînd ud florile./ As putea adormi/ în vacarmul unei nunti/ de păsări” (Astenic blues, p. 6). Cu cît „nu spune nimic”, cu atîta Viorel Suciu este mai aproape de tinta unui discurs poetic închegat. 

Dan Mircea Cipariu – Tsunami, Editura Brumar, Timisoara, 2007.
Dan Mircea Cipariu a apărut, la un moment dat, în toiul luptelor pentru ocuparea scaunelor în topurile generatiilor noi, ca un Gavroche al poeziei de pe malul Dîmbovitei. Aveai senzatia că dacă îl căutai pe sub surtuc, sigur ascundea un steag gata să-l desfăsoare în contul vreunei revolutii viitoare despre care nu multă lume ar fi dorit să afle amănunte. Dar si Gavroche, o, timpule!, îmbătrîneste, sapca i se scorojeste, apa Dîmbovitei se înnămoleste, revolutiile se amînă si ele, prea mult, din cauza timpului istoric nefavorabil. Cine si-l poate imagina pe Gavroche-ul comunard altfel decît în ipostaza hugoliană, perpetuată în varianta tabloului din manualul de istorie…? Cine si-l poate imagina pe Cipariu linistindu-se ca apa Dîmbovitei scăpată din chingile peturilor si lesurilor de cîini din capitala României, întinzîndu-se lenesă pe trupul vreunei cîmpii…!? Ei, da, asta s-a întîmplat. Ludicul de altă dată si-a dat dintii prea ascutiti la tocit, trupul conectat la prizele erotismului s-a lăsat moale pe un fotoliu pe care au fost adăugate trei (sau patru?) perini, poate că trage si trabuc, asa pentru poză, poate că visează vreo functie politică… etc. etc. Dar de ce răscolesc eu ceea ce poetul vrea, poate, să rămînă nerăscolit? Hai mai bine aste consideratii să le lăsăm si cu poezie să probăm. Zice poetul, calm de astă dată: „încerc să-mi găsesc sufletul/ după goliciuni patimi prejudecăti/ ascult Edith Piaf/ îmi amintesc cum începe babilonia din coniacul fin/ cum se dezlăntuie cu umbre si frig/ furtuna/ de pe corso pînă în creierul mic// caut în memoria telefonului ceva vesel si memorabil/ dar nimicul îsi face casă si masă/ fără să-i pese de cum plouă în ultima seară/ fără să stie cîte femei stau dezbrăcate în fata oglinzii// sunt cu raza de actiune între muladhara si curtea de apel/ aproape de morfologia absolută a vulcanului/ aproape de structurile efeminate ale imaginarului/ aproape de tine si totusi atît de departe// cerul e tulbure armele în teacă/ vrei si tu la un film de dragoste pentru reteaua neuronală aruncată în aer/ curînd genericul va acoperi/ cărtile de joc/ sentintele/ lacrimile" (c'etait une histoire d'amour, p.39). Că, pînă la urmă, ce e un tsunami? După definitie ar fi un uragan care apare din nimic, dar acel nimic este mai ucigător decît (prea)multul linistit. Mai e varianta ca poetul să fie un locuitor al vreunui tsunami, trăieste în inima lui, se obisnuieste, îsi face acolo „civilizatia tsunami-ului”…! Din mijlocul „tsunami”-ului D.M. Cipariu îsi face planuri de viitor, de altfel: „trebuie să scap de sunt/ si alte voci ale industriei de sine/ cu gîndul mortii al judecătii de apoi/ astept valul si mîntuirea/ din cartea ascunsă a unui peste// desperados cu măstile una si una/ pe un drum întunecos de glorie lumească/ pot ochi de pe acoperis/ direct în limba în care cineva a scris/ pregătit pentru un destin tragic// artificii tabla de materii/ apoi cineva care consemnează detasat/ sfîrsitul" (tabla de materii, p.41). Poezia rămîne, „tsunami” se amînă. 

Notă

În „prăvălia cu poezii” din luna decembrie scosesem pe tarabă cartea de poezii Convertibilitatea vorbirii si alte reliefuri, apărută la Editura „Princeps Edit” din Iasi în anul 2006 (redactor Daniel Corbu), semnată de Călin Cocora. Cartea a apărut cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii din Români…! Ca să vezi! Din numărul trecut al revistei „Convorbiri literare” aflăm că volumul e plagiat (furat) după poezia unui tînăr, Emanuel Guralivu, care si-a postat versurile cu vreo doi ani mai înainte, online, la „Cuvintelaschimb”, un cenaclu al celor care au milă de hîrtie si publică virtual. Că numai poezie nu se mai furase în tara asta…! Spuneam atunci, între multe altele, despre Călin Cocora: „Poet talentat, indiscutabil. E posibil să mai aibă si alte cărti de poezie, dar e prima oară cînd îi răsfoiesc o carte de versuri. Scrie ca si cum ar respira, în complicitate fiind cu aerul pe care îl respiră...”. Retractez cuvintele si aprecierile din contul lui Cocora, le transfer spre Emanuel Guralivu. Le merită. Guraliv, guraliv, da’ le zice bine! Cîte despre gestul lui Călin Cocora…? Urîtă treabă, bre!