REPERE ALE SPIRITUALITATII RĂSĂRITENE




                                                                                  Elena BĂLTUTĂ
  
  

          Tematica isihasmului a fost trecută sub tăcere în România perioadei comuniste, însă după 1989 au apărut o serie de cărti privitoare la această problemă, pentru ca în ultimii ani să asistăm chiar la o revigorare a ei. Printre încercările de remaniere a isihasmului se numără si aparitia, în 2007 la editura Humanitas,a volumului intitulat Grigorie Palamas si mistica ortodoxă semnat de John Meyendorff. Opul beneficiază de o introducere scrisă de Theodor Baconsky si de traducerea Angelei Pagu.
Cu toate că numele John Meyendorff este cît se poate de cunoscut cititorilor de carte religioasă, tin totusi să mentionez cîteva date biografice si bibliografice referitoare la teologul francez. S-a născut în 1926 în Neuilly-sur-Seine, Franta, într-o familie de rusi exilati. În 1959 devine preot ortodox si profesor de istoria bisericii si patristică în cadrul Institutului „Sfîntul Vladimir” din Crestwood, New York. A tinut cursuri la universităti de prestigiu precum Harvard sau Fordham. A făcut parte din Societatea de teologie ortodoxă din America, Societatea americană de patristică si Comitetul U.S. de studii bizantine. De asemenea a fost membru corespondent al Academiei britanice. Dintre lucrările lui mentionez doar cîteva:  Studiu despre Grigorie Palamas (1959), Biserica ortodoxă (1963), Teologie bizantină (1973), Căsătoria, perspective ortodoxe (1975), Mostenirea bizantină în biserica ortodoxă (1981). Volumele sale au fost traduse în franceză, germană, italiană, rusă, greacă, dar si în japoneză si finlandeză.
Volumul anuntat este un soi de introducere în problematica isihasmului, asa cum a apărut el de la părintii pustiei, pînă la formele pe care le-a îmbrăcat în Rusia vremurilor noastre. Ceea ce evidentiază acest op este claritatea scriiturii si metoda pedagogică în care informatiile sînt oferite cititorului, întotdeauna însotite de citate alese astfel încît să nu producă „indispozitii” intelectuale. Ideea care traversează întregul volum este aceea că Grigorie Palamas a avut capacitatea de a evidentia anumite elemente doctrinare si spirituale cărora le-a dat o formă capabilă să reziste pînă în timpurile noastre nealterată si vie. Pentru a facilita acest mesaj Meyendorff recurge la următoarea structură: Traditia spirituală a monahismului răsăritean, Grigorie Palamas, teolog al isihasmului si Isihasmul dupa Grigorie Palamas.
            Datorită optiunii pentru o abordare istorică a isihasmului, în debutul volumului este prezentat monahismul primar si simbolistica pustiei pentru spatiul crestin: „pustiul apare astfel ca tipul perfect al lumii ostile lui Dumnezeu si supusă Satanei, locul în care Mesia vine să întemeieze o viată nouă. Si, precum Ioan Botezătorul a vestit aici venirea Mîntuitorului, tot asa, călugării crestini ti-au asumat responsabilitatea de a anunta Parusia prin fuga lor în pustie drept avangardă a luptei împotriva fortelor răului.” (p. 20) În acest capitol sînt discutati mai apoi Evagrie Ponticul cu rugăciunea mintii, Macarie si mistica inimii, Grigorie de Nyssa si Maxim Mărturisitorul si Simeon Noul Teolog.
Problematica isihasmului este urmărită asadar gradual, pornind de la Evagrie Ponticul care spunea că rugăciunea este o conversatie a mintii cu Dumnezeu, un urcus al mintii noastre către divinitate. Elementele neoplatonice care au favorizat aparitia unei astfel de interpretări sînt marcate de către Meyendorff; „conceptia neoplatonică despre divinitatea naturală a intelectului (nous) uman, l-a făcut pe Evagrie să conceapă asceza monahilor nu ca pe o mărturie adusă de însăsi materia despre prezenta în noi a împărătiei lui Dumnezeu, ci ca pe o desfacere de trup a mintii, care, în rugăciune, se deda cu totul activitătii ei firesti” (p. 30). Odată cu Macarie însă, elementele neoplatonice nu mai primează, accentul mutîndu-se de pe minte pe inimă, iar forma primară a rugăciunii lui Iisus, „Kyrie eleison” – „Doamne, ajută-mă!”, apare în scrierile lui. Alte merite ale acestui autor au fost reabilitarea trupului si apropierea mai evidentă a practicii isihaste de învătătura crestină: „cît priveste Macarie, el face ca învătătura referitoare la rugăciunea continuă să intre în cadrul unei antropologii moniste, inspirată direct de Biblie, cu un anume ecou la stoici: omul este fiintă întreagă, si intră ca atare în contact cu Dumnezeu” (p. 31). Meritul acestor doi monahi a fost acela de a pune bazele unei traditii spirituale care a fost mai apoi desăvîrsită de autori precum Ioan Scărarul, care a reusit să producă o sinteză a învătăturilor provenite pe aceste două filiere. În textul său Scara, spune Meyendorff, încă se mai simt influentele vocabularului intelectualist al lui Evagrie „dar contextul imediat, recunoasterea rolului trupului omenesc în rugăciune, demonstrează inspiratia biblică si crestină a lui Ioan” (p. 37).
 În această manieră cronologică, autorul avansează istoric pînă la momentul Palamas. Într-o primă etapă, sînt prezentati anii de început ai acestuia, cu cîteva elemente de biografie: anul nasterii, 1296, studiile trivium si quadrivium urmate pînă la vîrsta de douăzeci de ani, pînă „în jurul anului 1316, cînd Grigorie hotărăste brusc să-si împlinească vocatia monahică (…). Teolept din Filadelfia l-a initiat în special în rugăciunea curată”. Sînt descrise mai apoi mănăstirile pe care le-a frecventat Vatoped, Marea Lavra, Tesalonic, s.a.
După acest excurs istoric este prezentată controversa cu Varlaam din Calabria. Condensat, pozitia acestuia se fundamenta pe două postulate: „postulatul aristotelic referitor la faptul că orice cunoastere, inclusiv cunoasterea lui Dumnezeu, are la bază perceptia sau experienta simturilor si un postulat neoplatonic, bazat de asemenea pe scriitori crestini – în special Pseudo Dionisie – după care Dumnezeu este dincolo de experienta sensibilă si, din această cauză, incognoscibil” (p. 104). Cunoasterea asadar nu putea fi întemeiată decît pe simturi, excluzînd astfel posibilitatea unei cunoasteri prin intermediul inimii. spre exemplu. În apărarea tezelor isihaste. Palamas redactează Triade întru apărarea sfintilor isihasti, o scriere care sistematizează spiritualitatea monahismului răsăritean. În principiu, ceea ce Meyendorff face în această parte a cărtii este să extragă cîteva linii directoare ale demersului palamit împotriva calabrezului: cunoasterea lui Dumnezeu este trăire duhovnicească, Dumnezeu este inaccesibil în esenta, natura sa, rămînînd întotdeauna transcendent în mod absolut fată de creaturi, fiind singurul al cărui statut este necreat, omul vede energiile lui Dumnezeu, nu esenta lui dar, cu toate acestea, energiile lui Dumnezeu sînt Dumnezeu, revelatia lui Dumnezeu în Iisus Hristos este revelatie totală care stabileste între om si Dumenzeu, descrisă de Pavel utilizînd imaginea Trupului unic care îi oferă omului posibilitatea vederii „fată către fată” (p. 121). Dar nu numai trupul este reabilitat în scrierile lui Palamas, ci si istoria. Aceasta capătă o nouă dimensiune pentru crestini, devenind parte integrantă a destinului lor: „într-adevăr crestinul nu caută să desfacă sufletul de trup, ci el cunoaste scopul si sensul istoriei,. El detine în el însusi garantia tainică a Împărătiei ce va să vină si întreaga lui viată constă în a îndeplini cu precizie, pe cît de deplin cu putintă, această garantie” (p. 114).  
În ultima parte a volumului, John Meyendorff prezintă cîteva repere ale isihasmului în răsăritul crestin de după Palamas, din secolul al XII-lea si pînă în zilele noastre, cu accent, în final, pe traditia isihastă din Rusia. Nu vom insista asupra acestui capitol.
Trebuie mentionat faptul că volumul beneficiază la final de un tabel cronologic care curge firesc în continuarea stilului pedagogic al cărtii. Utilitatea acestuia este evidentă. În schimb, este păcat că, spre deosebire de originalul englez, sînt ilustratiile bogate care ar fi putut aduce un plus de claritate prin referentialul imagistic au fost uitate. Una peste alta, această carte are meritul si capacitatea de a vorbi tuturor, de a putea invita la dialog cititori diversi.