Elena BĂLTUTĂ
  
  

           Am urmărit de curînd o dezbatere pe marginea credintei la care au luat parte personalităti ale filosofiei, spatiului public si teologiei; îi amintesc doar pe doi dintre cei mai cunoscuti, Daniel Dennett si Dinesh D'Souza. Din amalgamul de probleme pe marginea cărora s-au adus argumente pro si contra, chestiunea răului vis à vis de divinitate a fost una foarte des invocată. Exact acesta este si subiectul cărtii la care mă voi opri în acest număr al revistei: Dumnezeu si răul, de Vittorio Possenti. Opul a apărut în 2009 la editura Galaxia Gutenberg, în traducerea Victoriei Câmpan.
            Autorul este profesor de filosofie, preocupat în special de bioetică si de morală, la Facultatea de Filosofie din Venetia. A publicat douăzecisisase de cărti în limba italiană, dintre care cîteva au fost traduse în română, spaniolă sau poloneză. Este membru al Academiei Pontificale de ?tiinte Sociale, al Comisiei nationale de bioetică (Italia) si al Academiei Pontificale Sfîntul Toma din Aquino.
            Volumul Dumnezeu si răul cuprinde o Provocare cu rol introductiv, patru capitole: „Filosofia în fata problemei răului”, „O nouă teologie: dialectica în Dumnezeu potrivit lui Pareyson”, „O nouă teologie: devenirea lui Dumnezeu potrivit lui H. Jonas” si „Destinul teodiceei”, si o anexă. Felul în care discursul din cadrul „provocării” este articulat lasă impresia unui studiu bine structurat, organizat, scris clar. De aici am aflat că metoda care va pune în miscare si din perspectiva căreia se vor face analizele problematicii răului si a lui Dumnezeu este cea onto-teologică, că există trei tipuri de răspunsuri, exceptîndu-l pe cel ateu, la această provocare si că volumul va cuprinde patru părti. Asadar, înarmată cu aceste date directoare, am dat încrezătoare paginile si m-am apucat de citit, asteptînd efervescenta unei analize a cărei teme reprezintă, cel putin pentru mine, una încă nerezolvată.
            În prima parte a volumului este luată în discutie chestiunea răului, într-o manieră introductivă. Sînt amintite cîteva repere auctoriale precum Plotin, Eschil, Nietzsche, Schopenhauer, dar numai cu titlu informativ, nefiind abordate efectiv temele nici unuia dintre ei.
Cel de-al doilea capitol „O nouă teologie: dialectica în Dumnezeu potrivit lui Pareyson” este dedicat felului în care Luigi Pareyson, filosof italian, profesor al lui Gianni Vattimo si Umberto Eco, întelege problema răului. Ce anume spune Pareyson, prin vocea lui Possenti? Că răul nu este lipsa binelui, asa cum o întreagă traditie l-a interpretat, de la Plotin la Augustin, ci este negativitate, rezistentă pozitivă împotriva binelui, că dialectica este marca gîndirii lui si că Dumnezeu nu mai este înteles ca fiintă, pe baza fragmentului din Iesire 3.14 „Eu sînt Cel ce Sînt”, ci ca libertate si vointă. Aceste optiuni interpretative asumate de către filosoful italian creionează portretul unui alt fel de Dumnezeu: un Dumnezeu ca alegere, liber, ambiguu – pentru că libertatea introduce o doză de ambiguitate prin posibilitatea pe care o pune în joc, posibilitate în care sălăsluieste si răul. Altfel spus, un Dumnezeu antropomorfizat.
            Cea de-a treia parte a volumului „O nouă teologie: devenirea lui Dumnezeu potrivit lui H. Jonas” îl are în centru, asa cum evident ni se înfătisează în titlu, pe Hans Jonas, filosof german evreu cu preocupări din zona filosofiei morale. Aflăm din acest capitol faptul că răul este responsabilitatea omului si că nu a putut fi împiedicat în a se manifesta în istorie, în momente istorice extreme precum evenimentele de la Auschwitz, deoarece Dumnezeu nu a avut puterea de a interveni. Incapacitatea interventiei este consecinta faptului că divinitatea este privită pe acelasi plan cu omul din perspectiva libertătii, fapt care ne îndreptăteste să afirmăm existenta unei alte interpretări antropomorfizate a divinului.
            Al patrulea capitol discută despre „Destinul teodiceei”, dar din nefericire, desi sînt anuntate trei tipuri de teodicee, doar cea rationalistă, în versiunea arhicunoscută a lui Leibniz, este precizată.
            Acestea ar fi, foarte pe scurt, subiectele abordate de autorul italian pe parcursul volumului Dumnezeu si răul si tot acestea ar fi si punctele bune ale cărtii. Ce anume nu mi-a plăcut la acest volum? Voi încerca să fiu concisă. Am sesizat două categorii mari de lipsuri, erori: care tin de felul în care este scrisă cartea: argumente, fir rosu, păreri personale, si erori care tin de felul în care ne este prezentată cartea în varianta din limba română: traducere, note, tehnoredactare. Din prima categorie mentionez: (a) lipsa argumentării unor afirmatii precum: „Contributia poate cea mai pretioasă în meditatia metafizică si religioasă despre rău si despre Dumnezeu o aduce în primul rînd indisolubilitatea lor: doar gîndind la Dumnezeu poate fi gîndit în mod adevărat răul” (p. 16), (b) existenta unor referinte confuze: pe parcursul paginilor 12 si 13 se discută despre faptul că Holocaustul a fost ignorat de către filozofie si despre cum anume au privit anticii problema răului, pentru ca la pagina 14 să fim informati că vom merge înapoi de la filosofia contemporană la cea modernă, (c) prezenta unor confuzii terminologice: „folosind limbajul ontologiei se poate observa că opozitia dintre bine si rău nu este nici cea de relatie, nici cea de contrarietate…” – aceste tipuri de relatii nu tin de limbajul ontologiei, despre care, de altfel nu stiu a exista ca limbaj aparte –, (d) exprimări fără sens: „opozitia dintre bine si rău nu este nici cea de relatie…” – relatia nu este un tip de opozitie.
            Din cealaltă categorie amintesc faptul că notele explicative nu sînt date într-o manieră consecventă, ele putînd fi citite cînd în infra-pagină, cînd în corpul textului. Cărtile la care se face referire prin intermediul notelor din text, nu apar decît cu numele prescurtat, fără titlul integral, astfel încît adevărata lor identitate nu este defel dezvăluită cititorului. Tot legat de note, la pagina 54 ar trebui să fie o notă la Kant, dar, în fapt, cititorul este trimis către De Malo a lui Toma din Aquino. Pe lîngă aceste erori mai pot fi adăugate cîteva dezacorduri, cacofonii, greseli de tehnoredactare sau traduceri defectuoase care nu sună tocmai fericit în limba română.