LIVIU DELEANU, UN POET UITAT

     
                                                                                                               Iulia AZRIEL



             Sînt convinsa ca, auzind numele Liviu Deleanu, multi se întreaba cine este acesta, de ce vorbim despre el si de ce vorbesc eu despre el. Raspunsul la a treia întrebare este cel mai simplu. Deleanu a fost unchiul meu, fratele cel mare al tatei, si în ultimii ani încerc sa adun cît mai multe date, în scopul de a închega cît de cît un portret al poetului.

Motivele mele sînt diverse: curiozitatea, multe semne de întrebare, toate legate probabil de un sentiment de vinovatie fata de amintirile vagi, incomplete, de familie, si apoi nevoia imperativa de a întelege de ce o parte semnificativa din opera lui a fost total ignorata. Intrînd mai profund în lumea magica a poeziei lui, care ma farmeca si mi-l aduce aproape, cred ca am înteles.

Am vrut sa numesc aceasta prezentare Itinerarul unui poet , dar viata si creatia lui n-au fost trasate dinainte si evolutia i-a fost influentata în mod radical de realitatea politica în care a trait si de tot ce aceasta putea implica. Si atunci cred ca titlul Liviu Deleanu, un poet uitat se potriveste mai bine.

***

Liviu Deleanu, pe numele lui adevarat Lipa Cligman, s-a nascut la Iasi, pe Strada Veche, în 1911. Parintii lui, de conditie materiala modesta, erau foarte diferiti unul de celalalt. Mama, o femeie simpla, iar tatal un intelectual cu înclinatii literare; scria poezii, era cunoscator al limbilor ebraica si idis si pasionat de spiritism si hipnoza, pe care le cultiva, pasiune pe care a transmis-o si fiului sau cel mare. Cu toate acestea, Sami Cligman, contabil de meserie, s-a împotrivit întotdeauna tendintelor poetice ale lui Liviu, Lonciu, cum i se spunea în familie. Voia pentru fiul sau o existenta asigurata, o meserie practica. Liviu Deleanu nu a vorbit prea mult despre copilaria lui. A cunoscut frigul, foamea si pribegia în timpul primului razboi mondial, cînd tatal a fost mobilizat si mama nu reusea sa se întretina, pe ea si pe cei doi fii. Un rol important l-a jucat în perioada copilariei sora tatalui, care scria si ea poezii si avea o casa plina cu carti. Îi spunea lui Liviu zeci de povesti, si tot ea avea sa-i cumpere prima cutie cu acuarele. Multi ani dupa aceea, mergeam cu tatal meu s-o vizitez; îmi amintesc casa întunecoasa, cartile si povestile din Helem pe care mi le povestea si mie. Liviu era un copil tacut, visator, care desena pe unde apuca schite si caricaturi. Astepta cu nerabdare aparitia fiecarui numar al singurei reviste pentru copii din vremea aceea. Profesorul de compunere l-a îndemnat sa trimita lucrari la acea revista, si foarte repede si-a vazut numele publicat. „Iata, atunci mi-a intrat în sînge mirosul specific de cerneala tipografica si m-a otravit pentru toata viata” spunea el. La 11 ani, trimitea zeci de lucrari la redactii de reviste. În scurt timp, unele i-au publicat cîteva epigrame, prima poezie, si multe dintre materialele refuzate anterior. Devine membru activ al multor cenacluri literare.

În 1927, Liviu Deleanu face parte din comitetul de redactie al revistei „Vitrina literara”, unde publica mult sub trei nume diverse: Liviu Deleanu, C.L. Deleanu si Cliglon, asta cînd scrie epigrame. Dar viata revistei nu a fost lunga. Deleanu însa continua sa trimita la alte publicatii poezii, proza, epigrame, la Iasi si la Bucuresti.

În 1928, scoate împreuna cu poetul Virgil Gheorghiu revista „Prospect”, cu subtitlul „Simptom literar”, mentionata si de Calinescu, în Istoria literaturii române , ca una din primele publicatii moderniste. În primele trei numere, redactor Liviu Deleanu, gasim proza si poezie de Liviu Deleanu si proza si poezie de Virgil Gheorghiu. De altfel, legatura de prietenie dintre cei doi scriitori a durat toata viata. Dupa numarul trei al revistei, dispare numele lui Liviu Deleanu, ramîne numai Virgil Gheorghiu, care colaboreaza cu Mihail Bicleanu, Sasa Pana, Zaremba si altii.

Am fost foarte mirata constatînd ca istorici de prestigiu ai literaturii nu-l pomenesc pe Deleanu nici macar în legatura cu revista „Prospect”, pe care a fondat-o, asa cum am spus, una dintre primele publicatii suprarealiste. În schimb Virgil Gheorghiu este mentionat des printre colaboratorii revistei. Anul acesta am constatat ca primele trei numere erau de negasit în marile biblioteci din Iasi si din Bucuresti. Numerele doi si trei le-am descoperit, din fericire, în arhiva poetului, la Chisinau, numerele patru pîna la opt în biblioteca Universitatii din Iasi, si, dupa un timp, în colectia particulara a lui Nicolae Tzone, numarul unu. Drept care am completat revista în toate bibliotecile la Chisinau, la Iasi si la Bucuresti.

Revista poarta toate caracteristicile suprarealismului. De exemplu, chiar în primul numar gasim un text intitulat Pe cruce , de Virgil Gheorghiu. Textul este tiparit în forma de cruce, în semn de rastignire a academismului, si e dedicat lui Liviu Deleanu. „Un poet modern, nefix, suflet de rebus, conceptii dezordonat stilizate care vizeaza fantasticul, receptor direct al mesageriilor divine, un înaripat visator care fuge de realitatea fada spre idealul pur al viziunilor, demon îmbunat”. Un succint manifest suprarealist.

În 1927, iese la Iasi, cu eforturi materiale imense, primul volum de poezii, Oglinzi fermecate , cu urmatorul motto: „Oglinzile care au fost fermecate în apele neîncepute ale cerului sînt tainele unuia care si-a gasit în undele lor neclare naluca chipului sau speriat. De aceea, taina care se învîrte în jurul ritmului si al jocului greu al cuvîntului din aceasta carte e însusi sufletul care s-a prins în mijlocul faunilor care, laolalta cu îngerii hîzi, dantuiau hora salbatica a despartirilor. Despartirea de suflet si despartirea de sine”. Despre carte Demostene Botez scrie: „Poeme de senzatii interioare, plastice ca niste icoane, cine nu se teme sa coboare în sine, sa le citeasca”.

Iata doua fragmente din aceasta carte, scrisa la 16 ani, unde regasim diverse elemente si influente, si totodata spiritul vremii. Si în special doresc sa atrag atentia asupra elementelor timp, clipa si în special ceas. Ceasul care-l va urmari pe poet pîna la sfîrsitul vietii, o obsesie a ceasului-timp, vesnicie, ceasul martor, ceasul soarta si constiinta: „Auzi iubito? Furtuna de-afara,/ Cum plînge groaznic, doamne, ce suspine!/ Tu simti, se-apropie un cutremur…/ Mi-e frica…tare… doamne! De-aia tremur,/ Furtuna de afara e si-n mine” ( Furtuna ); „Uitat de timp si-uitat de ani ce trec,/ am smuls din ceas o clipa vesnic noua,/ frîngînd-o sîngeros am rupt-o-n doua,/ o clipa a ramas tot clipa –/ si-a doua a nascut un veac” ( Timp ).

***

Din 1928, Liviu Deleanu îsi continua activitatea la Bucuresti. Fuge de acasa în urma unui conflict cu tatal sau, fara un ban în buzunar, doarme în parcuri, îsi cauta de lucru. Descopera însa cu încîntare ca Tudor Arghezi, în „Bilete de papagal”, i-a publicat o poezie. Face afise colorate, la care adauga si versuri de reclama pentru cîte un cinematograf, deseneaza modele pentru un fabricant de cravate, se angajeaza corector la un ziar. Dupa un timp, devine redactor, scrie cronici teatrale, de arta plastica si cinema, si în special are ocazia sa intre în lumea ziaristilor si a scriitorilor. Publica traduceri din limba idis si fragmente de roman la reviste ca „Adam”, „Editie Speciala”, „Cuvîntul liber”. Despre o întreaga perioada, de zece ani, între 1928 si 1937, nu exista date, tabloul nu este clar. Virgil Gheorghiu povesteste, într-o scrisoare adresata sotiei poetului, Baka Deleanu în 1968: „tovaras de zile grele. Amîndoi aveam în miezul iernii pantofi de tenis cu degetele iesite afara. Îl vad spalînd la chiuveta rosiile aruncate de zarzavagii. Pe urma acele bucurii de copii de cîte ori ne aparea cîte un vers în «Bilete de papagal», ori cînd reuseam sa scoatem un numar de revista reusit si violent. Mi-ati comunicat ca exista o lacuna în lantul cronologic al operei lui. Va dati seama despre nepasarea anilor tineri. Pe atunci nu ne gîndeam la eternitate si conservare”. Iar în revista „Luceafarul”, din decembrie 1970, evocînd aceleasi amintiri de mai sus, adauga: „cu literatura nu era nici o speranta sa putem mînca zilnic o pîine”.

Însa în acesti zece ani, despre care vorbim, s-a produs o cotitura majora în tematica poetului. Al doilea volum de versuri, intitulat Ceasul de veghe , aparut în 1937, la editura Santier din Bucuresti, este complet diferit de primul. Poetul nu mai planeaza în sferele rarefiate si în cautari interioare ale eului, ci se vede implicat direct în probleme sociale. Poezia devine protestatara, angajata. Autorul lor intra în sindicatele muncitoresti, ia parte la întîlnirile tineretului de stînga si scrie curent în publicatiile lor, precum: „Cuvîntul liber”, „Reporter”, „Santier”, „Azi” si altele. Poezie de protest împotriva inegalitatii sociale, a saraciei, a foamei, a regimului, de altfel des cu pecetea cenzurii. Gasim titluri ca: Balada trustului de arme, Strigat din mina, Cîntec de greva, Cîntec de temnita …. Dar fragmentul care urmeaza ilustreaza cum nu se poate mai bine protestul lui social si politic: „Prapastioasa si adînca, mina/ îsi deschide, uriasa, gura/ si-si desclesteaza dintii de carbuni.// Sîntem patru sute/ de vieti netemute,/ patru sute de minti razvratite,/ patru sute de piepturi brazdate,/ patru sute de strigate venite/ din patru sute de guri înclestate,/ patru sute!” ( Strigat din mina ).

Iata doua fragmente din recenziile vremii. Enric Furtuna scrie, în 1937, în revista „Adam”: „Maturitatea si dureroasa realitate si-au pus pecetea pe noua tematica a inspiratiei, e o alta fata a poeziei. Nu mai intereseaza senzatia interioara de multe ori bizara si falsa, ci sufletul multimii, suferinta altora”. În 1937, George Calinescu noteaza în „Adevar literar si artistic”: „Nimic nu e reprobabil în poezia domnului Liviu Deleanu, dimpotriva gasim în ea sensibilitate, imagine. Ceasul de veghe vine cu preocupari umanitare, cu simpatia pentru mineri, lucratori, croitorese, vagabonzi. Materia nu trebuie sa sperie. Domnul Deleanu o trateaza cu foarte multa îndemînare”.

Sfîrsitul anilor '30 este marcat de probleme politice grave. Atitudinea poetului devine din ce în ce mai clara, limbajul din ce în ce mai vehement si poezia protestatara devine în plus fatis politica, antifascista.

***

Al treilea volum, Glod alb , publicat la Bucuresti, Editura „Cultura Poporului”, în 1940, contine un ciclu de poezii intitulat Sabii peste Spania , printre care Serenada pe baricade, Don Quijote, care exprima indignarea în fata razboiului, a regimurilor totalitare, a înarmarii. Cîteva poezii din acest ciclu au fost traduse în limbi straine si în Spania au aparut în gazete de front. Iata doua fragmente din Guernica si A doua moarte , în care Liviu Deleanu prevesteste, cu o sensibilitate dureroasa, catastrofa iminenta ce avea sa vina. Sîntem în anul 1940: „Se zdruncina semnul hotarelor reci/ în cer,/ pe pamînt,/ si pe ape./ Iar moartea adusa de sabii si teci/ e iarasi atît de aproape.// Izbita de tancuri în osti si cetati/ Istoria crapa-n bucati” ( Guernica ). „E ceasul despartirilor –/ si vezi, mai caut lumina pierduta;/ unde e calea razvratirilor,/ de nimeni umblata, de nimeni strabatuta?// Închide fereastra: afara/ vrajba omului fuge dupa om, –/ urlet de fiara/ sub cerul de brom.// Iata – se apropie marea corabie/ cu pajura: Sabie!” ( A doua moarte ).

***

Am stiut dintotdeauna ca Liviu Deleanu a plecat în Rusia în 1940. Dupa ce i-am citit, la o vîrsta mai matura, poezia anilor '30, am crezut ca plecarea lui a fost o alegere. Nu de mult am întrebat-o însa pe vaduva sa, Baka Deleanu, de ce a plecat si mi-a raspuns ca nu a plecat, ci a fugit, fiind avertizat de prieteni ca este în pericol si cautat de politie. A trecut Prutul pe o pluta spre Basarabia proaspat ocupata de rusi, iar dupa un an, cînd au intrat trupele române, s-a refugiat la Moscova. Abia în 1944 s-a reîntors la Chisinau si a aflat ca tatal sau fusese omorît în pogromul de la Iasi. În aceeasi noapte, a scris poezia Cosmar : „În cartile mele nescrise,/ Cu pasi nevazuti, obositi,/ Vin azi lînga mine, ucise,/ Nalucile celor iubiti”.

În 1940, odata cu trecerea Prutului, se termina definitiv prima parte a activitatii poetului. Nimic nu va mai fi la fel.

***

A doua perioada, din 1940 si pîna în 1967, anul mortii sale, a fost foarte bogata. Publica volume ca Vremuri noi, Buzduganul fermecat (sase editii), Tinerete fara moarte (11 editii), Poezii si poeme, Iesire din legenda, Dragostea noastra cea de toate zilele, Cartea dorului, Destainuire si altele. Între 1940 si 1944, la Moscova, a colaborat la manuale de citire pentru Moldova înca ocupata, a facut traduceri din mari poeti rusi ca Puskin, Lermontov, Esenin. În anul 1943, este numit secretar literar al ansamblului „Doina”, cu care cutreiera Rusia si pentru care compune aproape întregul repertoriu. În 1944, se întoarce la Chisinau si se casatoreste cu Baka, tovarasa de drum pîna la capat. Asa se cheama si cartea pe care Baka a scris-o dupa moartea lui: Drumetia noastra .

Începe o perioada de ferventa activitate creatoare pe planuri diverse. Scrie texte pentru compozitori, care devin slagare si se cînta si astazi, socotite fiind creatii folclorice. Asa s-a întîmplat, de altfel, în 1937, si cu vestita melodie Sanie cu zurgalai , compusa de Richard Stein pe cuvintele lui Liviu Deleanu, care a devenit slagar international si este considerata în mod gresit creatie folclorica.

Un mare succes literar a fost poemul eroico-patriotic de mare anvergura Krasnodon , care cînta eroismul unor tineri de 16-17 ani în timpul ocupatiei germane. Deleanu a început sa scrie poemul dupa datele documentare existente, iar în 1947 a plecat personal la Krasnodon, unde a cautat martori si membri ai familiilor celor disparuti. Între timp, aparuse cartea Tînara garda a lui Alexander Fadeev. Aceiasi eroi, aceleasi situatii, dar tratarea este alta, Deleanu introducînd multe episoade lirice de mare emotivitate în poemul sau. Dupa ce lucreaza ani de zile si poemul este într-un stadiu avansat, intervine o problema. Fadeev este criticat pentru ca a omis sa introduca partidul comunist în aceasta istorie de eroism. Dupa multe framîntari, Liviu Deleanu, pentru a putea fi publicat, plateste pretul si inventeaza un secretar de partid, care nu avea ce cauta în poemul lui. A doua editie, care primeste titlul Tinerete fara moarte , a fost considerat o creatie de vîrf a poetului, si s-a bucurat de mult succes de la bun început.

Un loc important ocupa în creatia lui Liviu Deleanu literatura pentru copii. Înca în anii 1944-45, scrie basmul dramatic Buzduganul fermecat , care se pune în scena pîna azi si e aplaudat de generatii de copii. Poetul spunea ca poezia pentru copii cere multa munca, pentru ca trebuie sa se citeasca usor, sa aiba muzicalitate si metafora, sa fie accesibila vîrstei. Si nu mica era bucuria lui cînd mergea la întîlniri cu copiii si acestia stiau pe de rost versurile dupa primul cuvînt. Aceste întîlniri cu elevi si tarani din sate îi încalzeau sufletul si îi dadeau putere sa continue. Baka Deleanu relateaza o vizita într-un sat, unde pe o prispa torcea o batrînica. Deodata, aceasta începe sa recite o poezie si apoi alta, spunînd ca le stie de la bunica. Erau de fapt scrise de Liviu Deleanu. Vizitele la tara erau pentru el prilej de culegere de material folcloric si prelucrare a acestuia în acelasi timp.

A scris toata viata si epigrame, pe care le editeaza cu caricaturile schitate tot de el, adresate altor scriitori considerati de el superficiali sau lipsiti de talent.

Imediat dupa razboi, apar primele semne ale îngradirii libertatii de creatie. Cînd scria basme, criticii spuneau ca nu-i nevoie de povesti, realitatea sovietica fiind ea însasi o poveste de avînt si de eroism. În Buzduganul fermecat , suprima personajul unui drac cu coada si coarne ca sa nu fie învinuit de misticism. Un cuvînt nevinovat putea declansa o tragedie, asa cum s-a si întîmplat.

În poezia Marioara lelisoara , pusa pe muzica, Deleanu scrie: „Sa-ti cuprind cu mîna brîul si sa trec cu tine rîul, sub un pom, sub o crenguta sa ne facem o casuta”. Într-una din sedintele Uniunii scriitorilor, un oarecare Butov, comisar al Orgbiroului, care avea misiunea sa controleze din partea Moscovei tot ce se facea în Republica Moldova, vorbind despre Deleanu, începe cu acest cîntec, un text mediocru nevinovat: „Ce fel de rîu are în vedere poetul, desigur Prutul, îl mistuie dorul de patrie. Si apoi «sa ne facem o casuta», deci nu a scapat de instinctul mic burghez”. Acest atac s-a transformat într-o campanie de presa care a durat ani lungi. Poetul e acuzat de spirit burghez si cosmopolit, decadent, simbolist. De altfel Mica enciclopedie sovietica îl prezenta pe Deleanu ca poet sovietic moldav, care, pîna în 1940 scria poezii în care motivele sociale se împletesc adesea cu „tendinte decadente”.

Un alt exemplu la fel de neverosimil este cazul poeziei Concert , unde apar cîteva pasarele, care dau un concert de binefacere pentru a salva sticletele dintr-o colivie. Interpretarea oficiala a fost aceea ca omul de talent, adica sticletele, sufera în conditiile sovietice. Cînd a scos un volum dedicat „Tovarasei mele de viata, de griji si de bucurii”, a fost blamat pentru dedicatie ca fiind un gest mic burghez.

Spre deosebire de alti scriitori din Republica Moldova, Deleanu avea doua probleme personale: originea etnica si cea geografica. Format pîna în 1940 în buna traditie a limbii românesti, poetul suferea si reactiona cu durere la orice greseala de limba. Îl durea saracirea intentionata a limbii, excesul de rusisme si arhaisme. Deleanu nu a acceptat aceasta ruptura de limba clasica; pentru el, limba româna era una singura, indiferent de granitele geografice. Ceea ce frapeaza la el fata de alti poeti moldoveni este frumusetea, modernitatea limbii si respectul pentru cuvînt. Aceasta datorita desigur maturizarii sale artistice în contextul românesc. Era ferm convins ca odata se va reveni la alfabetul latin. Într-un articol scrie cu ironie ca ar trebui spus Abeveghedar si nu Abecedar . Întotdeauna, de altfel, si-a semnat textele (scrise bineînteles cu caractere rusesti) în caractere latine.

Povara vremurilor la care m-am referit a declansat o tragedie. În 1949, dupa o vestita sedinta la Uniunea Scriitorilor, poetul s-a frînt, a cazut într-o grava depresiune nervoasa. A zacut un an de zile si alti trei ani nu a putut scrie nici un rînd.

Dupa aceasta perioada, mi-a fost dat sa-l întîlnesc pe Liviu Deleanu, în 1955 la Iasi si în 1956 la Chisinau. Un barbat înalt, frumos, usor adus din umeri, cu ochii visatori si buni, si în special cu un zîmbet timid, abia schitat, în coltul gurii. Daca ar fi sa-l caracterizez într-un cuvînt, as spune un om blajin. Putin distrat, nu dormea noaptea, scria. Tot atunci, am auzit povestea anilor de teroare, pe care nu am uitat-o niciodata. Parca vad curtea în care locuiau mai multi scriitori, fiecare la alta intrare, si parca aud ceea ce mi s-a povestit despre noptile în care se auzeau pasi grei în curte si nimeni nu stia la ce usa se vor opri, cine va disparea în acea noapte. Au fost multe perioade din acestea, dar despre capitolul legat de prigoana împotriva scriitorilor, în special evrei, pot vorbi mai bine oamenii care au trait acele momente si care sînt înca printre noi. Si totusi, dupa patru ani, Liviu Deleanu a reînceput sa scrie.

În ultimii ani ai vietii, pîna în anul 1967, cînd s-a stins, poezia lui este cu totul diferita ca stil si continut fata de poezia sa de odinioara. Ca urmare a celor traite, poetul se repliaza în sine, poezia lui are un caracter intimist, de introspectie, dar altul decît acel de la începutul carierei sale; as spune o creatie a resemnarii.

Poezia lirica ocupa un loc predominant. Cînta dragostea sub toate aspectele: dragoste de oameni, de natura, de femeie. Poeziile lui de dragoste în anii de maturitate sînt scrise cu multa retinere si sensibilitate. Daca se poate spune astfel, e o poezie sobra de dragoste. Evoca cu gingasie si cu o sinceritate emotionanta chipul drag al femeii iubite, prieten de viata, izvor de însufletire si bucurie. Dragostea este plina de vise, pura, da sens vietii si la „tot ce e în lume poezie”: „Mi-esti draga fiindca esti asa cum esti,/ Tovarasa de vis si drumetie,/ Frumoasa ca o taina din povesti/ Si simpla ca o floare din cîmpie”.

Un alt aspect al operei sale este cîntarea naturii, pretul fiind sensibil la culoare, caci toata viata a desenat si a pictat. Multe titluri de poezii poarta nume de tablouri: Arabescuri, Peisaj hibernal, Crochiu, Natura moarta, Acuarele si asa mai departe.

O alta tema frecventa în aceasta perioada este aceea a crezului artistic si a rolului scriitorului în societate. De altfel, aceasta tema traverseaza toata creatia lui, înca de la începuturi, si în ultima perioada ea devine o preocupare majora. Sa nu uitam pasaje din anii treizeci, cînd poetul scria: „sînt osteanul lumii, osteanul pamîntului, voievod al cuvîntului” sau „pana grea muiata în soare cu care limpezesc lumina”. Rostul poeziei este acum altul. Ea este înainte de toate un cadou dat oamenilor, carora le vorbeste despre secretul existentei si-i învata sa cunoasca frumosul. O necesitate umana oferita cu generozitate si dragoste, caci poezia se afla în toate. Însa poezia nu se faureste usor, ea cere multa energie creatoare si o munca migaloasa. Poetul este zidarul, olarul, otelarul, sculptorul. Cuvîntul trebuie cizelat, daltuit, framîntat, plamadit cu tot respectul si cu toata responsabilitatea. Constiinta creatiei împlinite, credinta ca va ramîne dupa el ecoul scrierilor sale, pe care le ofera cu generozitate sufletelor noastre, este, cred, singura vanitate a acestui poet atît de modest si retinut: „Stiu ca las în urma mea/ Un ceaslov de buche grea”. „Si toate cartile mi-s scrise/ Cu cernoziom si tus stelar”. „Eu pun în slujba vietii pamîntesti/ Tot ce se poate da prin poezie”.

În ultimele luni ale vietii, pe cînd scria Cartea dorului , poetul reusea sa termine aproape zilnic o poezie si spunea: „Nu stiu cum sa explic. În viata mea nu am fost atît de fecund. Numai sa fie a bine”. În mai 1967 moare pe un pat de spital, la numai 56 de ani.

În tot timpul vietii sale artistice în Republica Moldova, Deleanu nu a primit nici o distinctie, nici un premiu literar. Însa a fost si este considerat si astazi un mare poet, opera lui este studiata în scoli, o strada si un liceu îi poarta numele, iar casa în care mai traieste înca vaduva lui este Muzeul Liviu Deleanu. De altfel sursa principala de informatii pentru aceasta prezentare o constituie Drumetia noastra , de Baka Deleanu.

Liviu Deleanu nu este deloc cunoscut în România, unde totusi a avut o cariera artistica destul de lunga si bogata pîna în 1940. Sau mai bine zis a fost uitat. Nu exista nimic din operele lui, iar numele sau a disparut nu întîmplator, ci din motive politice. Tragedia vietii sale a fost ca nu si-a gasit locul nicaieri. Din România a fost silit sa fuga, iar în Rusia a ajuns la resemnare, repliindu-se în poezie intimista. Numai dragostea de poezie, puterea creatoare care-l domina si sprijinul de zi cu zi al sotiei sale l-au ajutat sa continue.

Rusii au facut eforturi sustinute sa desparta nu numai politic, ci si cultural Republica Moldova de România. Tocmai de aceea opera lui Deleanu dinainte de 1940 a fost complet ignorata în Moldova Sovietica, si invers, toata creatia lui de dupa 1940 nu a putut patrunde în România, unde lipseste din antologii si dictionare literare, în care prezenta lui s-ar impune în mod firesc. Apa Prutului a devenit dupa 1945 o granita de nepatruns, o ruptura definitiva între doua tari cu aceeasi limba si sub acelasi regim politic. Exista un paralelism tulburator în viata poetului, care se reflecta bineînteles si în opera sa. Sau poate invers, poezia a fost aceea care i-a influentat soarta. Cert este ca avem de-a face cu doua perioade distincte, în doua tari diferite, si în fiecare dintre perioade exista un moment crucial. Greu de înteles este ruptura definitiva între cele doua perioade. Paradoxal si greu de înteles.

Însa din 1989, cînd s-au schimbat regimurile politice si alfabetul latin s-a reîntors peste Prut, Liviu Deleanu îsi face reintrarea în literatura româna, de care apartine de drept. Apar în bibliotecile românesti cartile publicate la Chisinau, vede lumina tiparului la Timisoara, în 2001, o colectie de versuri, Rascolite taceri , iar la Iasi, în 2005, o alta, Vremi în alte vremi topite . Si totusi, Liviu Deleanu nu e cunoscut înca. Scopul meu e sa completez pe cît se poate lacunele existente, sa reunesc materiale pierdute sau pastrate partial, la Chisinau, în marile biblioteci din Iasi si Bucuresti, ca si la Biblioteca Nationala din Ierusalim.

În încheiere, propun cititorului cîteva poezii lirice din ultima perioada a vietii poetului, sperînd sa-i ramîna în suflet muzica frumoaselor lui versuri.

Uite copacul

Uite copacul…

Sta singur, saracul.

În ses.

Singur si neînteles.

Nici iarba, nici scaiul.

Nici spinul, nici paiul

Nu stiu ce-l framînta, ce-l doare.

Ce gol si ce arsita mare

Sta singur aici sa îndure.

 

Copacul se vrea în padure.

 

Crochiu

Iar parul tau cu parul meu

Se-ating din mers – si se saruta,

Precum în noaptea abatuta

Deasupra mea si-asupra ta

Doi pomi vecini s-ar saruta,

Sau cum o boare trecatoare

S-ar saruta cu-o alta boare.

 

Marturisire

Femeie, care-mi dai puterea

Sa înfrunzesc ca un copac,

Cum sa te-nvat s-auzi tacerea

Marturisirilor ce-ti fac,

Cum sa te-nvat sa iei aminte

Acelor simtaminte tari,

Ce-ti stiu vorbi nu prin cuvinte.

Ci-n graiul linistilor mari?

 

Dincolo de cine sînt

Ma aflu dincolo de mine

Si dincolo de cine sînt,

De unde cîntecul îmi vine,

Cu iz de stele si pamînt.

 

De sus – îmi vine-adus de vise,

De jos – din om si faurar.

Si toate cartile mi-s scrise

Cu cernoziom si tus stelar.

 

Ierusalim, martie 2005.