Adrian ALUI GHEORGHE

     

       1. Priveste strada, iubite cetitorule…!

Priveste strada, iubite cetitorule… Priveste strada si închipuieste-ti că e poezie. Întelege-i substanta, micile artificii, aceste cuvinte care trec dintr-o parte în alta, neînsemnate – fiecare în parte –, dar destul de închegate între ele ca să ai viziuni concertante. Toti se învîrt în jurul unui punct fix pe care-l descoperi cu uimire în tine. Poti să-i chemi, să-i alungi, să-i suprimi. Închide fereastra: esti atît de liber că poti să te strecori pe sub peisaj! Esti atît de liber încît o întreagă lume poate fi în pericol! Poti să le întorci tuturor pieile pe dos, să le vezi creierele inervate de pofte…! Tu stii că în fiecare clipă ne întîlnim cu istoria. Ei nu stiu. De aici o usoară superioritate, gestul indiferent cu care îti ratezi propria sărbătoare, sufletul se lasă invadat de carne...! Priveste strada, iubite cetitorule. Oamenii trec unul prin altul ca într-un dans căruia nu-i auzi muzica. Se deschid încet, cu scîrtîituri moi de usi la camerele secrete. Numai ceea ce ascund poartă cu ei. Nu te-am ales pe tine martor ci tu (iubite cetitorule). Eu sînt în multime, pe stradă. În măruntisul acesta atît de bizar, ca în buzunarul unui cresetor. Am o usoară ameteală de parcă as fi coborît acum din caruselul copilăriei, te văd acolo sus la fereastră închipuindu-ti că numai frica tine lumea înlăntuită. Ai ochiul scrutător, mi se face rusine că hainele tin loc de suflet, în aglomeratia străzii dacă as plînge ti-as apărea ridicol. Seara ai povesti: cineva plîngea astăzi pe stradă, închipuieste-ti, oameni întregi care nu se adaptează civilizatiei noastre. Si eu: astăzi am izbucnit în plîns pe stradă, închipuieste-ti, om întreg simt că toate întelesurile sînt obscure. Priveste strada, iubite cetitorule, poate că esti după un prînz plictisit si gata să-ti inventezi (din plictiseală) o realitate care nu are nimic comun cu poezia. Mă inventezi si pe mine. Ca si mine faci calcule stupide. Si nu vei citi niciodată rîndurile acestea. Comuniunea noastră s-a petrecut în spatiul alb al unei amiezi fără viitor cînd pe stradă oamenii păreau să fie excedati de un sens mai înalt…

2. Sighetul Poetic de fiecare Toamnă al Marmatiei

      O poveste poloneză de origine evreiască spune că într-o comunitate exista, încă din cele mai vechi timpuri, o ceremonie care avea loc într-o pădure, o dată la treizeci de ani. Un rabin bătrîn i-a lăsat altui rabin, mai tînăr, întreaga rînduială a ceremoniei, ca să nu se piardă. Cînd a sosit timpul, la treizeci de ani, acesta a chemat oamenii asezării la ceremonie, după care s-au întors cu totii acasă. Peste treizeci de ani, cînd a venit din nou vremea ceremoniei, rabinul murise. Cei trei, patru credinciosi care mai rămăseseră în viată s-au dus în pădure însotiti de cîtiva neofiti si de alt rabin.
       Ajunsi în pădure, nu si-au putut aminti locul. „În poiana asta”, a spus unul. „Nici vorbă, a zis altul, e mult mai departe!”. Au ales pînă la urmă un loc fără să fie siguri că e cel mai bun, au făcut ce trebuia, după rînduieli si s-au întors acasă. După treizeci de ani nu mai erau decît unii dintre neofitii de odinioară. Cu un nou rabin în frunte, s-au îndreptat spre pădure însotiti de cîtiva tineri. De această dată, n-au recunoscut nici măcar o poiană. Totul se schimbase, totul se amesteca în mintea lor. Pînă si rînduiala ceremoniei li se părea tulbure. Au făcut însă cum s-au priceput mai bine si s-au întors acasă.
        După alti treizeci de ani, un alt grup, avînd în frunte un alt rabin, s-a dus în pădure. Auziseră despre o ceremonie de mare însemnătate care avea loc de multe veacuri în pădure. În ce zi? Nimeni nu mai stia. În ce loc si sub ce formă? Nu se putea spune. Rabinul si credinciosii au rătăcit prin pădure cîteva ceasuri, prin ploaie, fără să celebreze nici un fel de ceremonie, apoi s-au întors acasă…!
        Mi-am amintit de povestea asta la Sighetul Marmatiei, la cea de a XXXIV-a editie a Festivalului de Poezie initiat de Laurentiu Ulici si un grup de scriitori maramureseni (cu 34 de ani în urmă, evident!), care devenise în timp „nordul poeziei românesti”. La un anumit semnal porneau din toate cotloanele tării spre Sighet poetii, pentru a încerca tăria poeziei, a prieteniei si a pălincii. Dar vremea vremuieste, Laurentiu Ulici a plecat pe sub geana norilor într-o altă toamnă, spre un alt Nord, poetii tineri si entuziasti de altă dată nu mai reusesc să prindă trenul, autobuzul, nu se mai prind nici pe ei însisi din urmă. Că, pînă la urmă, după atîta amar de ani de festival cine o mai ia toamna spre Sighet o face pentru a-si căuta propriile urme pe sub scrumul nostalgiilor. 
       Am fost la Sighet si în această toamnă, după Maratonul European de Poezie. I-am întîlnit pe Ion Muresan, premiatul „Serilor de la Desesti”, astfel absent „motivat” de la „Maratonul European de Poezie”, pe Gheorghe Pârja, pe Vasile Muste, pe Gheorghe Grigurcu, pe Andrei Făt, pe Constantin Bojescu, pe Vasile Proca, pe Lucian Perta, pe Ion Petrovai, pe Petre Got, pe Vasile Morar, pe „mama Doca”, mama lui Ghită Pârja, pe Măriuca Verdes, o mică-mare interpretă a cîntecelor maramuresene, pe interpretii folk Maria Gheorghiu si Florin Săsărman...! Am ajuns seara tîrziu, am plecat dimineata devreme. Ploua mărunt. În piata din Sighet gutuile ardeau cu flacără potolită…! Anul viitor va fi editia a XXXV-a! Probabil. Totul a devenit o chestiune (de) statistică...?!

3. Cărtile de pe tarabă

Dumitru Chioaru – Clipe fosforescente, Editura Limes, 2007, prefată Al. Cistelecan.
      Cred că lui Dumitru Chioaru i se potriveste cel mai bine vechea definitie a lui Carl Sandburg, care spunea că poetul e un animal marin care trăieste pe pămînt si ar vrea să zboare…! Poezia sa nu pare să tindă spre „o stare de agregare” stabilă,  si asta pentru că adevăratii „profesionisti ai suferintei” iau în posesie lumea numai pentru a o destructura, creîndu-si, astfel premisele propriei apocalipse: „Sunt un profesionist al suferintei/ de nu despart adevărul de viată?/ acum văd un rege/ si întîmplările lui cînd rămîne/ singur pe tabla de sah/ – îmi place să joc întotdeauna cu albele – / pot povesti mai departe/ cuvintele sunt întocmai pionilor/ doar în ofensivă/ mi-a sărit acum unul în fată/ am vrut să-i spun: esti un cîine!/ dar n-avea figură/ am vrut să-i spun: ia calul meu…/ dar de unde cai?/ am vrut să-i spun – cuvintele toate creau spatiul unei arene de jur/ împrejur gardate de ochi/ cîinele îmi rupsese hainele/ cîinele îmi rupsese pielea si venele/ cîinele îmi rupsese cîinele/ – să-mi trag putin sufletul –/ mă tîra pe tabla de sah însîngerînd-o/ în locul lătratului său auzeam/ un ropot de aplauze/ iar în locul său se ivi un loc gol/ m-as opri încă o dată dar doamnelor/ si domnilor albul si negrul/ erau la fel – însîngerate iar eu/ un chip al nimănui/ (altii numesc arta un joc gratuit)/ făceam parte dintr-un tablou/ care se ridica în tăcere –/ eram fără martori si sunt/ omul care vorbeste/ omul care scrie/ despre suferintă si puritate desi/ cerul înstelat este încă deasupra/ legea morală – o tablă de sah” (Tabla de sah, p. 97).
   Atmosfera poeziei (si a poemelor, fiecare în parte) este una kafkiană, minutiozitatea descrierii este reflexul spaimei că oricare „proces” se va încheia cu acelasi verdict, rostit sec de un judecător care doar contabilizează destinele, fără să le înteleagă, fără să le retrăiască judecîndu-le: „Poartă închisă – / bătăi repetate cu degetele-n geam/ bătăi cu o monedă/ se vede usa întredeschisă la cameră/ cît să intre pisica/ peste fata de masă un ziar/ peste ziar o lumînare frîntă/ între geamurile duble o pereche de ochelari/ cu lentile pline de praf/ o umbră se miscă rar pe tavan/ dintr-un nor stă să cadă ploaia/ întunecos îsi miscă urechile verzi/ castanul din spate/ într-un vîrtej de praf se ridică o hîrtie/ îmi scapă printre degete/ se lipeste cuscrisul spre geam/ bătăi cu pumnul în poartă/ norul atîrnă ca un păianjen/ deasupra zidului portii/ lujerii vitei de vie avîntati spre lumină/ si eu – doi trei pasi la întîmplare/ (o pisică trece pe linia trasă de zid)/ cu piatra arunc în pînza păianjenului/ coboară repede si intră în gaura cheii/ nu-l mai pot strivi de perete cu dosul palmei/ ca în îndepărtata copilărie/ pentru a mi se ierta sapte păcate/ în broască străluceste ca o rămăsită de cheie/ se aud sunînd picăturile de ploaie/ pe geam pe poartă pe zid/ pe vita-de-vie pe haine – niste degete –/ niste monede –/ prin care mi se scurge fiinta” (Drum fără acces, p. 159)
    Imersiunea în atmosfera poeziei lui Dumitru Chioaru comportă multiple riscuri, primul dintre ele fiind sufocarea. E obligatoriu să ai cu tine tubul cu oxigen, să stii să înoti, să stii să te agăti cu degetele, cu unghiile, cu gîndul chiar de un fir de praf, ca să te salvezi. Altfel poetul este nemilos cu cititorul inabil.

Gheorghe Mocuta – călătorie. exil, Editura Brumar, 2007.
       Parisul pe care îl descrie Gheorghe Mocuta în cartea călătorie. exil nu este unul vesel. Dimpotrivă. E Parisul de sub Paris, acolo unde se plămădeste, greu, „din bube, mucegaiuri si noroi” frumusetea pe care o consumă, apoi, grăbiti, neatenti la substanta imaginii, turistii veseli. Poetul nu spune Parisului, precum înaintasul, „acum între noi doi”, ci se agată de fiecare amănunt pentru ca fiinta sa să continue să existe, pentru ca Parisul să primească si să aglutineze în „pasta fiecărei zile” dramele individuale: „de nouă luni nu mi-am văzut tara/ si o spun cu amărăciune: nu mi-e dor de ea/ prefer politetea cinică a functionarilor de la imigrări/ si zîmbetul infirmierelor de la spitalul avicenne/ pe coridorul cu cele nouă paturi ale doamnei dr. delepine/ care îi învată pe pacienti cum să trăiască/ cu cancerul./ între soldurile de iarnă si cele de vară/ s-au mai stins trei copii/ marie-pauline mohamed si micuta maissa./ de nouă luni port fătul angoasei în cap/ a început să miste să dea din picioare/ mi-a provocat o mică hemoragie/ cînd am încercat să muncesc pe santier/ la firma lui oldje sima român din pancevo/ stăteam pe o scară de trei metri si trăgeam cabluri grele/ le fixam pe suporti într-un pasaj subteran/ sau instalam cablajul printre retele de fier beton/ pe acoperisul unei grădinite lîngă place d`italie./ acum după ce am înghitit sarpele endoscopic/ după ce am făcut tomografii/ doctorii mă iau la întrebări/ voi urma si eu un tratament pentru sigurantă./ asta nu e viată asta e karma/ mă încurajează lucian./ cobor în parcul cu platani al spitalului/ si încerc să însufletesc dialogul/ cu un betivan care murmură ceva/ în dialectul scrîsnit al insomniei:// sous la terre se trouve/ l`enfer/ et sous l`enfer/ il z a la crypte/ n`y descendez pas” (moarte&solduri la paris, p. 29).
       Într-un oras „universalizat” si suferinta e universalizată (universalizabilă!). De asta frica e un seismograf care preia si cele mai mici cutremurări, chiar si tremuratul inimii, chiar si nevinovata suferintă a gîndului care nu poate despărti tărmul pleoapei de oceanul lacrimei: „cu mîinile încrucisate/ ca într-o cămasă de fortă/ vă privesc de pe acest pod/ pe sub care trece într-o zi de martie/ sarpele galben al senei/ cu solzii lui murdari plini de amintiri/ si versuri de mallarme si apollinaire/ cu peisajele pe jumătate înecate/ ale lui dufy si monet.// cu fălcile înclestate/ ca într-o criză de epilepsie/ rup cu dintii din culorile psihedelice ale cheiului/ caut ceva cum ar fi pămîntul promis/ o imagine pe care s-o imortalizez/ nu cu sufletul/ ci cu aparatul meu de fotografiat/ dar acolo curge un rîu o apă tulbure/ care îmi duce la vale trupul si nu se mai opreste” (adio. la pont neuf, p. 22).
     Da, lucrurile nu sunt ceea ce par, nevăzut destinul lucrează pe dedesubt. Chiar eu pot să depun mărturie că pe unul din picioarele Turnului Eiffel am văzut o mică pată de rugină si pentru o clipă m-am temut pentru destinul acelei bijuterii de otel care trebuie să se supună, în final, legilor scrise sau nescrise încă, ale acestei lumi…!
     Oricum, data viitoare cînd voi vedea Parisul, voi sti, prin poezia lui Gheorghe Mocuta, că sub pojghita de viată se ascunde multă luptă cu moartea. Si că unii înving.