CARMEN  MIRELA  BĂLEANU

     
       Întoarcerea din rai, publicat în 1934, si Huliganii – 1935, pe lîngă faptul că aduc în romanul românesc interbelic o problematică inedită printr-o individualizată modalitate narativă introducînd tehnica utilizată de John Dos Passos (Paralela 42) prin trecerea de la eu la non-eu, prin intermediul secventei repetitive intitulată camera obscură. În afara vocii sinelui, polul pulsional al personalitătii, aceste romane adaugă o observatie obiectivă a realitătii înconjurătoare, ce presupune atît descoperirea si relevarea în existenta reală a elementelor cu semnificatie general-umană, cît si înlăturarea aprecierilor subiective asupra personajelor si evenimentelor. Titlul romanului are o rezonantă simbolică. Întoarcerea din rai semnifică revenirea dintr-un colt de paradis echivalat de autor cu perioada temporală a întîiului deceniu de după realizarea României mari. Tipologic romanul este un dosar de existentă. Mai multi tineri intelectuali bucuresteni de felurite profesiuni, majoritatea ziaristi sînt realmente pasionati de ceea ce Mircea Eliade numea problemele esentiale: dragostea si moartea, implicarea în actiune si realizarea pe plan profesional. Personajele discută pe străzi, în casă, în cafenele, dar diferenta este esentială fată de Miticii lui Caragiale. Ele nu o fac din plictis, ci visînd si încercînd să trăiască autentic. Nu întîmplător pe Pavel Anicet, eroul din Întoarcerea din rai, una dintre ultimele revelatii înainte de a-si asuma întoarcerea din viată este legată de capitală: „Luminile acelea rosii îl fascinau, îl tineau încă legat de Bucuresti. Parcă erau mai mult ale lui, mai aproape de trupul si sufletul lui decît Una sau Ghighi, sau Dav bunăoară. Le privi zîmbind. Se face un oras frumos, Bucurestiul ăsta. Gîndul îi plăcu; era un gînd limpede, senin, chiar stenic” . Pe străzile acestea va depăsi memoria personală, memoria sentimentală, pregătindu-se să intre în Eternitate.
            În Huliganii personajele au sensul referential de indivizi care tulbură normele de convietuire socială încălcîndu-le continuu printr-un comportament ce atestă lipsa flagrantă de cuviintă si de respect fată de orice constrîngere etică. Pe lîngă prezentarea actiunii si a personajelor, un mare accent va fi pus pe cadrul de desfăsurare. Străzile, casele, viata de noapte a Bucurestiului, activitatea trepidantă din redactiile ziarelor în aceste romane sînt prezentate într-o manieră balzaciană. Detalierea amănuntită a încăperilor, locuintelor are legătură strînsă cu fiintele ce-si duc traiul acolo. Casa devine pentru personajul eliadesc nu doar spatiu domestic, dar mai ales centru. Nu întîmplător casele din opera literară a istoricului religiilor sînt vechi, marcate de parfumul altor vremuri (Domnisoara Christina, Secretul doctorului Honigberger, Pe strada Mîntuleasa, Uniforme de  general, Incognito la Buchenwald etc.). Povestirile fantastice au nevoie de un cadru adecvat peste care a trecut timpul, de aceea ruinele sau casele clădite în alt secol ocupă un loc atît de important. „Eliade introduce acest simbol în spirit romantic, dar si ca o componentă a geografiei bucurestene, iar fixarea spatială, amănuntele arhitectonice amintesc de preferinta scriitorului pentru opera balzaciană” . Camera devine un microcosmos care reeditează personalitatea fiecăruia facilitînd pentru cei initiati descoperirea misterelor. Casa se leagă direct de viata si destinele oamenilor care o locuiesc. Clădirea distrusă în timpul bombardamentului anticipă parcă destinul personajului Stefan  Viziru care va pleca în exil la Paris si în scurt timp va muri.
            Marcînd un nivel mai profund, Noaptea de Sânziene poate fi receptată ca o frescă a societătii românesti surprinsă într-un spatiu temporal dramatic, convulsionat al istoriei contemporane. Toate marile evenimente: rebeliunea legionară, războiul din Răsărit, ocupatia rusească, lupta pentru desfiintarea libertătilor democratice, totul proiectat pe pînza datinilor si credintelor ancestrale, sînt dramatic trăite într-un Bucuresti marcat profund de aceste frămîntări sociale.
            Spatiul, centrul universului literaturii lui Eliade se află în acest oras. Loc al nasterii scriitorului, capitala României e de altfel vatra întregii sale creatii. Aici se agită intelectualitatea noii generatii din Întoarcerea din rai si Huliganii. În apropierea Bucurestiului este adus noaptea într-o sală a mănăstirii, printr-o invocatie magică, sarpele totemic (Sarpele). Aici va afla naratorul din Secretul doctorului Honigberger despre indianistul brasovean dispărut si totusi prezent, fără a putea fi văzut. Aici e centrul de gravitatie al tuturor tărîmurilor dezvăluite în nuvelele fantastice. Chiar si acele proze în care cititorul e transportat peste mări si tări, personajul – constiintă e un bucurestean sau un ins care parcurge aievea aventuri trăite de către romancier în spirit. Derulată între două nopti amîndouă de Sânziene, una bucuresteană, alta pariziană, istorisirea acestui roman îsi are toate sursele si punctele de sprijin în metropola udată de rîul Dîmbovita. În acest cadru se vor consuma destinele individuale supuse agresării violente a istoriei. Stefan rătăceste între două limite: nastere si moarte, trăind un alt timp decît cel obisnuit. Timpul, istoria si destinul se întîlnesc si se amalgamează în această simfonie narativă de dimensiuni europene, a unor fiinte umane si a unei tări aflate  deopotrivă sub povara vremurilor si a terorii dezlăntuite de istorie. Asemenea tuturor celorlalte opere literare eliadesti scrise în străinătate, Noaptea de Sânziene e o carte plină de nostalgia orasului natal si a tării de bastină. Amplă frescă socială si istorică de peste 700 de pagini cu numeroase personaje, nu întîmplător această carte este considerată de Mircea Eliade drept capodopera sa. Actiunea se petrece între 1936 si 1948 cu întoarceri firesti în timp. În Jurnalul său, autorul nota la 27 iunie 1949: „12 ani de realitate românească. As vrea să folosesc ceea ce am văzut eu însumi si am auzit de la altii, dar să mă las mai ales dus de imaginatie spre a găsi ca într-un vis această epocă paradisiacă a Bucurestiului tineretii mele” . Cadrul romanului este cel românesc. Apar fugar si alte peisaje din Anglia, Portugalia, Franta,  bombardamentul Londrei din 9 septembrie 1940. Prezenta tării noastre din roman e însă obsedantă, iar atmosfera epocii e de o autentică trăire. Se fac referiri mai mult sau mai putin ample la Snagov, Miercurea-Ciuc, Sighisoara, Rîmnicu-Sărat.
            În prozele fantastice Bucurestiul devine cu adevărat un cuib de mistere. La fiiecare colt de stradă, în fiecare curte sau clădire veche, te întîmpină parcă o taină. O astfel de casă este prezentată în nuvela Secretul doctorului Honigberger: „În aceeasi după-amiază am fost în dreptul casei pe strada S. Oprindu-mă în fata numărului 17 am recunoscut una din acele case pe lîngă care nu puteam nici odată trece fără să încetinesc pasul si s-o spionez, dornic de a ghici ce se întîmplă înapoia zidurilor îmbătrînite, cine vietuieste acolo si luptîndu-se cu ce  destin. Strada S. este chiar în centrul Bucurestilor, foarte aproape de Calea Victoriei. Prin ce miracol a izbutit să rămînă neatinsă casa boierească de la numărul 17, cu grilaj de fier, cu pietris în curte, cu salcîmi si castani crescuti în voie strivind sub umbra lor o parte din fatadă? Poarta se deschidea greu si te întîmpina printre brazde si flori bogate de toamnă, un bazin în care apa se uscase demult si doi pitici cu capetele colorate. Era parcă, un alt văzduh aici. O lume care se stinsese cu încetul în celelalte cartiere mîndre ale capitalei si care se păstrase aici cuviincioasă fără agonia decrepitudinii si a mizeriei. Era o casă boierească de pe vremuri, dar bine păstrată. Doar umezeala arborilor vestezise prea timpuriu fatada. Intrarea principală era apărată, cum se obisnuia acum 40 de ani, de un evantai de sticlă brumată. Cîteva trepte de piatră înverzite de muschi si purtînd pe lături mari ghivece de flori, duceau la o marchiză cu geamurile de sus colorate. În dreptul soneriei nu era nici o carte de vizită” . Din această casă plecase spre tărîmul schambalian renumitul doctor brasovean. Zidurile, odăile, biblioteca îsi apără singure secretul, murind parcă odată cu el: „Cîteva luni în urma celor istorisite mai sus, am trecut din nou pe strada S. Casele de la numărul 17 se dărîmau. Grilajul fusese în parte smuls, bazinul încărcat cu fiare vechi si lespezi. Am rămas mai multă vreme la pîndă, doar de oi zări pe una din cele două femei si oi putea afla ceva în legătură cu neînteleasa lor purtare. Dar nu erau decît lucrătorii si un antreprenor care îi zorea. Tîrziu, m-am îndreptat spre capătul străzii, aproape îndurerat de taina aceasta, pe care nu o puteam în nici un chip pătrunde pînă la capăt” .
            Un alt mare mister va ascunde coliba de La tigănci. Aici, locul unde sălăsluiesc fetele devine chiar un axis mundi: „La umbra nucilor îl întîmpina o neasteptată, firească răcoare, si Gavrilescu rămase o clipă derutat, zîmbind. Parcă s-ar fi aflat dintr-odată într-o pădure la munte. Începu să privească uluit aproape cu respect arborii înalti, zidul de piatră acoperit cu iederă si, pe nesimtite, îl cuprinse o infinită tristete” . Toate zgomotele, toată vietuirea rămîn în urma sa în momentul în care intră la tigănci: „Îl privi scurt, adînc în ochi, apoi îl luă de mînă si-l conduse repede către o căsută veche pe care anevoie ar fi putut-o bănui acolo, ascunsă între tufe mari de liliac si boz. Deschise usa si-l împinse usor înainte. Gavrilescu pătrunse într-o penumbră curioasă, parcă ferestrele ar fi avut geamuri albastre si verzi. Auzi depărtat, apropiindu-se tramvaiul si uruitul metalic i se păru atît de insuportabil încît îsi duse mîna la frunte” . După cum sublinia Gheorghe Glodeanu, realismul aparent al începutului nuvelei va fi contrazis de derularea insolită a evenimentelor. În tramvai căldura coplesitoare va genera discutii întîi despre colonelul Lawrence, apoi conversatia va fi îndreptată spre misterioasa grădină de la tigănci. „În arsita zilei grădina plină de nuci a tigăncilor pare un teritoriu al desfătărilor, o edenică oază de umbră. Ea reprezintă o tentatie irezistibilă în inima Bucurestiului toropit de zăpuseală. La fel ca în cazul cunoscutei schite a lui I.L. Caragiale, căldură mare formează resortul esential al actiunii. Fără această arsită, Gavrilescu nu ar fi intrat nici odată la tigănci, spatiu tabu pentru un om corect si familist. Casa tigăncilor este considerată de către cei din jur un teritoriu al plăcerilor trupesti (apropierea dintre bordei ca loc al initierii si bordel ca spatiu al desfătărilor nu este accidentală), dar la Mircea Eliade sacrul se găseste întotdeauna camuflat în profan, ca urmare locul nu este ales la întîmplare, iar confuziile sînt întretinute în mod deliberat. Două elemente aleatorii – căldura teribilă si pierderea partiturilor – decid aventura bizară a personajului” . Trecerea dinspre fiintă spre nefiintă se va petrece în acest cadru. Încercarea de întoarcere înapoi îl va descumpăni. Orasul, oamenii se schimbaseră definitiv. Lumea lui Gavrilescu va deveni reală doar aici la tigănci.
            Un Bucuresti zguduit de intrigile Securitătii va fi prezentat în Pe strada Mîntuleasa. Misterul va fi introdus în acest spatiu de Fărîmă, nume cu rezonantă biblică, sugerînd taina împărtăsaniei. El, adevărată Scheherezadă mioritică, va istorisi diferite întîmplări, reusind să se sustragă astfel vigilentei Securitătii creîndu-si prin imaginatie un alt univers mai pur decît cel real. Strada Mîntuleasa evocată („Pe strada Mîntuleasa, începu bătrînul clătinînd din cap, nu era o scoală pe strada Mîntuleasa, cu  castani în curte si în fund o grădină cu zarzări si visini?...” ) devine locul în care sacrul se camuflează la tot pasul în profan. Capitala capătă aici o dimensiune mitică. Desi domină imaginea plină de farmec a Bucurestiului interbelic, acest aspect nu este unic. Se fac trimiteri la legenda „preafrumoasei Arghira, cum i se spunea pe timpul ei, pe la 1700 (...) si a rămas de pomină în Bucuresti aproape un veac după moartea ei, căci pe Arghira o cîntau încă lăutarii pe la 1850” . Nu doar străzile, casele, dar mai ales pivnitele devin locuri de trecere spre tărîmul blajinilor. Lixandru cunoscînd misterele ascunse în adîncurile capitalei afirma: „Eu am aflat tot iscodindu-l pe Dragomir, si simt că semnele sînt pe aici, undeva pe aici, între bulevard, Popa Soare si Calea Mosilor si întindea bratul si-l rotea de mai multe ori. Dacă as avea un miliard as cumpăra toate casele astea si le-as dărîma, îmi spuse el odată. V-ati cruci si dumneavoastră, si istoricii, si arheologii de tot ce-as găsi eu pe aici, pe sub pămînt, pe sub trotuarele astea, si bătea deznădăjduit cu călcîiul în piatră. Asezări omenesti cu mult mai vechi decît bănuiti dumneavoastră. Nu că m-ar interesa, că eu nu asta caut, dar v-ar interesa pe dumneavoastră, pe toti să aflati cîte taine zac ascunse pe sub pietrele si casele astea...” . Chiar strada Mîntuleasa are povestea ei legată de miraculoasa vindecare a vederii Arghirei, de către Zamfira cu 200 de ani în urmă. Zamfira va primi locurile respective ca recompensă pentru această minune. Pe aceleasi locuri se va întoarce Marina pentru a-i învăta pe oameni să vadă dincolo de aparente, prilej cu care Eliade pune în discutie conceptul de irecognoscibilitatea miraculosului: „I se păruse că Zamfira fusese în felul ei o sfîntă si i se mai păruse că ea, Marina, ăi semăna si că poate ar fi chiar Zamfira, reîntoarsă pe pămînt după 200 de ani, dar nu ca să redea lumina ochilor Arghirei, ci ca să învete oamenii cum să vadă. Pentru că, gîndea Marina, oamenii nu mai stiu să vadă, să privească în jurul lor, si toate relele si păcatele de acolo se trag, că, în zilele noastre, oamenii sînt aproape orbi. Iar ca să-i vindece nu e alt mijloc decît să-i învete să privească operele de artă” .
            În curte la Dionis, Leana cîntă în cîrciumi căutîndu-si iubitul amnezic. Este o mare diferentă însă între cîrciuma caragialiană si locul florii-soarelui unde Leana, adevărat Orfeu prin cîntec, prin artă, îmblînzeste fiarele din sufletele oamenilor. Neatins încă de urbanizarea excesivă, Bucurestiul este împînzit în opera lui Eliade cu grădini, imagine specifică începutului de secol XX. Spre deosebire de Caragiale, Eliade conferă acestui spatiu o semnificatie aparte. Nu doar în La tigănci, Pe strada Mîntuleasa, dar si în În curte la Dionis grădina devine un cadru obsedant, reiterînd parcă amintirea Edenului: „Grădina se transformă prin gardul sau zidul care o închide într-un spatiu insular, suficient siesi, unde pot fi uitate problemele lumii exterioare” . În acest spatiu Leana, personaj tipic al grădinilor bucurestene îl va întîlni pe Adrian, salvatorul salvat, cel care îsi uitase misiunea pentru care fusese trimis pe pămînt. Este semnificativ faptul că Leana se simte atrasă de frumusetea marelui oras, misiunea ei fiind legată de acesta: „Ar trebui atunci să dispar, să plec cu adevărat, si pentru totdeauna. Si mi-ar părea rău pentru că îmi place orasul acesta, îmi place să trăiesc în Bucuresti” .
            Tot prin Bucuresti va fi plimbat Dayan de către jidovul rătăcitor. Dislocările spatiale si temporale îsi au mediul propice pe aceste locuri care devin de trecere dintre două tărîmuri. Aici, întocmai ca la tigănci, personajul este purtat sau lăsat să rătăcească prin labirint. Casele devin, cu odăile lor întortocheate, adevărate labirinturi unde protagonistii caută să se regăsească pe sine sau să descopere marele adevăruri.
            O viziune inedită asupra locurilor natale se conturează si prin faptul că Bucurestiul este văzut dintr-o dublă perspectivă. Există un Bucuresti vechi, cu iz arhaic, dominat de grădini si case străvechi ce ascund spatii labirintice, misterioase, biblioteci uimitoare, cu ferestre mari ce dau spre grădini imense de salcîmi, castani, zarzări si visini, dar se conturează treptat un nou Bucuresti brăzdat de semnele lumii noi, cu  tramvaie si asfalt topit sub căldura toridă, cu clădiri noi, cu lift, dar cu ferestre mici,  un spatiu în care sacrul se va ascunde tot mai mult în profan pentru că lumea devine tot mai incapabilă, mai putin initiată să-l descifreze. Distrugerea unei lumi încă dominată de mituri si povesti se prefigurează prin simbolul demolării. Existent în Secretul doctorului Honigberger (prefigurat prin disparitia bibliotecii, apoi explicit prin dărîmarea casei) acest motiv va fi reluat în Douăsprezece mii de capete de vite, Pe strada Mîntuleasa, Incognito la Buchenwald, Uniforme de general, Noaptea de Sânziene. Demolarea unui imobil în opera lui Eliade devine un act cu semnificatii adînci, de distrugere a unei lumi, a unui microcosmos, „o imagine  miniaturalizată a curtii lui Dionis. Marea Curte – Curtea cu majusculă – este patria care la rîndul ei contine în sine, asemenea cojii de nucă ce înveleste si protejează miezul, propria sa imagine, redusă însă la scară. Această reflectare care este Cetatea, Orasul, include la rîndul ei casa, ipostază redusă la arhetip a grădinii. Asistăm în felul acesta la o multiplicare a complexului lui Iona, Casa fiind cuprinsă în oras care, la rîndul lui, este înglobat în spatiul mai  extins al patriei.” Imaginea distrugerii unei locuinte semnifică decăderea „unei lumi ce mai credea în puterea miturilor. Locul povestilor si al legendelor este preluat de către răceala spirituală a masinilor, noua civilizatie impunînd ca elemente caracteristice fierul si betonul, prelucrate prin calculul lipsit de căldură al unui spirit profan” .
            Viziunea asupra citadinului în genere, asupra Bucurestiului marchează poate cel mai bine conceptia pur profană, ironică sau dramatică asupra lumii si vietii a lui Caragiale si cea deschisă spre mistere, sacră a lui Mircea Eliade.