Elena BĂLTUTĂ
  


  

           A crede înseamnă a nu vedea, spune undeva părintele Nicolae Steinhardt, pe urma apostolului Pavel – „Credinta este dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evrei, 11,1). Dar pînă la a dovedi cele nevăzute, ne lovim deseori de îndoială. Este îndoiala lipsa credintei sau  uneori ele pot merge împreună? În volumul apărut în 2007 la editura Cathisma, intitulat Despre credintă si îndoială, Antonie Bloom încearcă să ofere o perspectivă asupra întelesului credintei, un înteles care, după cum vom vedea, nu exclude o anumită formă a îndoielii. Cele trei texte care alcătuiesc această carte sînt de fapt trei conferinte sustinute de Mitropolit la Londra si la Moscova. Traducerea din limba rusă a acestor expuneri publice a fost realizată de către Mihai Costis. 
            Pentru cei cărora numele Antonie Bloom nu le spune prea mult sau mai nimic, trebuie să spunem că a fost Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Ruse din Marea Britanie, cel care a înfiintat si a slujit pînă la moartea sa, în 2003, dioceza de la Suroj. După terminarea studiilor de medicină la Sorbona, odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, s-a înrolat în armata franceză unde a activat ca medic chirurg. În această perioadă, în secret, a fost tuns călugăr, iar odată cu încetarea războiului a fost hirotonisit si trimis în Anglia ca misionar, ceea ce i-a oferit posibilitatea înfiintării diocezei despre care vorbeam. Cei care l-au cunoscut spun că era o persoană charismatică, puternică, cu o prezentă spirituală aproape palpabilă. Era cunoscut pentru capacitătile sale oratorice si apreciat pentru faptul că nu îsi pregătea niciodată discursurile, sustinîndu-le întotdeauna liber. De aceea, în urma seriei de prelegeri pe care le-a sustinut la BBC, a fost numit de către Gerald Priestland, corespondentul pe probleme religioase din cadrul aceluiasi post, „singura si cea mai puternică voce crestină din Anglia”. Meritele sale au fost recunoscute prin titlul de Doctor Honoris Causa ce i-a fost conferit de patru institutii: Universitatea din Aberdeen, Academia de studii teologice din Moscova si cea din Kiev, precum si de către Universitatea Cambridge.
Volumul anuntat are un caracter aparte, mai putin sistematic, fiind alcătuit, asa cum mentionam, dintr-o serie de trei conferinte. Cu toate că textele sînt independente, fiind făcute publice în perioade si spatii diferite, ideile prezente fac dovada unei  cursivităti ce se datorează, cel mai probabil, unor convingeri, a unui orizont de întelegere bine definit. Textele nu suferă de rupturi, discursul curge, este logic, chiar dacă uneori este încetinit prin aparitia unor paranteze alcătuite din exemple concrete, menite să faciliteze întelegerea. Cele trei conferinte prinse în carte se intitulează: Despre credintă, Despre ateism si Judecata de apoi, Contemplarea si practica. Prezentarea pe care o voi face continutului cărtii va urmări temele principale asa cum se disting ele din întregul volumului, asadar nu voi opta pentru o prezentare a fiecărei conferinte în parte. 
Subiectul în jurul căruia pivotează textele este cel al credintei. Pornind de la explicitarea si prin enumerarea diferitelor arii de aplicare ale acestui concept, Antonie Bloom reuseste să clarifice chestiunea iubirii, a sinceritătii si a experientei în viata crestinului. Doar pornind de la instante particulare ale credintei, precum cea în om, în stiintă, în dragoste putem ajunge la suprema credintă, cea în Dumnezeu. Drumul spre aceasta începe asadar prin credinta în om – în mine si în celălalt. O conditie primară a posibilitătii credintei în celălalt este aceea de a nu-i limita posibilitătile de manifestare prin încercarea de a-l adapta unui proiect de-al nostru. Cu alte cuvinte, de a-l lăsa pe celălalt să ni se înfătiseze asa cum este el, cu erorile si cu slăbiciunile sale, a vedea în el mai mult decît ni se arată în mod obisnuit; a căuta să îi descoperim profunzimea umană, taina, propriul său. Putem spune cu adevărat că avem credintă într-un om atunci cînd, după părerea lui Antonie Bloom, îl întelegem si-i dorim libertatea de a deveni ceea ce este cu adevărat, dincolo de doleantele celor din jur.
Pentru a putea da o sansă alteritătii este nevoie să credem în noi însine. Însă această credintă nu trebuie să se confunde cu încrederea în capacitătile noastre de a atinge anumite scopuri mundane, ci trebuie să ia forma credintei în existenta a ceva mai mult decît ceea ce se arată  în mod obisnuit, decît ceea ce este manifest. Credem cu adevărat în noi atunci cînd admitem existenta anumitor posibilităti ce nu sînt încă descoperite, care asteaptă, undeva în interioritatea noastră profundă, să fie scoase la lumină si valorificate. Cu alte cuvinte, a crede că nu sîntem statici, că sîntem într-o continuă miscare, într-o continuă transformare. În cuvintele mitropolitului, „ pentru a crede în alt om trebuie să credem cu îndrăzneală, creator, în noi însine, iar dacă nu credem în noi, în profunzimile din care poate răsări o măretie nebănuită, atunci nu putem înzestra nici pe un altul cu libertatea ce îi permite să devină el însusi, o persoană nescontată, nepătrunsă, care îsi va aduce propria sa contributie, nu prescrisă, ci una personală, la viata societătii si la soarta omenirii” (p. 22).
Pînă în acest punct putem extrage un prim înteles al credintei: admiterea că undeva, în adîncul meu, al celuilalt sau chiar al realitătii există ceva, iar acest ceva trebuie descoperit. Dacă sîntem de acord cu această acceptiune a credintei, trebuie să ne punem întrebarea ce este de făcut pentru a putea da sansa manifestării acestui ceva încă nedescoperit. Răspunsul propus de Antonie Bloom este că trebuie să fim sinceri. Este vorba de o sinceritate constructivă, interogativă, prin intermediul căreia, chestionăm în permanentă proiectele noastre pentru a ne putea situa în orizontul propriu actual, pentru a ne cunoaste mai bine pe noi însine. Sinceritatea este prezentă în măsura în care pune la lucru îndoiala. Din cele spuse pînă acum, credinta adevărată se manifestă ca o credintă în necunoscut, manifestată în mod sincer, adică interogativ .
Omul, asemeni credintei lui, nu este ceva static, ci este dinamic, mai mult, este un fenomen dinamic. „Iar cel mai adesea vorbim despre fenomene, si nu despre obiecte, care si ele îsi modifică, de fapt, forma initială” (p. 32). Tocmai în această dinamică proprie omului trebuie să intervină exigenta îndoielii, cea care este stavilă uitării a ceea ce ne este cu adevărat propriu.
Vorbind despre credintă, sinceritate si îndoiala pe care o reclamă acestea apare un alt aspect important, asupra căruia Antonie Bloom insistă în textele acestui volum. Anume, acela că a crede în celălalt în mod sincer presupune iubirea fată de el. Această exigentă nu trebuie privită doar ca un imperativ crestin de genul „iubeste-ti aproapele”, ci mai larg, văzînd în iubire un mod prin care poate fi facilitată interactiunea. Astfel, cum trebuie să fiu pentru a putea iubi, pentru a putea da sansa credintei în celălalt? În primul rînd părintele ne semnalizează o chestiune de bun simt – aceea că nu putem oferi celuilalt decît ceea ce detinem. Ducînd logica acestui rationament mai departe ajunge la conditia iubirii de sine. Asadar, pentru a putea iubi trebuie să ne iubim, în ultimă instantă să avem credinta că există ceva ascuns, tainic în noi, aflat în perpetuă miscare si transformare, pe care îl putem transmite celuilalt. Iar pentru a putea transmite trebuie să vrem asta, deci să fim deschisi într-un mod  responsabil si exigent în acelasi timp. Această deschidere înseamnă, pe lîngă a-i da sansa celuilalt de a ti se înfătisa asa cum este, a accepta de bunăvoie să fii vulnerabil fată de el, să te faci „dependent în bucuria si în tristetea ta de o altă persoană, iar acest lucru este posibil dacă avem suficientă încredere în ea” (p. 66). Deschizîndu-ne, devenim responsabili fată de cei pe care îi iubim, responsabili în sensul că trebuie să îi protejăm de greseli, de durere si de suferintă. Responsabilitatea însă nu este suficientă, ea trebuie să fie dublată de exigentă – exigenta de a nu-i permite persoanei iubite să gresească, să devină crudă sau egoistă, să o ajutăm să nu îsi ascundă calitătile. Asadar nu poate fi vorba în acest caz de o exigentă distrugătoare, care impune limite, ci de una creatoare, prin care cel iubit este ajutat să se desăvîrsească.
Un ultim aspect pe care doresc să îl semnalez este tipul de limbaj pe care îl reclamă iubirea în opinia lui Bloom. Acest limbaj este cel al tăcerii astfel, cînd iubim nu avem nevoie de cuvinte, vederea celuilalt fiind suficientă – o vedere care are capacitatea de a ne apropria responsabilitatea fată de cel iubit si solidaritatea cu el. În ultimă instantă, tăcerea adevărată facilitează posibilitatea vederii în propriul vietii unui om (cf. p. 119). În cuvintele autorului: „întelegerea are loc anume la nivelul la care doi oameni se întîlnesc într-o tăcere profundă, dincolo de orice expresie verbală” (p. 113). 
Atunci cînd discută despre credintă, iubire, dinamică umană si responsabilitate, cu toate că acestea sînt teme dificile, mitropolitul Surojului reuseste să folosească un limbaj clar, datorat cel mai probabil caracterului oral al discursului, dar mai mult, un limbaj care are capacitatea de a prinde cititorul, de a-l captiva. Pentru cei ce pe care acest volum nu îi va convinge, îi sfătuiesc să mai dea o sansă discursului mitropolitului, întorcîndu-se spre celelalte cărti traduse la noi: Despre întîlnirea cu Dumnezeu, Editura Cathisma, Bucuresti, 2007 si Scoala rugăciunii, traducere din limba engleza de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, Sibiu, 2006.