Academician Mihai CIMPOI
Ancheta

1-7. În cele sapte întrebări (atentie la numărul biblic fatidic) Cassian Maria Spiridon ne întinde sapte oglinzi retrovizoare – paralele si interpuse – în care se reflectă un drum sinuos socratic cu înaintări avîntate, dar si cu întoarceri si ocolisuri cauzate de Geitgeist adică de hegelianul spirit al timpului, aspru, neîngăduitor si impunînd suveran traseul său.
Vom mai reveni la aceste „existentiale” devieri. Asamblînd cele sapte oglinzi astfel încît să reflecte orientarea vectorială a drumului, vom spune în chip decis si esentializat că – acum, la acest popas jubiliar – „Convorbirile literare” s-a impus ca o revistă de mare traditie culturală românească. E o revistă care dintru început si-a propus programatic si a realizat practic pe parcurs o deschidere si integrare europeană. Mihail Kogălniceanu spunea, încă la 1840, că „literatura română este o literatură europeană”.
Ei bine: literatura română a devenit europeană odată cu aparitia „Convorbirilor literare”.
Întîmplarea – istorică! – a făcut ca revista să publice si să promoveze mari scriitori, cu statură artistică si intelectuală, de clasici, de mari clasici chiar. Fapt rar într-o literatură, Eminescu îi consacră ca scriitori – printr-o revistă care e „Convorbiri literare” – pe Creangă si Slavici. Maiorescu, un pionier în toate, si Societatea „Junimea” promovează o directie nouă în mentalitatea estetică. O intuitie, să-i zicem profetică – de a merge pe un criteriu la puterea a treia: valoric, identitar, european.
Pronuntîndu-ne asupra devierilor, ar fi mai greu de afirmat dacă revista, odată mutată la Bucuresti, a fost sincronă cu ora astrală a literaturii române din perioada interbelică.
Momentul Dobrescu a fost un moment de sincronizare – de astă dată – cu o perioadă de tranzitie, care impunea transformarea „Convorbirilor literare” în „Convorbiri politice”. Revista a fost pusă în situatia de a pune accentul pe politic, constrînsă de Geitgeist.
Noua serie a revenit la normalitatea estetică. Asa cum spunea Grigore Vieru, este o revistă bună. Nu am nici un motiv să-l contrazic pe maestru.
„Convorbiri literare” este o revistă deschisă spre toate valorile literare din întreg spatiul cultural românesc, unic si indivizibil.

Caius Traian DRAGOMIR

Ancheta „Convorbiri literare” – 140 de ani
Cînd redactorul sef al publicatiei literare si culturale care împlineste vîrsta de o sută patruzeci de ani – sau tocmai dacă durata publicării ei are pînă acum o extensie – poate alcătui o listă de întrebări, menite să provoace reflectia cu privire la revista ce o conduce, precum aceea care ne parvine de la Cassian Maria Spiridon, înseamnă că lucrurile principale, de natură să semnaleze o aniversare exceptională – de ce nu? glorioasă – au fost spuse ori, mai ales, nu au cum să nu fi fost întelese anticipat si cu prisosintă. O persoană care nu ar sti nimic despre „Convorbiri literare” si ar citi cele sapte referiri interogative privind trecutul acestei adevărate institutii a culturii române ar întelege de îndată că se află în fata unei realizări spirituale dintre cele mai alese, că este introdus în discutie destinul istoric al unui vector esential pentru creatia ce se împlineste într-una din limbile europene prin intermediul căreia potentialul intelectual propriu Occidentului a difuzat firesc, organic, înspre Răsărit.
„Convorbiri literare” a reprezentat, prin aparitia sa si prin miscarea ulterioară în timp, „Junimea” – faptul că revista există încă – spune un lucru decisiv pentru identitatea românească si anume acela că sufletul „Junimii” nu apartine unui moment si nici nu este factorul de animare al unei epoci, alcătuind cu mult mai mult de atît: un element cosubstantial formulei de existentă, existentei însăsi, a unei culturi, a unei civilizatii, a unei literaturi, a unei natiuni.
Modul de a fi al „Junimii”, constituită cu patru ani înaintea aparitiei „Convorbirilor”, este, în caracterizarea lui G. Călinescu, un conservatorism de stînga. Exprimarea – si conceptul – aplicat miscării de istoricul si criticul literar este strălucită; modernitatea României a avut adesea marca unui fericit caracter paradoxal, a unor strălucite sinteze între atitudini care părea ireconciliabile, si chiar erau adesea astfel, în alte civilizatii (precum spiritul revolutionar, critic, si monarhismul, religiozitatea si rationalismul, traditionalismul national si deschiderea universalistă); în fapt antinomia este esenta oricărui limbaj dedicat relevării autenticitătii, realului, înnoirii, creativitătii. Rămînînd în linii mari purtătoarea unui anumit conservatorism – elevat. Impregnat de forta unor modele europene – „Convorbiri literare”, deci „Junimea”, aceea concretă, cît si fiinta ei abstractă, întrupată într-un ideal si un stil, nu a fost permanent atasată ideilor stîngii, dar a avut, cînd nu a trebuit să se supună constrîngerii totalitare pentru a continua să existe întru numele său, si promisiunea indelebil atasată acestuia, o puternică dimensiune a devotamentului pentru omul dintotdeauna, care aspiră să dăinuiască si să fie recunoscut dincolo si mai presus de structurarea umanului ca societate, niciodată perfectă si adesea intens opresivă. Respect profund „Convorbiri literare”, un alt nume al afirmării spiritului „Junimii”, aristocratic si popular, elevat spiritual si natural omenesc; îl respect în istoria si în prezentul său, pentru că istoria nu există decît proiectată de prezent în planul fiintei, născută de prezent în calitatea de viată inextricabilă. Istoria însă, la rîndul ei, verifică prezentul – „Convorbiri literare”, asemenea „Vietii Românesti” ceva mai tîrziu, s-a născut din exemplul si principiul lui „La Revue des Deux Mondes”; revista aceasta, precum si aceea care avea să îi urmeze după aproape patruzeci de ani, se legitimează în măsura în care amprenta initială, primită de la publicatia din capitala Frantei, avea să fie sau nu respectată în tinuta cu care se prezintă în perioade schimbătoare, diferite, publicului român.
„Convorbiri literare” a avut la origine si a mentinut (fie si cu obligatorii, mereu triste, întreruperi) o idee definită despre literatură, despre valoarea literară si deci estetică, despre cultură: fără un concept, fără o conceptie de ansamblu asupra literaturii, o institutie culturală, ca si un scriitor sau un critic, drept individualităti, nu există. „Convorbiri literare” sînt un exemplu initial superb, în registrul maiorescian, astăzi încă, sub redactia actuală, mai mult decît remarcabil, pentru o astfel de viziune. Standardul oferit de „La Revue des Deux Mondes” (un chip francez pentru o grupare, o companie, în general germanofilă, conditie realizată fără tensiuni sau false asocieri, într-o publicatie care a fundamentat si dezvoltat teza necesitătii unui organism românesc, drept convergentă a formelor si continuturilor substratelor) nu a fost decît rareori trădat si atunci, probabil, exclusiv prin constrîngere.
Astfel, „Junimea” a dorit să ofere, prin „Convorbiri literare”, scrisului si culturii tării ce se constituia în teritoriile românesti, un referential în limba română, în forma unei publicatii periodice – evident, a reusit să creeze un sistem de raportare implicînd relatia dintre formă si fond, modernitatea, occidentalismul si creativitatea unei culturi si civilizatii reusind să se afirme dincolo de complexele începuturilor. Au mai fost si alte publicatii cu proiecte si împliniri similare, în istoria ultimelor două secole românesti, însă în nici un caz multe, oricum, mai putine decît degetele unei mîini.
În anii în care comunismul încerca să îsi afle o bază suplimentară de actiune dincolo de marxism, în ideea natională, „Convorbiri literare” a făcut – existînd ca dat al trecutului – ceea ce trebuia să facă, adică a apărut. Nu avea cum fi ceea ce ar fi trebuit să fie, dar a existat ca amintire, sperantă si, pentru cine voia să înteleagă, repros, fie si involuntar, adresat alienării infinite a totalitarismului. Chiar si cele mai opresive sisteme sînt obligate să facă fie si doar gesturi simbolice, ori distorsionate, puse în serviciul unor valori de neanihilat. Cine întelege un asemenea lucru si îl foloseste la timp merită, în functie de caz, cîteodată recunostintă, alteori măcar întelegere. În perioada sa „postrevolutionară”, „de tranzitie”, pentru a cita expresia, probabil disociativ utilizată de Cassian Maria Spiridon, am apreciat stilul critic îndîrjit, desigur adresat conditiei de atunci a României si, nu în ultimul rînd, guvernului si am decis acel guvern să îi acorde o subventie neconditionată, asa cum si altor publicatii sau institutii de cultură. Consideram un astfel de act drept un exercitiu politic esential pentru evolutia intelectual superioară – si, implicit, democratică – a României; probabil că lucrul nu a contat prea mult si nici nu am idee despre modul în care va fi fost înteles.
Actuala conducere a revistei, readucînd în convergentă cu traditia, în ambianta mijlocului de ultim deceniu al secolului XX, o revistă literară de nivelul si cu istoria „Convorbirilor literare”, a făcut un act de o absolută necesitate; prea putin repetat în România de după 1989 – un act aproape la fel de important ca si fondarea publicatiei în 1867. Arcul acesta deschis peste timp aduce însă în fata noastră alte întrebări: sub raport universal-istoric, de ce să se întîmple ca o natiune a Europei, fie si una a Estului european să fie obligată să reaseze în 1995 o institutie creată cu o sută douăzeci si opt de ani înainte? La ce au servit atîtea sincope în istoria continentului si tărilor sale de limită? Stimularea spiritului creator poate fi adusă de reabilitarea unor structuri culturale si institutii? Neîndoielnic revista este asezată de conducerea nouă în linia de valori prin  existenta si adaptarea căreia s-a născut „La Revue des Deux Mondes”, „Convorbirile literare” ale marii intelectualităti a jumătătii a doua a secolului XIX, sau „Viata Românească”. Cei care publică astăzi „Convorbiri literare” au proprietatea exactă a principiilor si spiritului revistei din cele mai bune perioade ale ei – restul este literatură română si potential productiv românesc, atît cît este.
„Convorbiri literare” – o sută patruzeci de ani de cvasicontinuitate într-o tară a tuturor neasezărilor? În măsura în care acest lucru este posibil, fie el obtinut si la capătul tuturor eforturilor imaginabile, înseamnă că neasezarea nu ne apartine constitutiv si că, mai curînd, acumulăm în spatiul nostru mult prea mult dintre efectele nenumăratelor actiuni întreprinse (de cine, cînd, cum? prin ce determinări fatale?) pentru a destabiliza nu un stat, o epocă sau o civilizatie, ci, pur si simplu, unitatea omului.