CARITATE, IRONIE, SOLIDARITATE
                                                                                             

 

                                                                                                                   Elena BĂLTUTĂ

 

          După ce am trecut de era ratiunii, ne aflăm astăzi prinsi în era interpretării. O eră în care obiectivitatea nu mai are semnificatia pe care o avea în gîndirea metafizică, o eră în care solidaritatea, ironia si caritatea formează scheletul realitătii. În această epocă accentul cade pe îndatorirea fată de ceilalti, pe responsabilitatea civică. O variantă despre cum anume se manifestă si care este viitorul religiei propun Richard Rortz si Gianni Vattimo în volumul editat de către Santiago Zabala, intitulat Viitorul religiei. Solidaritate, caritate, ironie, apărut anul acesta la editura Paralela 45 din Pitesti, în traducerea din limba italiană a Stefaniei Mincu. Opusculul initial publicat sub titlul The Future of Religion la prestigioasa editură a universitătii Columbia din New York în anul 2005, a fost tălmăcit, pînă în prezent, în peste zece limbi.
Cu toate că notorietatea celor doi filosofi este recunoscută, nu este inutil să amintim faptul că Richard Rorty a trăit între anii 1931-2007 în America si că a fost reprezentantul gîndirii numite neopragmatistă. În principiu, axele în jurul cărora se articulează gîndirea sa sunt două: una negativă – critica proiectelor ce au apartinut si apartin metafizicii moderne – si una pozitivă care constă în încercarea de a schita un posibil tablou al culturii intelectuale eliberate de cunoastere si de metaforele mintii, impuse de către epistemologie si metafizică.
Gianni Vattimo este unul dintre cei mai cunoscuti filosofi contemporani ai Italiei, alături de un nume precum Umberto Eco. S-a născut în anul 1936 si s-a făcut cunoscut atît prin contributiile din domeniul hermeneuticii, în special prin propunerea conceptului de gîndire slabă – pensiero debole , dar si prin cariera de activist politic pe care încă o desfăsoară pe scena politică italiană. Principalele lui surse filosofice sunt Nietzsche, Heidegger si Gadamer, de la care a preluat „teoria” asupra nihilismului, hermeneutica, precum si o întelegere a parcursului istoriei similar drumului pe care uitarea fiintei l-a parcurs în istoria occidentală, în opinia lui Heidegger.. în final, cel care coordonează acest volum semnînd articolul introductiv O religie fără teisti si ateisti si care moderează dialogul din finalul volumului, cel ce oferă textelor un aspect interactiv si un caracter viu, practic, experiential, Santiago Zabala, s-a născut în Italia în 1975, a tinut în perioada 2004-2006 seminariile lui Gianni Vattimo care, i-a fost, printre altele, si coordonatorul tezei de doctorat.
Fundamentul comun asumat de la care pornesc discutiile celor doi autori, secondate de moderatorul Santiago Zabala, este acela că, asa cum am mai spus la început, după ce occidentul a trecut prin era credintei si ratiunii, care fuseseră guvernate fie doar de religie, fie doar de ratiune, a ajuns acum în era interpretării, a dialogului. Însăsi dispozitia autorilor pentru dialog, în ciuda faptului că provin din medii de gîndire diferite, este simptomatică pentru această eră în care ne aflăm prinsi. Spun aceasta pentru că a purta un dialog face tocmai dovada unei experiente trăite, a unei deschideri si disponibilităti de primire a unui adevăr construit prin acord lingvistic, nu un adevăr deja dat, obiectiv, în sensul tare al termenului.
Voi lua în discuti acum semnificatia si schimbările care s-au făcut resimtite odată cu începerea acestei ere actuale a dialogului. Un prim efect este acela că opozitiile binare ale metafizicii occidentale, după expresia lui J. Derrida, precum sunt fiintă-nimic, limbaj-realitate, Dumnezeu-existentă, se dizolvă, îsi pierd statutul obiectiv, în sens metafizic, si devin constructe prinse în istorie. Astfel, eficacitatea lor se diminuează, devenind, în final,  inoperante. Singura eventuală obiectivitate pe care o pot cîstiga este cea întemeiată nu pe baza unei instante neumane, ci în baza unui consens lingvistic intersubiectiv. Odată cu această redefinire a constructelor metafizice are loc si o regîndire, o redefinire a ceea ce se întelege prin realitate. Aceasta ajunge să se constituie asemenea unei culturi a dialogului, a fuziunii orizonturilor, o cultură în care accentul se mută de pe cunoasterea de tip stiintific, pe formare – Bildung –, pe edificare de sine. Acesta este timpul sfîrsitului metafizicii, un timp în care metanaratiunile, ca să folosesc un termen propus de către J.F. Lyotard, s-au dizolvat si în urma cărora ceea ce a rămas , „ceea ce nu a putut fi demitizat” este iubirea sau caritatea, cum spune Vattimo. Tocmai acest context al formării de sine se dovedeste a fi un context fecund religiei înteleasă nu ca instantă coercitivă, ci ca ethos universal. Bineînteles că această schimbare a statutului religiei atrage cu sine si anumite modificări. Astfel, în urma eliberării de anumite măsti si dogmatisme, religia poate deveni universală astăzi, în opinia autorilor, dacă îsi dezvoltă vocatia laică.
Dincolo de acest fundament comun împărtăsit de cei doi autori, textele prinse în acest volum pun accentul pe chestiuni diferite dar care, totusi, comunică. Rorty consideră că istoria gîndirii slabe, care treptat a făcut posibilă trecerea de către epoca interpretării despre care vorbeam mai sus, suprapunîndu-se, în fapt, cu istoria secularizării, este compatibilă cu religia privată. Trebuie făcute cîteva precizări: întîi de toate, Rorty este, ceea ce el însusi numeste, folosind o expresie de-a lui Max Weber, „afon din punct de vedere religios” (p. 40), nu ateu – voi clarifica această chestiune ceva mai încolo – si că religia privată nu înseamnă disparitia institutiei Bisericii, ci doar faptul că rolul institutiilor clericale scade, nemaifiind unul care include implicarea în sfera politică, precum si faptul că păcatul devine din public, privat. Ceea ce rămîne institutiilor clericale în urma acestui proces de secularizare este tocmai adevărul crestinismului – iubirea. Din acest motiv, experienta religioasă autentică în lumea postmetafizică este secularizarea, cea care, odată cu laicizarea Bisericii, ni L-a apropiat pe Dumnezeu ca prieten, nu ca stăpîn (p. 48). Acest proces al împrietenirii a fost un proces treptat, care a avansat paralel cu gîndirea slabă, către o slăbire a lui Dumnezeu, care devine din puternic, iubitor. Datorită acestor schimbări petrecute în planul gîndirii, precum si în plan cultural si religios, accentul a căzut pe practici si pe relatii interumane, pe experiente, istorii ale edificărilor, pe dialog. Scăderea subiectivitătii si acordul lingvistic intersubiectiv au devenit astăzi semnalizatori ai realitătii si ai adevărului, ai unui adevăr care se construieste, nu ai unuia care este dat. Acestea sunt axele în jurul cărora pivotează gîndul rortyan.
Vattimo, venind dinspre traditia hermeneutică, deschide alte posibilităti interpretative decît neopragmatistul Rorty. Acesta vede crestinismul ca fiind cel care a stat la baza si a făcut posibil sfîrsitul metafizicii. Crestinismul, împreună cu toate preceptele sale, printre care si cel al interioritătii, este cel care a ajutat la slăbirea greutătii pe care „realitatea obiectivă” o avea, făcînd astfel posibilă manifestarea unor curente actuale precum pragmatismul sau hermeneutica. Civilizatia noastră, fiind fundată pe mesajul crestin (p. 69), trebuie să-si asume istoricitatea pentru a putea face, într-o manieră cît mai adecvată, timpului prezent, timpului gîndirii slabe si al sfîrsitului metafizicii. O dovadă a faptului că suntem crestini este că experienta adevărului se construieste, că este aceeasi cu experienta participării la comunitate, nu este ceva dat, încheiat, ci ceva care se desfăsoară, ceva viu. În acest cadru, hermeneutica a apărut firesc, ajutînd la rîndu-i religia să se elibereze de aluviunile metafizicii. Asadar, epoca dialogului în care suntem  situati reclamă asumarea conditiei existentiale istorice, concrete, asumarea îndatoririlor si responsabilitătilor civice. Printre evenimentele care au făcut posibilă această eră, în afara fundalului crestin, care a propus caritatea, se numără Revolutia franceză, afirmînd solidaritatea, si Romantismul, care a impus ironia.
Am amintit, cînd discutam textul lui Rorty, despre ateism. Ei bine, conform filosofului american, ateismul este astăzi un nume pe care doar două categorii de filosofi si-l mai asumă: cei care cred că a crede în Dumnezeu reprezintă mai putin decît a crede în rezultatele stiintei si cei care înteleg prin ateism, anticlericalism. Această problematică a ateismului merită a fi mentionată pentru a evidentia, încă o dată, trăsătura specifică constitutivă a istoriei noastre sinonimă cu istoria crestinismului.
Textul lui Vattimo se adresează celor ce cred pe jumătate, celor care se duc la Biserică doar pentru evenimente precum Botezul, Căsătoria sau slujba de Înviere. Acestora filosoful italian le comunică faptul că actul Întrupării este un act de golire (kénosis) prin care dumnezeu cedează totul fiintelor omenesti. De aceea secularizarea este văzută ca o trăsătură constitutivă a unei autentice experiente religioase (p. 48). Cu cît occidentul devine mai laic, cu atît Dumenzeu se goleste de semnificatii metafizice, devenind mai prieten cu noi.
Dincolo de faptul că autorii volumului Viitorul religiei. Solidaritate, caritate, ironie apelează frecvent la date din spatiul filosofiei, scriitura este accesibilă, argumentele curg natural, construind un autentic model de dialog, în care sunt prezente traditia, experienta, adevărul ca acord, deschiderea si, poate în primul rînd, trăirea vie ca semn al crestinismului. Recomand această carte celor care se întreabă cu privire la posibilitatea religiei în lumea postmodernă, celor „căldicei în credintă”, cum îi numea Pavel, precum si celor ce cred cu adevărat, cărora le garantez că îsi vor deschide orizontul, în urma lecturii, către solidaritate, caritate si ironie.