Sentic, o cale de acces

 
                                                               Serban Axinte

 

      Despre poezia lui Florin Caragiu (Sentic, Editura Vinea, 2009) se poate spune că păstrează în elementul ei primar o anumită stare de a fi a scindării, a unei schisme lăuntrice observabilă si prin raportare la biografia autorului, teolog si matematician în acelasi timp. Acest fapt poate fi verificat prin multe dintre textele ce compun volumul de fată. Primul ciclu al cărtii, anii rotunzi, se deschide prin poemul aproapedeparte. Versurile următoare definesc în linii mari coordonatele întregului: „dar eu te vreau aproapedeparte/ te dezbăr de metehnele mele si mă las văzut./ dar noaptea aceea unică nu părăseste culoarul/ prin care fugi, în plină zi, din multimea de oameni,/ spre un loc de unde poti să-i distingi”.
Se poate observa lesne că iesirea din rînd nu are drept scop individualizarea, conturarea unui profil aparte, ci observarea unei fizionomii amorfe: cunoasterea unei lumi (multimea de oameni) fără personalitate. Citabile sînt si versurile următoare: „mă retrag atunci cînd victoria mă năuceste. abia atunci văd/ cît am pierdut dintr-o răsuflare si înteleg că lucrurile îmi scot/ la suprafată gîndul” (trei si jumătate). A te retrage în plină glorie si a pierde totul dintr-o răsuflare coexistă sub auspiciile aceleiasi scindări profunde.
Sentic este, cu sigurantă, unul dintre cele mai bune texte din întreaga carte. E un poem-modulatie menit să dea consistentă si să nuanteze, în acelasi timp, profilul liric deja schitat. Florin Caragiu actualizează gestul ritualic în miezul unei lumi plămădită parcă din principii contrare naturii lui. Cîntecul, un fel de a fi al rostirii, e în pericol de a se neantiza, pentru că nu e sustinut prin cuvinte. Mai întîi e cîntec bolborosit. Comunică ceva, dar mesajul pare bruiat încă de la început. Si atunci, cum ar putea poetul să refacă armonia pierdută dintre sine si lume, altfel decît privind-o cu întelegere, altfel decît reînvătînd semnificatia lucrurilor simple? Versurile următoare sînt pe deplin edificatoare: „cu mîna pe inimă, cu amîndouă mîinile pe inimă,/ în răgazul scurt în care durerile dispar, bolborosesti/ un cîntec. te uiti împrejur si tremuri. nu vezi nimic./ lucrurile care sprijineau rostirea îsi pierd fixitatea,/ cuvintele dornice să exploreze posibilul/ sînt oprite de semne. nu că n-ar împrăstia/ mai departe o lumină slabă, dar un om/ care-a făcut curat în locul răvăsit de patimi/ îsi mută atentia spre ceva ce nu ti se-arată,/ desi realizezi ce se întîmplă. Acum pot să-ti spun/ că nu te-am iubit! Însă nu cît să taie/ îngerul esarfa rosie cu care mi-am legat simturile”. Asadar, cel ce se eliberează de patimi trebuie să-si refuze cea mai mare dintre ispite, aceea de a privi spre ceea ce „nu ti se-arată”.
Acest proces de asezare a sinelui în armonie cu lumea este, practic, nutrimentul etern al poeziei. Din acest punct de vedere, poetii diferă între ei doar prin modalitatea de a-si singulariza si personaliza o trăire în esentă comună. Prin Sentic, Florin Caragiu se alătură celor foarte putini poeti din ultima perioadă care au reusit să-si afle identitatea din perspectiva acestei problematici. Bistriteanul Ioan Pintea este un alt exemplu în acest sens.
Desi poemele din această carte cunosc numeroase arborescente textuale, cuvîntul de ordine ce leagă identitătile nominale si verbale ale unor fragmente ar fi tăcerea, în sensul de mutenie care semnifică. Astfel, în limbajul autorului, cunoasterea poetică a lumii s-ar raporta la o istorie a muteniei: „strîngi fotografiile vechi/ si închegi în limba ta o istorie a muteniei./ între două ninsori spălăm cu zăpadă/ ceea ce e călcat în picioare./ sufletul trece printr-un om/ asezat peste inima ta –/ este cel mai bun filtru/ pentru o insuficientă compensată./ tii rugăciunea/ si iei autobuzul pînă la capăt./ în mirosul de brad te întrebi cît trebuie/ să cresti ca să fii ales pentru o tăiere perfectă. […]. camera aduce cu un serafim/ ce sporeste viteza corpului atins în treacăt./ sîntem loviti si ne lăsăm ajutati”. Mutenia uneste lucrurile tocmai prin ceea ce nu spun ele despre lume, prin ceea ce sînt ele dincolo de grafie sau rostire. Asa ar defini poetul prezenta prin absentă – un poem discret, dar de un lirism ce irumpe.
Florin Caragiu controlează foarte bine dimensiunile temporale. În acest sens, aduce dovezi de virtuozitate în realizarea formelor, dar, mai mult decît atît, propune o perceptie oarecum inedită a imanentei timpului. Pentru el poezia este si o spirală ce face posibilă coborîrea sau înăltarea aproape simultană în trecutul si în prezentul vietii. Contopirea celor două momente creează cititorului senzatia că prezentul lecturii este acelasi cu prezentul faptelor relatate ce-au devenit deja trecute în prezentul scrierii. Din acest motiv nici spatiul nu rămîne tocmai inert. Suferă si el o transformare. Iată un exemplu: „cînd ne gîndim, lumea intră ca turnată în cinci minute ce nu se mai fractionează./ nu sîntem în spatiu, ci spatiul este înăuntru cu toate făpturile bătînd/ în peretii moi, tesuti cu firul de sînge care ne leagă,/ din pîntecul noptilor deschise de o iubire tăioasă./ cinci minute sînt de-ajuns, tocmai fiindcă vestile uluitoare/ devin neînsemnate fată de prezenta care umple/ crăpăturile de la cutremur si frescele mitraliate,/ transeele în care răsuflă soldatii lipiti de poze/ si locurile unde visează cei prinsi sub cadavre de beton”.
Este greu de stabilit cam care ar fi centrul de greutate al acestei cărti, pentru că textele sînt egale din punct de vedere valoric, iar arhitectonica volumului nu ne permite să alegem grîul de neghină. Totul e dens, totul este pentru că asa trebuie să fie. Asa că nu putem privilegia în lectură decît cel mult poemele care au un aport semantic mai pronuntat, aport semantic subordonat sensului general, cel conceptualizat prin sentic (cuvînt creat de dr. Manfred Clynes, care a arătat că emotia – în calitatea ei de trăire umană plenară – poate fi o experientă ce nu subjugă. În sens crestin, se vorbeste despre o „simtire întelegătoare”, aflăm dintr-o notă de subsol de la pagina 11). La poemul titular am făcut deja referire. Dar ceea ce se comunică din perspectiva acestei simtiri întelegătoare se poate regăsi în diferite forme si în alte texte. Fie că avem de-a face cu niste compliniri, fie că ne situăm în zona opozitiilor înselătoare. În lectura mea, aceste poeme ar putea fi: arta de a dispărea în mijlocul camerei, singularitate, poveste cu multe începuturi si un singur sfîrsit si, celalalt sentic (jam session carmen lasswell si florin caragiu). De fapt, sentic este un concept, o cale de acces spre natura diversă si contradictorie a fiintei umane. Este un corolar al trăirilor contrastive, care încet, încet se armonizează în unitate. De la alegerea „pe care nu o faci tu, desi te eliberează”, pînă la revelatia singularitătii neeliberate, „în care Dumnezeu m-asteaptă după fiecare sfîrsire”, de la melodia „care se-aude cu degetele”, pînă la „micile variatiuni pe o temă de sagă” distantele sînt suprimate complet. Totul începe să-i fie restituit fiintei odată cu descifrarea, solfegierea primelor partituri. Muzica, si disonantă, e perfectă prin definitie. Pentru că: „muzica se revarsă mereu înainte (de unde nimeni n-o va mai întoarce) […] muzica ne învată să mergem, si iată ideea glorioasă,/ ideea care sună bine,/ ca un vînt care suflă cu putere si-l face pe cel îngîndurat/ să deschidă brusc fereastra si să privească…”.