Filocalia si viata

                                                                                                                                                             

                                                                                                                             Vasile ANDRU

 

    

         Într-un dialog avut cu scriitorul Constantin Virgil Negoită, acesta mi-a spus: „La asta m-am gîndit cînd am scris romanul Concert la Carnegie Hall. Atît pentru români cît si pentru anglo-americani, ideea de concert are sens. Deci nu a fost nevoie să încerc să elaborez teoria concertului. Asa încît am trecut direct la consecintele lui”.
Cartea (apărută în 2006 la Editura Paralela 45) porneste de la un concert, la propriu: vestitul concert de gală, la New York, în 1999, care a adunat peste 3000 de români din emigratia americană, să-l întîmpine pe primul presedinte ne-comunist al României. Romanul povesteste ce-a fost înainte de concert, la concert si după concert.

Cuvîntul concert numeste, în esentă, o idee arhitecturală: un mod muzical de asamblare a multor vieti si voci – de intensităti diferite, de la strigăt la soaptă, de la explozie la tăcere, – pe o scenă care este nu doar New York-ul, ci lumea.
Asadar, o sumă de voci si vremi, o sumă de libertăti si supuneri. Libertăti supuse… Adică libertăti individuale totale care, la scară globală, vedem că converg spre supuneri poate „concertate”. Toată exprimarea liberă individuală sfîrseste fatalmente într-o supunere colectivă „dirijată” tainic parcă de o stihie, sau de o legitate neînteleasă, în spatele căreia nici nu stim dacă stă cumva Dumnezeu. Dar oricum, numai cunoasterea revelată ne dă sănătatea admiterii sale.

În roman abundă personaje (persistente sau fulgurante, repede trecătoare) si micronuclee narative. Si un liant mental tare. Liant pe care orientalii îl numeau „venele dragonului”. În cele din urmă, acest roman, ca si alte romane ale lui Negoită, se constituie în genul de literatură cognitivă. Negoită este unul din putinii scriitori care, prin impregnare religioasă si prin formatie stiintifică, practică numai acest gen: proza cognitivă.

Asadar, peste 3000 de persoane – români din exilul si din emigratia americană – vin la un concert, întîmpină un presedinte. 3000 de persoane libere; mai bine zis, se cred libere. Ele/ ei asteaptă un presedinte care se crede liber, se crede ne-comunist.
Această iluzie de libertate face frumusetea cărtii, dar si tristetea ei. Zicem: o tristete de aprofundare.

Naratorul mi se pare că scapă acestei iluzii, măcar din faptul că nu-i din cei care înjură după ce presedintele i-a deceptionat si nu le-a restituit proprietătile de care fuseseră jertfiti. Naratorul, prezent la concert, surîde.
Surîsul este oricînd metafizic, este o compunere de rîs si plîns. Surîzi nu de victorie, ci de întelegere. Satisfactia de întelegere este mai sănătoasă si mai realistă decît cea de victorie. Căci victoria, asa cum o vedem în acestevremi, este doar savuroasă digestie, apoteotică digestie de care au parte si căpcăunii imperiali, dar si finii devoratori, la locul lor.
Comentînd cartea lui Negoită, sau doar citind-o, simti că te inserezi între vocile concertului, la propriu, simti că esti de fată la această manifestatie din 1999 de la Carnegie Hall, si că ceri să ti se restituie proprietătile jefuite, simti că te situezi într-o tabără; fie alături de cei care-l înjură pe presedintele român care a deceptionat, fie alături de naratorul care, pierzînd casa si iluziile, surîde spre presedintele ce se crede liber într-o lume ce se crede liberă… (Notă. Negoită l-a introdus si pe Andru în „concertul” cărtii sale, ca voce sau suport, citînd firesc din volumul Viată si veac. Asadar, sînt prezent nu la concertul de la New York, ci în cel al veacului; căci la ora concertului de la Carnegie Hall, în 1999, mă aflam în New Zealand, la Wellington).

Concert la Carnegie Hall este scrierea cea mai împlinită a lui Constatin Negoită (neuitînd, fireste, de sclipitoarea sa nuvelă Irozii). Este un roman mai special. O constructie vădind precizie de cronicar, relatare de martor ocular, implicare de reporter, claritate de logician.
Disting trei vectori ai cărtii, care duc la trei calificări de „gen”: (a) roman transmis în direct; (b) roman autoreferential; (c) roman-proces. Să le luăm pe rînd.

Transmisie directă: sumă de personaje, zeci de schite biografice. Personaje reale, cu un rol în vreme, cu o prigoană în viată. Persoane numite, pe numele lor real sau prin indicii clare. Colaj de fapte, juxtapunere, caleidoscop. Ca în cotidianul văzut. Mergînd si la actanti nevăzuti.

Linia autobiografică. Autorul apare ca persoană sau ca mărturisitor. Despre etapele vietii sale vorbeste adesea la persoana a III-a. Ca sicum, la vîrste diferite, sînt euri diferite. Pe rînd: copilul, adolescentul, adultul; emigrantul, profesorul. Amintim si de o proză recentă a sa în care personajul se numeste, simplu, Profesorul.

Romanul se constituie si ca un proces al comunismului. Iată că multe „dosare” din procesul comunismului le-au întocmit oameni din diaspora franceză, germană, americană. Mă refer întîi la Marian Popa care, în monumentala sa Istoria literaturii române de azi pe mîine (2001), face cel mai cuprinzător proces al comunismului din România. Alti autori citabili aici sînt Paul Goma, Aurel Sergiu Marinescu (vezi seria de volume O contributie la istoria exilului românesc), Sergiu Grosu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Stefan Stoenescu. Am numit critici si istorici literari. Dar procesul se judecă si-n cărti de beletristică. Mai ales în proza non-fiction.
Constantin Virgil Negoită scrie proză non-fiction. Pe alocuri, o ridică la puterea fictiunii (căci fictiunea este totusi o ridicare la putere!): prin intensitate, prin notatie paradoxală. Si prin sugestia că lucrurile astea se continuă si-n alt plan, trans-istoric.

Scriitorul este prezent prin drama sa, prin revendicarea sa, dar si prin „regia” sa. El încearcă să vadă cine-i „dirijorul” acestui concert al veacului 20. Este demiurgul? Noi credem că Dumnezeu dirijează cosmosul, nu si accidentele sale. Dumnezeu controlează totul prin legile sale; iar accidentele, dezastrele se nasc din ciocnirea dintre corpul finit si Legea infinită. Chiar dacă sînt ample, extinse la popoare si veacuri, tragediile istorice au un raport misterios, si mai ales nemecanic, cu planul divin. Acel aforism că „Dumnezeu a îngăduit” o atrocitate este eventual un calmant împotriva traumei psihice si un adjuvant în supravietuire.

Negoită este prezent la concert nu atît prin revendicarea sa (a fost jefuit de bunuri), cît din solidarizare cu un proces drept; si din comuniune cu ceilalti. Comuniunea e mai importantă decît revendicarea. Trebuie să ceri dreptatea, dar să si întelegi de ce nu ti se va da niciodată. De aceea ai supravietuit într-un prăpăd: să întelegi, nu să primesti despăgubiri.
Unele întelesuri le dai tu, iubite cititor, sau iubite supravietuitor; altele ti se sugerează.
Cel mai corect înteles este cel care-ti restabileste sănătatea mentală, sau ti-o confirmă.

De aceea, Negoită cugetă astfel: Dacă se restituie proprietătile confiscate la români, vor sări în sus să-si ceară proprietătile si amerindienii jefuiti de albi acum 200 de ani. Si vă dati seama ce harababură s-ar crea pe lume!

Asadar, după cataclisme, se poate aseza linistea, nu dreptatea.
După marile silnicii si orori, se poate aseza cel mult acalmia, iar nu dreptatea. Poate că singura dreptate în urma unei prigoane este totusi stoparea ei, nu si despăgubirile…

Negoită scrie: „Zahu Pană a intrat la Carnegie Hall pentru că nu avea ce face, iar după cîteva ore a iesit din acelasi motiv”.
A înteles asadar (Zahu Pană? sau autorul – care a pus pe seama lui Zahu Pană această întelegere?) că presedintele este „un captiv chinuit”. Si nu poate schimba nimic. Din lipsă de vointă, din pleosteală caracterială, sau din natura sa de figurant al istoriei…
„Tot ei au rămas la putere”, zice autorul. Asta se petrecea în 1999. Final de mileniu în România, în SUA.

Voi numi cîteva din personajele cărtii.
Cele mai importante aparitii sînt oameni din istoria nemîntuirii interbelice si postbelice. Stalin si alti mari briganzi. Lazar Kaganovici, Hrusciov, Dej si Nicolae (Ceausescu are chiar acest nume simpatic: Nick. Cînd spui Nick, evident, selectezi din întregul unui personaj doar minutul acela strengăresc, minutul uman, minutul în care Negoită a putut să-si dea un doctorat în tară si să găsească prilej de emigrare…).
Alte personaje ale cărtii-caleidoscop: Pantiusa, „rege neîncoronat al politicii secrete a României”, si Pătrascanu, si Ana Pauker, cu „valul de teroare” din anii 50-60. Apoi un salt în timp, la alte fete istorice sau efemere: Kennedy, Bush, Saul Bellow, trotkisti si pipizi, o diavolă albă, dar si o îngeră indecisă, si iarăsi personaje însemnate precum Cioran, Blaga, Eliade, Vlaicu Ionescu si Dinu Giurescu, Nina Cassian si Sandra Pralong, Corneliu Coposu si Aurora Cornu, si Maria Giurgiu, care a fost personaj de seamă într-un roman anterior, Pullback. Mai sînt personaje apropiate nouă: „criticul din Ithaca” (= Stefan Stoenescu), Theodor Damian, Vasile Andru, părintele VasileVasilache, Gabriel Stănescu.
Serban Andronescu apare frecvent, uneori ca liant. Nu-l inventează, ci îl citează. De altfel, pe toti Negoită îi citează. Doar că nu citează riguros, cum face Marian Popa în Istoria sa (Istoria lui Marian Popa fiind si ea un „concert”, impresionant si total, la scara veacului). Negoită citează liber, dezinvolt, fracturat. Dar toate personajele sînt făcute „din stofa clientului” (folosesc expresia lui Marian Popa).
Asadar, ca să-l construiască pe Serban Andronescu preia calupuri din zicerile acestuia, sau din scrisul lui, uneori puse între ghilimele, alteori nu, pentru că autorul prelucrează, sau recurge la memorie. Autorul asigură însă percutia: orchestrează aceste „calupuri” si, cînd trebuie, dă sfericitate cu cîte o constatare paradoxală. Totul astfel făcut, ca viata – zice el – să devină „fascinantă, izbucnind din ea însăsi, vesel si postmodern”.

Un critic tînăr, recenzînd cartea, se întreba cine este Serban Andronescu, dacă este real sau inventat. Păi la Negoită nimic nu-i inventat, ci doar pus în lumină. Dar din întrebările dubitative ale tînărului critic, vedem că Serban Andronescu n-a lăsat un nume, n-a lăsat operă. Ceea ce el a scris – este poate atitudine sau rezonare, dar nu operă. Dar Andronescu a existat. Chiar în roman cineva îl întreabă cine este si „cu ce se ocupă”. Si el răspunde, emfatic:
„Promovez, salvez, argumentez. Promovez cultura română la scară universală. Si argumentez identitatea noastră”.
Într-o fotografie, îl văd stînd de vorbă cu Iliescu; în alta, cu dr. Palade.
L-am cunoscut, în treacăt, pe Serban Andronescu. A venit la redactia „Viata Românească”, unde lucram, să-mi aducă niste articole. Întîi a adus un text despre bucovineanul Grogor von Rezzori. Apoi un text despre isihasm, auzind că mă apropii de taina aceasta. A adus un articol intitulat: Isihasmul si Miorita: un text liric si exaltat, scris cu voiosie de neofit, adică aflase de isihasm si-l extindea la daci, la civilizatia pastorală... Evident, păstorii pot fi meditativi, dar isihasmul este totusi altceva. Tot atunci, în trecere pe la „Viata Românească”, mi-a spus că se află la Bucuresti să participe la un congres de tracologie, se adunau acolo persoane marcate de romantism istoric.
În romanul lui Negoită, figura lui Serban Andronescu este vie, este dinamică, are adesea rol de liant între teme si teze. Si a murit „discret asa cum a trăit”, zice Negoită.

Romanul acesta este complex, poate fi citit de oriunde. Este un „sinaxis”, adică adunare de semeni memorabili. Cu zumzet de stup al istoriei. Are „secrete din Dacia”. Semnalează înrudiri româno-americane. Aflăm aici că există si un „Comitet al Adevărului despre România”. Spune despre mentori si lipsa mentorilor. Dar, mai ales, are un stil, o rostire barbiliană, puternică. „Vesel si postmodern”, cum zice el însusi.

Credem că Negoită este postmodern prin concertare si prin intensitate. Si printr-un mod criptic de a atrage atentia că suprafata văzută a lucrurilor ascunde numaidecît o taină matematică, o taină cibernetică. (De aici, înrudire cu „riga Cripto”).
Definitia ce-o dă Negoită post-modernismului este valabilă, dar mai ales este personală.
Posmodernismul este un trend, sau un curent, dacă nu doar o datare. (Paranteză. În ce mă priveste, eu văd postmodernismul în relatie cu sfîrsitul istoriei; si-mi îngădui să vorbesc, în romanul Grădinile ascunse, despre post-istorie).
Cred că noi sîntem postmodernisti pentru ca sîntem bine contemporani cu postmodernismul.
Negoită este un autentic postmodern, nu atît prin înscrierea în propria sa definitie, ci prin rezultate, prin consecinte.
Tot asa, cu valorizarea teoriei vagului (fuzzy), în care este as.

„România este vagă”, scrie Negoită. „Vagul” , cînd este traductibil prin „ambigua”, este un atribut al exprimării filocalice. Vezi si scrierea Ambigua, de Maxim Mărturisitorul.

Si Europa este vagă, as zice. Cînd rezidam în Noua Zeelandă, am constatat că, pentru cei de acolo, Europa nici nu există!
Globalizarea, acum, periclitează farmecul discret al vagului national...

O notatie despre forma cărtii în discutie. Negoită scrie în strofe. În moduli. Genul dens, genul poliedric cere aceasta. Viata cere aceasta. Logica viului cere aceasta.
Personal, iubesc acest scris în strofe, proza în strofe, si mă mir că atîtia autori buni îsi sufocă materialul si încalecă ideile, înghesuie frazele, nu lasă loc respiratiei.
Macrobius scria proză colocvială în strofe. Zhung Zi scria proză sapientială în strofe. Biblia este structurată în strofe, numite si versete, sau stihuri.
Cuvîntul stropha vine din greceste; a fost preluat întîi de latini, la care înseamnă „dibăcie, iscusintă, îndemînare”. Skill. De aici si; „diviziune chibzuită”.
Văd în aceasta o solutie practică si o relansare a atentiei, la cititor.
Chiar si computerul, cînd colaborează cu scriitorul, orientează spre diviziunea chibzuită.

În vestibulul Concertului la Carnegie Hall stau eseurile din volumul Origini apărut concomitent cu romanul. Eseurile acestea, sclipitoare, sînt în parte „laboratorul” romanului. Unele sînt inserate direct în roman, fără prelucrare, dar cu articulatii care se nasc pe loc: asa cum răsădind un pom, îl articulezi imediat la întregul livezii. Alte eseuri premergătoare romanului sînt ceva prelucrate la introducerea în roman (exemplu eseul Un mare scriitor filocalic).
Includerea „fiselor” eseistice într-un roman ar fi comparabilă cu includerea solistilor în concert. Adică smulgerea din efemer si inserarea într-un efemer mai promitător ca durată, aspirînd la învesnicire.
Mai facem referintă la volumul iui Negoită intitulat Implicări, din 1994. „Conexiunile” de acolo anuntau deja această capacitate de vedere a întregului prin punerea în relatie a celor mai disparate detalii si părti. „Concertul” este o treaptă mai sus: conexiuni melodioase, armonizante, pînă la un proiect teandric.
Cartea lui C.V. Negoită nu are încheiere. Negoită nu stă niciodată să caute încheiere pentru vreo lucrare a sa. Este grabe, este spontaneitate, este indiferentă la acest academic? Prozele sale nu au acel final muncit, acel solemn si romantic „nemuritor si rece”. Afară de Irozii, nici o carte a lui Negoită nu are încheiere. Nici aceasta recentă. La ultima pagină a romanului, el tocmai începe un nou episod narativ. As zice că este ca-n viată: la ultima filă din calendar, mereu începe un an nou.