DESPRE CONTINUITATE SI CONFLICT ÎNTRE GENERATIILE LITERARE POSTBELICE

       
       

                                                                                                                       Paul ARETZU

    Insurgenta, care defineste funciarmente poezia, este forma normală a acesteia de înaintare. Nu e vorba numai de relatia dintre generatii, ci si de etapele/ exuviile de care se desparte, prin abandonare/ negare, acelasi scriitor. Este vorba despre un proces de căutare continuă a poeziei, de revelare a acesteia. Metamorfoza, călcarea peste cadavre, reînvierea, înnoirea, ca si în religie, sînt conditii care tin de esenta spiritului si a poeziei. Procesul firesc al unei asemenea dinamici poate fi obstaculat de cauze diferite: politice, sociale, biologice. Dictatura, prin trufie, prin aservire si transformare în instrument de propagandă (deci prin deturnare), prin cenzurare, prin instilarea limbajului de lemn, a impus literaturii o lentoare, o tendintă de încremenire, un spirit conservator, astfel încît orice deviere din siajul predecesorilor era recuzată. În felul acesta, literatura evolua previzibil, elemente exterioare punîndu-si amprenta asupra ei. Desi scriitorii se considerau neangajati, ei erau manipulati.
Un alt dictator, mai blînd dar mai cinic, este cititorul, în fata căruia scriitorul este înclinat să facă poate cele mai neeroice compromisuri. În realitătile economice, socio-culturale de azi, scriitorul este tentat să se îngrase din glorie, este la întrecere cu vedetele politice, cele din muzica usoară/ manele sau cu notorietatea oamenilor de afaceri.
Motivele biologice tin evident de o inertie în ceea ce priveste conservarea unor valori si de pierderea capacitătii de acomodare.
Din aceste perspective, conflictele care apar în diacronia literaturii nu mai sînt provocate de generatii, ci sînt determinate de principii si constituie strategii irefutabile ale evolutiei. Dovada o constituie generatia saizecistă care, luptînd împotriva unui dusman exterior literaturii, imixtiunea politicului, se plasează în continuarea modernismului interbelic, pe care si-l ia ca model. În perioada comunistă, literatura are un conflict major, eschivat, bineînteles, cu instanta politică. Literatura autentică din această etapă este solidară, are acelasi handicap, libertatea de expresie, care este comun întregii societăti si de aceea domeniul literar devine un fel de port-drapel. Este vorba, neîndoielnic, de o anormală militarizare a scriitorimii, de o vigilitate, de o atitudine agonistică, de găsirea unor mijloace aluzive cît mai subtile.
În ceea ce priveste evolutia discursului poetic, bătăliile estetice, acestea sînt intrinseci literaturii, tin de miscarea naturală a acesteia.
Vorbim deci de două aspecte disjuncte: de efectele exterioritătii literaturii, de contextualitatea acesteia, cadrul social, politic, istoric, si de fenomenele din interioritatea acesteia, care se manifestă la nivelul singularitătii stilistice a fiecărui scriitor. Lupta dintre generatii este, de fapt, lupta cu acesti factori, care, în definitiv, nu este altceva decît un proces genezic, al poieticitătii si al strategiei de evolutie.