Elena BĂLTUTĂ
  


  

     În 1782 apărea la Venetia o colectie de texte apartinînd scriitorilor părintilor si scriitorilor bisericesti din secolele IV–XV, intitulată Philokalia tōn hierōn nēptikōn – Iubirea de frumos a celor trezi cu sfintenie. Antologia semnată de Sf. Nicodim Aghiorîtul si Sf. Macarie al Corintului cuprinde nume mari ale asceticii si misticii ortodoxe precum Antonie cel Mare, Evagrie Ponticul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Ioan Scărarul sau Isaac Sirul. În secolul al XI-lea, în Moldova si Muntenia, au circulat o serie de texte filocalice traduse de către membrii scolii lui Paisie de la Neamt, dar o editie completă si revizuită a textelor filocalice apare în România abia în secolul XX, în traducerea preotului Dumitru Stăniloae. Desi primul volum apare în 1947 la Sibiu, vor trece mai bine de patruzeci de ani pînă la desăvîrsirea întregii colectii, în 1991. Trebuie mentionat că varianta propusă de Dumitru Stăniloae adaugă nume ca Grigorie Palama, Simion Noul Teolog, dar si cîtiva asceti din spatiul autohton.
Volumul pe care îl voi aduce în atentia cititorilor acestui număr contine o serie de texte filocalice care nu au fost anexate variantelor tipărite, deoarece au fost descoperite mai tîrziu, după realizarea antologiei. Scrieri filocalice uitate a apărut la Editura Deisis din Sibiu în 2007, în traducerea si cu studiile diaconului Ion Ică Jr. Cartea contine cîteva scrieri ale lui Ioan Carpathiul si Grigorie Sinaitul , Nicolae Cabasila si Marcu al Efesului.
Dintre cei patru autori traducătorul alege să deschidă volumul cu Fericitul Ioan, Episcopul insulei Carpathos. Textele anexate cărtii de fată sînt, de fapt, o serie de 117 capitole ascetice care se adaugă celor 100 de capitole ascetice si de mîngîiere si de încurajare adresate unor monahi din India si Cuvîntului ascetic si de încurajare adresat acelorasi monahi din India pentru a întregi numărul manuscriselor cunoscute a purta semnătura Fericitului Ioan Carpathiul. Scrierile sale ascetice pun accentul mai mult pe viata practică decît pe cea contemplativă. În cele 117 capitole facultătile sufletului omenesc: inteligenta (nous), irascibilitatea (tymos) si pofta (epithymia) pot fi aduse la forma lor normală, cea pentru care au fost create de Dumnezeu, prin rugăciune, răbdare si respectiv înfrînare. La acestea trebuie să se mai adauge smerita-cugetare si frica de Dumnezeu. Odată purificat sufletul omului poate atinge viata contemplativă care rezidă în întelepciunea (sophia) întelegerii Scripturilor si în teologhisire (theologia), prin intermediul cărora omul poate ajunge la contemplarea divinitătii. În demersul de restabilire a unei ordini pierdute omul trece prin mai multe etape una practică, una contemplativă si cea finală mistică. Dacă omul este cel responsabil de realizarea primei, la celelalte două are nevoie de ajutorul îngerilor si al Logosului divin. Desi limbajul Fericitului Ioan Carpathiul este, în multe locuri, destul de tehnic, mai ales atunci cînd încearcă să explice functionarea sufletului omenesc, există si portiuni de text în care cuvintele sale curg fără a compune un sir de idei care să necesite eforturi sporite de întelegere, precum: „Crestinismul este învătătura Mîntuitoruluui nostru Hristos alcătuită din porunci îndumnezeitoare, care îl fac pe cel ce le realizează după chipul si asemănarea lui Dumnezeu” (p. 43), „Cine grăieste rău despre cel care a spus sau a făcut împotriva lui ceva rău, acela e biruit de păcat împreună cu el, arătîndu-se neomenos si la fel de lipsit de întelepciune ca si cel care l-a întristat” (p. 23).
Cel de-al doilea autor din volumul tradus de Ion Ică Jr. este Grigorie Sinaitul (1255-1346) care, alături de Grigorie Palama (1296-1359), face parte din Miscarea de înnoire duhovnicească pornită de la Sf. Munte în secolul XIV, numită isihasm. Scrierile sale au o importantă mare pentru spatiul românesc deoarece atestă, prin circularea lor în timpul lui Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, cu care de altfel a purtat si o bogată corespondentă dispărută din păcate, existenta unei vieti monahale de esentă isihastă. Trebuie spus că Grigorie Sinaitul, spre deosebire de Grigorie Palama care apără crestinismul de pe pozitii teologice, pune accentul pe practicarea învătăturii propusă de isihasm. Începînd cu 1331 sau 1334 se va stabili la Paroria unde exista o comunitate monahală la care participau si români pe lîngă bulgari, greci si sîrbi. În scrierea anexată volumului de fată intitulată Cuvînt la Sfînta Schimbare la Fată a Domnului nostru Iisus Hristos episodul biblic este interpretat în cheie interioară, punînd accentul, din punct de vedere lingvistic, pe limbajul luminii: „Căci atunci cînd mintea este înghitită de acea lumină negrăită si ajunge în afara celor ce sînt, desfiintează simtirea oricăror relatii si întunecă însăsi simturile cu lumina acelei puteri; sau invers desface prin lumină mintea de simturi si simturile de relatii si o face posedată de erosul divin, îndepărtînd tot atasamentul pe care-l are mintea prin simturi fată de cele sensibile” (p. 75) sau „întunericul era o prefigurare a Schimbării la Fată, si ambele au trecut, dar Schimbarea la Fată e adevărul teofaniei din fiecare si ea este arvuna fericirii vesnice de dincolo si părtasă a negrăitei revărsări de lumină cînd vom fi schimbati la fată/ transfigurati vesnic într-o singură lumină si slavă” (p. 76-77).
În prima parte a celei de-a doua scrieri, Despre ierarhii, monahism si Liturghie, Grigorie Sinaitul prezintă ierarhiile îngerească si bisericească. Spre deosebire de Dionisie Areopagitul, ierarhia propusă de apostolul isihasmului plasează ierarhia monahilor nu sub reprezentantii ierarhiei bisericesti, ci deasupra. Deasupra însă autonom cumva, pentru că această ierarhie, desi superioară celei bisericesti, depinde totusi de aceasta prin aceea că, pentru a putea deveni monah, este nevoie de ajutorul membrilor Bisericii. Fiecare ierarhie urmează o schemă triadică; astfel, ierarhia îngerească cuprinde îngerii/ arhanghelii/ începătorii pe prima treaptă, stăpînii si domnii pe cea de-a doua si heruvimii/ serafimii si tronurile pe ultima (p. 104). În mod similar, în ierarhia bisericească există diaconii/ ipodiaconii/ ierodiaconii pe prima treaptă, preotii/ episcopii/ arhiepiscopii pe cea de-a doua si patriarhii pe ultima (p. 105). Fiecare dintre aceste trepte are cîte o putere a harului: cea curătătoare, cea luminătoare si cea desăvîrsitoare, care devin stiinte în cadrul ierarhiei monahale alcătuită din supusii ce se curătă de patimi prin ascultare, făptuitorii care prin asceză si psalmodie alungă întunericul patimilor si văzătorii care prin vedere si linistire devin ierarhi deiformi si se desăvîrsesc (p. 105-108).
După prezentarea celor trei ierarhii Cuviosul Grigorie Sinaitul aduce în discutie întelesul simbolic al cîtorva elemente din monahism si a cîtorva simboluri prezente în cultul bisericesc precum prescura, stiharul, proscomidia etc.
Pe lîngă clerici, laicii au jucat un rol important în istoria Bisericii Ortodoxe, un exemplu de teolog laic fiind Nicolae Cabasila, ale cărui scrieri au fost acceptate integral de către Biserică. Înainte de a se retrage la Mănăstirea Sf. Gheorghe din Mangana, unde nu a avut însă nici un titlu monahal, a petrecut un an la Athos împreună cu Grigorie Palama. Scrierile sale au fost foarte apreciate nu numai în rîndul vorbitorilor de limbă greacă, ci si în rîndul latinilor care s-au folosit de ele în controversa cu protestantismul. În cartea pe care o avem în atentie apare tradus Cuvîntul la vedenia prorocului Iezechiel în trei capitole. În acest Cuvînt se poate observa aplicarea unei grile interpretative tipică Bibliei, interpretarea tipologică, cea care consideră că anumite fapte veterotestamentare sînt semne pentru ceea ce are a se întîmpl în Noul Testament. În acest caz, vedenia lui Iezechiel prefigurează venirea lui Hristos. În cuvintele lui Cabasila: „toată prorocirea, vederea si vedenia au fost icoane ale venirii Mîntuitorului; si toată Scriptura veche se raportează la aceasta ca la un scop. Fiindcă toată Scriptura se spune că se primeste pentru mîntuirea oamenilor. Dar mîntuirea oamenilor este numai Hristos Însusi” (p. 140).
Ultimul autor al acestui volum este Marcu (mitropolit) al Efesului sau Marcu Eugenicul, care apare cu două texte, unul Împotriva ereziilor akindystilor si latinilor despre fiinta, energia, lumina si harismele dumnezeiesti si celălalt care explică rugăciunea Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă! Mă voi opri la acesta din urmă deoarece este binestiut rolul important al acestei rugăciuni, numită si Rugăciunea inimii, pentru isihasm. În interpretarea Sfîntului Marcu al Efesului prima parte a rugăciunii adună trei numiri posibile ale lui Dumnezeu, folosite de trei figuri biblice: Pavel care îl numeste pe Hristos Domn, Ioan care atunci cînd vorbeste de Iisus i se adresează cu Doamne Iisuse Hristoase si Petru care Îl numeste Fiu al lui Dumnezeu. Fiecare dintre aceste numiri ale lui Dumnezeu este menită să combată cîte o erezie; prima numire evidentiază firea dumnezeiască a lui Iisus împotriva celor ce considerau contrariul, a doua firea umană, iar cea de-a treia stă mărturie pentru unirea celor două firi ale lui Iisus.
Pe lîngă continutul foarte important al scrierilor despre care am vorbit, trebuie remarcat faptul că volumul beneficiază de un aparat critic bine documentat realizat tot de traducătorul textelor, Ion Ică Jr. De altfel, unul dintre capitolele prinse în această carte, cel despre Grigorie Sinaitul, a mai fost publicat, în nr. 114 (1-15 iunie 2007) al revistei „Tribuna”. Volumul de fată vine să îmbogătească numărul scrierilor filocalice apărute în spatiul românesc, scrieri de o importantă capitală nu numai pentru studiul teologiei, dar si pentru desăvîrsirea fiecăruia dintre crestini.