dialog cu eseistul George ARDELEAN

 

 

 Călin Cira: „Scrisă bine, cu îngrijire ,cartea lui George Ardeleanu (la origine, o teză de doctorat) merită toată lauda noastră. De multă vreme n-am mai avut în mînă o lucrare atît de serioasă si pe care autorul să o scoată la iveală cu un efort atît de îndelungat, de ani si ani de muncă. Nu e nici o urmă de superficialitate . Steinhardt avea,putem spune,tot dreptul să fie cercetat,om si operă ,în acest mod” v-a caracterizat Nicolae Manolescu cartea N. Steinhardt si paradoxurile libertătii. Ce v-a determinat să studiati viata si opera lui N.Steinhardt?

 George Ardeleanu: Este o întrebare care mi s-a mai pus. Cei care mă cunosc din vremea studentiei au fost cu atît mai surprinsi. Eu m-am format în contextul afirmării Generatiei 80, al primelor dezbateri despre postmodernism, cu tot ceea ce înseamnă aceasta: textualism, intertextualitate, multietajare textuală, experiment, nu în ultimul rînd miză pe imanentă etc. Or, ce întîlnire se poate produce între un asemenea individ si un gînditor crestin care pariază pe transcendentă. Contradictia există doar la prima vedere, pentru că dacă citim eseurile lui N.Steinhardt din deceniul al noulea al secolului trecut, constatăm că monahul Nicolae a scris cu entuziasm despre majoritatea scriitorilor Generatiei 80. Era – poate o să vă surprindă – o lectură de identificare. Steinhardt admira la scriitorii generatiei mele neasemuitul sentiment al libertătii, directetea limbajului (vorbirea „pe sleau”, cum îi plăcea să spună), aplecarea spre cotidian, într-un moment cînd aceste valori erau interzise (sistemul comunist era în anii aceia mult mai tolerant cu evazionismul estetic, chiar dacă în anii 50 evazionismul era o culpă, mai tolerant chiar cu disponibilitatea spre metafizic, mai ales dacă aceasta însemna a întoarce spatele realitătii, „tribului”).
 Asadar o identificăre sub semnul libertătii (v. si titlul cărtii). Steinhardt mi s-a revelat ca un om prin excelentă liber si aceasta în conditiile în care a experimentat pe viu cele două mari totalitarisme ale secolului XX., în care libertatea era o valoare interzisă. Nu întîmplător, el îl citează pe Denis de Rougemont, după care „libertatea nu e un drept, e un risc asumat” Steinhardt si-a asumat în mod exemplar acest risc, iar asta m-a fascinat enorm.
 Eu nu am experimentat prima parte a comunismului, deci nu am cunoscut anii 50, anii marilor detentii politice. Cînd m-am născut eu, Mecanismul functiona ca uns, mătura ucenicului vrăjitor bătea darabana fără probleme, ca să-l parafrazez pe Steinhard, frica, lasitatea si delatiunea erau instaurate. Or, Steinhardt vine cu un alt model etic, un model pe care nu prea l-am întîlnit la „formatorii” din jurul meu.
Steinhardt iese foarte demn din acest infern si – fapt esential – fără să fie marcat de resentiment.
 Relatia mea cu Steinhardt a început prin...a-l preda. Între 1990 si 1999 am fost profesor la Scoala Normală din Bucuresti. De prin 1995, Jurnalul fericirii a intrat în programa scolară. Am observat că avea o priză deosebită la elevi. Steinhardt le oferea răspunsuri convingătoare la întrebările pe care si le puneau. Astfel de răspunsuri mi le oferea si mie...
 
N. Steinhardt si paradoxurile libertătii este titlul pe care l-ati dat monografiei scrise de dumneavoastră. De ce acest titlu?
 * Adevărata credintă, ea se întemeiază pe libertate
 Fireste, la această întrebare răspunde întreaga carte. Problema am „deschis-o” chiar în răspunsul anterior.
 Libertatea este tema centrală a vietii si operei lui N.Steinhardt. Este centrul proiectului său existential. Această obsesie străbate întreaga creatie a lui Steinhardt, plecănd de la articolele sale din Revista burgheză din 1934-1935, trecînd prin cele două volume de iudaism publicate împreună cu prietenul său Emanuel Neuman, în 1935, respectiv 1937, prin teza de doctorat în drept constitutional din 1936, prin articolele din Revista Fundatiilor Regale , Libertatea, Universul literar, apoi prin eseurile si volumele publicate după iesirea din detentie, găsindu-si încununarea în Jurnalul fericirii ori în volumul de predici Cuvinte de credintă (Dăruind vei dobîndi)
 Libertatea este paradoxală. Este suficient să amintim adagiul din Imitatio Christi-: „Robeste-mă, Doamne, ca să fiu liber”– pentru a vedea acest lucru. Cum asa, vor întreba unii, păi nu e o contradictie între a fi înrobit si a fi liber? Se întelege că e vorba de înrobirea cu adevărul lui Hristos care „ne va face liberi”. E o înrobire care ne eliberează de sub tirania trupului, a instinctelor, a circumstantelor marginale...
 Libertatea nu contine un singur paradox, ci o multitudine de paradoxuri, în functie de domeniul căruia i se aplică. N.Steinhardt examinează problema libertătii la toate nivelele: religios, etic, social, politic, cultural etc. Cîte domenii, atîtea paradoxuri ale libertătii.
 Se întelege, de pildă, că în artă libertatea functionează după alte principii decît în spatiul credintei. Aici, într-un fel afirmatia lui Ivan Karamazov „totul este permis” este valabilă (dacă ne găndim mai ales la avangarde, a căror admirator era Steinhardt – culmea! – mai ales la senectute).
 Aceeasi teză nu mai este valabilă nici în cele ale credintei, nici în cele ale politicului. Dacă „totul este permis” – spune undeva Steinhardt– înseamnă nu doar că ne putem face de cap, dar înseamnă că-i este permis si Răului să ne împresoare si stihiilor să-si rîdă de noi, să ne transforme în marionete. Personajul Sigaliov din Demonii lui Dostoievski, precursor al tuturor universurilor totalitare, lansează următoarea profetie neagră: „Plecînd de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat”. Libertatea, asadar, nu se confundă cu anarhia, cu haosul. Steinhardt chiar propune cuvîntul compus libertateordine. Libertatea este un obiect extrem de pretios, dar totodată extrem de fragil, care nu trebuie pervertit în „toxină si în absurd.
 Un alt paradox la acest nivel se joacă între dorinta de libertate a oamenilor si frica lor de libertate. Acelasi Denis de Rougemont spune un mare adevăr în Partea diavolului: „Pentru cei mai multi dintre contemporanii mei libertatea înseamnă dreptul de a nu asculta. Cînd li se lasă acest drept, ei se plictisesc si curînd cheamă un tiran. Dar, îndată ce tiranul începe să taie în carne vie, dragostea lor de libertate îi împinge pînă pe piscurile curajului. Si asa mai departe: jocul acesta de profundă cochetărie conditionează în parte Istoria”.
 Cît priveste adevărata credintă, ea se întemeiază pe libertate. În viziunea lui Steinhardt (ca si a lui Dostoievski) credinta trebuie să fie autonomă în relatie cu miracolul, cu evidenta, cu autoritatea. Autentica credintă nu este cea generată de un miracol (care poate instaura frica). A crede nu înseamnă a crede pentru că, ci a crede cu toate că, în ciuda, în pofida....E un verb adversativ, e un risc, un pariu existential.
 Nu mai insist, cartea mea răspunde în integralitatea ei la întrebarea dumneavoastră...
 

 

 Printre izvoarele folosite de dumneavoastră se numără si o variantă a III-a a Jurnalului fericirii aflată în arhivele mănăstirii Rohia. Vă rog să ne spuneti cîteva cuvinte despre aceasta.

Faptul că versiunea aflată în arhivele mănăstirii Rohia este a treia versiune e o ipoteză, nu o certitudine. În orice caz, este dferită de versiunea publicată. Să recapitulăm: N. Steinhardt scrie Jurnalul fericirii între 1969 si 1971. În 1972, pe 14 decembrie, dactilograma este confiscată în urma delatiunii lui Ion Caraion („Artur”). Rescrie din memorie o altă versiune, mai amplă. În 1975, în urma unui memoriu, i se restituie prima versiune, prin intermediul Uniunii Scriitorilor. Realizează acum mai multe copii ale fiecăreia dintre cele două versiuni, pe care le „clandestinizează” pe la diferiti prieteni. Prin 1979-1980 reuseste să trimită cîte o copie a fiecărei versiuni si la Paris, prietenilor săi Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, în ideea publicării Jurnalului... în Franta (prima versiune în franceză, a doua în româneste). Faptul reiese cu precadere din volumul de corespondentă dintre N.Steinhrdt si Virgil Ierunca, Dumnezeu în care spui că nu crezi..., publicat în 2000 la editura Humanitas, dar si din Jurnalul Monicăi Lovinescu. Din aceeasi corespondentă reiese si dorinta lui Steinhardt de unificare a celor două versiuni. După toate probabilitătile, versiunea de la Rohia, de 529 de pagini (din păcate, incompletă), este tocmai această versiune-sinteză a celor două versiuni. Este, asadar, versiunea a treia.
 În 1984, pe 14 mai, tot în urma unei delatiuni, i se confiscă din nou prima versiune a Jurnalului fericirii. Este o confiscare fără efect de data aceasta, pentru că ,asa cum am văzut ,alte copii ale versiunilor fuseseră puse la adăpost. Versiunea apărută în 1991 la editura Dacia este prima versiune. Toate editiile publicate pănă acum reiau această primă versiune. Din nefericire, versiunea a doua, cea rescrisă din memorie după confiscarea primeia, nu a iesit pînă acum la iveală...
 Care ar fi diferentele dintre versiunea publicată si versiunea afată în arhivele mănăstirii Rohia? Să le mentionăm pe scurt:
 – prezenta unor fragmente inexistente în prima versiune (si invers);
 – o altă ordonare a blocurilor textuale (Jurnalul...,nefiind scris cronologic, lasă posibilitatea unei astfel de reordonări);
 – dislocarea unor fragmente compacte din prima versiune si repozitionarea lor;
 – o altă formulare a pasajelor comune;
 Toate acestea sînt analizate pe larg, într-un capitol special, în monografia pe care am publicat-o la editura Humanitas, ca si în postfata editiei Jurnalului fericirii publicată în 2008 la editura Polirom. Această dramatică naratiune se bazează pe studiul documentelor de la CNSAS,
* Jurnalul… ne oferă răspunsuri convingătoare la marile noastre întrebări
N. Steinhardt a fost atît critic literar cît si teolog. Cum vedeti relatia dintre literatură si teologie la N.Steinhardt?

 N. Steinhardt ne demonstrează la acest capitol aproape imposibilul: că între cele două domenii se pot crea punti de comunicare, că există sanse de conciliere.
 În primul rînd, predicile si eseurile teologice ale monahului de la Rohia sînt puternic infuzate cultural. Deschideti volumul Cuvinte de credintă (Dăruind vei dobîndi) si veti găsi la fiecare pagină nu doar referinte teologice (atît din teologia răsăriteană, cît si din cea apuseană), ci si referinte din spatiul literaturii, al semioticii, al lingvisicii, al filozofiei, al ciberneticii, al psihanalizei etc, etc. Nume precum Goethe, Rimbaud, Baudelaire, Dostoievski, Proust, Papini, Claudel., Mauriac, Ionesco, Einstein, Heisenberg, Plank, Fellini, Dali etc, etc se aud frecvent în textele predicilor. Alte predici se transformă în veritabile analize pe text, cum ar fi una care devine prilej de comentariu la nuvela O fotografie veche de 14 ani de Mircea Eliade ori alta în care se interpretează două tablouri înfătisînd Răstignirea, unul de Grunewald, altul de Velasquez.
 Trăgînd putin spuza pe turta mea (de literat!), as spune că si stilui predicilor, viu, flexibil, colocvial, sincronizat la imperativele modernitătii, o anumită dramatizare a textului omiletic, toate acestea si încă altele vin tot dinspre...critica literară.
 Aceasta cît priveste „intruziunea” literatului în treburile teologului.
 Cît priveste influenta inversă, ete si ea valabilă. Există la Steinhardt o anumită disponibilitate de a descoperi „enclave” de transcendentă acolo unde cei mai multi dintre noi nu prea sîntem dispusi să le găsim sau unde autorii însisi nu prea si le recunosc. Criticul Steinhardt demonstrează existenta unor astfel de enclave pe texte de Florin Iaru sau de Liviu Ioan Stoiciu, de pildă. Demonstrează în aceeati ordine de idei că anumite picturi de Salvador Dali sînt profund crestine, că Fellini este „un Sf.Vaile al veacului nostru”, că filmul Blow-up al lui Antonioni este „un Varlaam si Ioasaf al cinematografiei”, că opera rock Jesus Christ Superstar este profund crestină etc, etc. Asta ca să nu mai vorbim despre incitantul eseu „Secretul Scrisorii pierdute”...
 Există apoi o beatitudine monastică în exercitiul critic aplicat de Steinhardt (care, fireste ,se întîmplă să dea si „rateuri” de validare) si un anumit hedonism critic. Ei bine, între un asemenea hedonism si asceza autentică a părintelui Nicolae nu e o incompatibilitate...

 

 

 „N. Steinhardt începe să fie descoperit de marele public, însă mai degrabă după 1989. Jurnalul fericirii, apărut în 1991 la Editura Dacia, constituie un autentic eveniment editorial,devenind un adevărat bestseller, provocînd si (re)lectura textelor anterioare” ati scris în cartea dumneavoastră. În finalul acestui dialog, v-as întreba prin ce se caracterizează Jurnalul fericirii încît să devină un best-seller?

 

 Fireste, termenul de best-seller trebuie luat cum grano salis, în măsura în care un asemenea termen vizează comercialul si o anumită facilitate. Jurnalul fericirii a avut un veritabil succes de public (10 editii pînă în prezent, sase traduceri), fără să fie un text facil si fără să facă vreo concesie gustului comercial.
 Cum s-ar explica un asemenea succes?
 Nu doar pentru că este jurnalul unui proces si al unei detentii (este singurul text memorialistic scris de un component al lotului „Noica-Pillat), nu doar pentru că este jurnalul unei extraordinare convertirii, ci si pentru că ne oferă o imagine mai mult decît edificatoare a secolului XX: antebelic, interbelic si postbelic. Destinul lui N.Steinhardt se află la incidenta marilor dezbateri, a marilor tensiunide idei ale secolului trecut (românesc si european) si acest lucru se reflectă cu limpezime în Jurnal..., asta si în măsura în care autorul este un intelectual angrenat în bătăliile cu marile utopii ale acestui secol dramatic.

 Apoi Jurnalul... ne oferă răspunsuri convingătoare la marile noastre întrebări: de ce suferim, cum am putea „instrumenta” suferinta, de ce proliferează Răul, ce înseamnă căinta si ispăsirea, care ar fi căile mîntuirii, cum ne putem păstra libertatea si demnitatea în lumile noastre infernale, cum să lucrăm cu adevărurile pe care le posedăm, cum să ne împăcăm cu viata care ne-a fost hărăzită ori cu moartea (care ne însingurează punîndu-ne în autenticul dialog cu noi însine), cum să nu vedem în crestinism o scoală a prostiei, a pasivitătii si a lasitătii, ci o scoală a faptelor, a curajului, a luciditătii si realismului etc, etc. Bine, bine, lumea noastră e plină de „pedagogi”, de „învătători” care ne dau iluzia că au răspunsuri la toate întrebările si care au o nevoie irepresibilă de discipoli (ceea ce trădează, de fapt, o psihanalizabilă spaimă de singurtate). Steinhardt, însă, reuseste să ne si convingă, să ne facă să exclamăm după ce deschidem paginile cărtii: Asta e , dom’le! Poate nu e o întîmplare că multi tineri, dintre care unii nici n-au experimentat comunismul, spun ca Jurnalul fericirii le-a schimbat viata.
 Nu în ultimă instantă, Steinhardt realizează un joc subtil între tolerantă (mai precis, între absenta rigiditătii si a intolerantei) si fermitate crestină (suficient cît toate acestea să nu devină prilej de poticneală). Îti spui, poate, uneori: sînt un păcătos si nu am nici o sansă. Deschizi apoi Jurnalul fericirii si din paginile lui răsare chipul luminos al lui N.Steinhardt (care a traversat într-un mod exemplar suferinta) care îti spune, care dă răspuns sufletului dornic de mîngîiere: Fireste că ai sanse, dragule! Nu e totul pierdut...