NOUĂ APOCRIFE. OPT APOCALIPSE SI UN CUVÎNT ÎNAINTE

                                                                                                                                                                 

                                                                                                                          Elena BĂLTUTĂ

 

     Uneori, anumite concepte sînt folosite nu în virtutea faptului că aria lor semantică este bine cunoscută, ci mai degrabă ca urmare a unor automatisme. Fie sensul acestora a fost extras din situatiile conversationale la care am luat parte si atît, fie contactul cu ele este asa de des încît sensul lor pluteste într-un incert de-la-sine-înteles. Cînd si cînd însă conceptele în cauză îsi dezvăluie diversitatea conotatiilor; ceea ce nu înseamnă că se dovedesc a însemna altceva decît credeam, într-un mod radical, pentru că atunci am putea fi acuzati de ignorantă, ci este vorba despre o pluritate prezentă nivelul nuantelor. În acest fel stau lucrurile cu doi termeni familiari în principal cititorilor de literatura religioasă: apocalipsă si apocrif. Canonizate sau nu, veterotestamentare sau noutestamentare, apocalipsele sînt, regretabil, în ciuda accesului la numeroase surse bibliografice, deseori superficial întelese ca fiind texte în care este prevestit doar sfîrsitul lumii. În fapt apokalipsys desemnează revelatia, iar la nivel  literal – ridicare a vălului, descoperire. Sensuri ale aceluiasi termen sînt si explicatie sau viziune. Ca gen literar apocalipsele urmăresc un anume tipic: există o revelatie sau un vis ale unui profet căruia, prin intermediul îngerilor, îi sînt dezvăluite planurile divinitătii privitoare la viitor, uzîndu-se de o bogată imagistică, prezentă si astăzi în anumite grade în traditia nescrisă, si de o simbolistică mistică. Desi cel dezvăluit este viitorul si în genere sfîrsitul, nu despre distrugerea lumii noastre vorbesc apocalipsele, cum deseori si în mod reductionist se consideră, ci despre nimicirea prejudecătilor eronate privitoare la viata de apoi si la felul în care un crestin trebuie să îsi trăiască viata. Prin dez-văluirea căreia îi este martor profetul, ceea ce este adevărat si demn de crezut se arată, iar ceea ce era eronat înteles este infirmat; chiar dacă dezmintirea nu se face întotdeauna apelînd la mijloace argumentative directe. În aceeasi arie de ambiguitate semantică se află si termenul apocrif, al cărui sens a variat, provocînd usor derută; a căpătat valorificări pozitive, în ipostaze în care era folosit pentru a desemna scrierile cu caracter secret, privat, ezoteric, dar în mare a dominat sensul negativ provenit de la una dintre conotatiile termenului, acela de fals, de text eretic. Cei doi termeni cu semnificatii neclare uneori, variabile mai corect spus, stau alături în titlul unui volum recent apărut. Este vorba despre Apocalipse apocrife ale Noului Testament, de a cărui traducere s-au ocupat Gheorghe Fedorovici si Monica Medeleanu. Volumul a fost editat la Editura Herald din Bucuresti, anul acesta.
În genere apocalipsele apocrife delimitează un corpus de aproximativ treizeci de texte al căror scop era, cel mai probabil, acela de consolidare a credintei anumitor comunităti crestine. Tocmai de aceea autorii acestor documente se foloseau de numele unor profeti, a unor personaje cu o puternică rezonantă autoritară, precum Pavel, Petru. Cu toate acestea, autorii nu făceau parte din medii crestine, cel mai adesea apartinînd mediului gnostic. Indiferent de doctrina pe care o împărtăseau autorii acestor documente, cititorului de astăzi i se pot lesne isca o serie de întrebări cu privire la importanta aducerii lor în actualitate. Spre exemplu, nu putini pot fi cei care, văzînd volumul în rafturile librăriilor, se vor întreba despre miza editării unui asemenea continut. Altii vor încerca poate să afle retiunea suficientă  care să justifice travaliului traducătorilor. Cei mai pragmatici îsi vor pune cu sigurantă întrebarea privitoare la raportul dintre valoarea reală a continutului si valoarea estimată pe ultima copertă a cărtii. În fine, cei care fie au apucat să cumpere volumul, fie într-un fel sau altul au ajuns în posesia lui, se pot întreba despre ce adevăr sau despre ce valori le mai poate vorbi, de la o distantă de cîteva secole considerabile un astfel de continut.
Într-un mod partial, cei de la Editura Herald, prin intermediul Cuvîntului înainte, răspund cîtorva dintre întrebările de mai sus. Chiar dacă sînt luate în considerare îndemnurile la lectură primite din partea colectivului care a lucrat la editarea volumului, ar mai putea fi invocate cîteva alte motive. Spre exemplu, nu doar din ratiuni pur istorice ne putem îndrepta atentia spre acest volum, ci si din ratiuni legate de formele lingvistico-stilistice si argumentative specifice comunitătii cărora se adresau. De asemenea, aceste documente sînt o bogată sursă pentru întelegerea imaginarului si a traditiilor acelei epoci. Foarte important este aportul strict teologic al apocalipselor, ele stînd mărturie etapelor prin care a trecut crestinismul pînă a ajuns în forma în care ne este astăzi cunoscută. Ca un corolar, simplul fapt că aceste documente sînt parte a trecutului nostru, ar trebui să constituie un argument suficient pentru a ne sacrifica o parte din timpul nostru astfel încît să le oferim sansa să ne vorbească despre adevărul lor.
Pe piata editorială română, în afară de cei de la Herald, de aceeasi problematică s-a mai ocupat si editura Polirom . E prea putin pentru a se putea vorbi legitim despre o afirmare a acestui domeniu specific, dar cum el apartine sectorului mai larg al teologiei, se poate afirma, fără a cădea în aprecieri hazardate, că problematica religiei, a credintei si cea a traditiei specifice se află într-o perioadă de învigorare.
După un asemenea travaliu introductiv, poate putin cam extins, să ne oprim si asupra continutului propriu-zis al volumului avut în vedere. Acesta expune opt apocalipse, a Maicii Domnului, ale lui Moise, Ezdra, Pavel, Ioan Teologul, Petru, Zedra si a Fecioarei. Toate documentele se încadrează în formula obisnuită a acestui gen literar, formulă schitată în primele rînduri ale acestui articol. În fiecare dintre apocalipse sînt relatate fapte si revelatii privitoare la proiectul eshatologic al lui Dumnezeu, prezentate la persoana întîi prin vocea unui profet căruia i-au fost transmise datele prin intermediul unui mijlocitor, a unui înger sau a unui sfînt. Limbajul acestui tip de texte nu este sinuos, nu contine fraze alambicate sau subtilităti conceptuale. Deseori, în locul argumentelor, sînt folosite imagini acute, care aproape că ating nivelul organic al expresivitătii. Motivul principal pentru care apocalipsele sînt scrise în această manieră este datorat publicului avut în vedere, care nu era unul neapărat cult si nici aflat pe panta ascendentă a credintei; astfel se încerca receptarea cît mai rapidă si mai pătrunzătoare a mesajului transmis, pentru ca rezultatele practice să se poată arăta cît mai devreme.
Volumul oferit de către cei de la editura Herald, desi este cît se poate de binevenit prin tema tratată, suferă, din păcate, de multe neajunsuri. Cuvîntul înainte debutează neinspirat, nefiind semnat, lăsînd astfel cititorul suspendat în încercarea de a afla care dintre cei doi traducători este responsabil cu aceste rînduri sau poate, cine altcineva. Menirea cuvintelor premergătoare texteloreste de a  formula un cadru tehnic suficient pentru ca un cititor, nu neapărat avizat în domeniu, să poată porni la drum cu cîteva directii indicate, cu cîtiva termeni clarificati, eventual cu o grilă de lectură propusă. Ceea ce, în mare, cuvîntul înainte realizează, desi poate, cam prea succint, în doar opt pagini. Meritul acestei prime părti din volum îl aflăm la finalul ei, cînd lectorului îi este propusă o bibliografie orientativă de dată recentă, spre deosebire de bibliografia de la sfîrsitul volumului. Cu toate că discretul autor ar fi putut să dezvolte chestiunile folosind, pe alocuri chiar un limbaj mai academic, cu mai multe trimiteri si cu o infrapagină mai bogată, nu partea introductivă este cea care dezamăgeste, ci felul în care este realizată traducerea textelor. În primul rînd, o editie respectabilă ar fi apelat la o traducere a versiunii din limba în care manuscrisele s-au păstrat. Dar, în lipsă de altceva, este suficientă si o traducere după o altă traducere cu toate că, în acest caz, riscul perpetuării unor interpretări gresite este dublu. Trecînd si peste acest aspect care, poate, nu deranjează în mod expres majoritatea, ajungem la cel mai stringent dintre cusururile acestui text: aplicarea corectă a gramaticii limbii române. De obicei, înaintea publicării, un text trece prin fata unei instante critice, formate dintr-unul sau mai multi lectori si dintr-un redactor, a căror menire este aceea de a sesiza si de a elimina orice eroare strecurată în text, indiferent dacă este vorba de spatii între cuvinte, de exprimări deficitare sau de note de subsol incorecte. Însă, în cazul textului de fată, lectorii par a nu fi acordat atentia cuvenită textului. Astfel se poate explica aparitia în text a unor formulări deficitare, uneori chiar ininteligibile, a unor aliteratii inestetice sau a unor dezacorduri nepermise. Spre exemplu, fragmente de genul „iar cînd a venit tatăl vostru, i-a spus lui vorbe de viclenie, care ne-a răpit nouă o mare slavă” (p. 31) sau „în primul cer am văzut o mare ostire îngerească, care m-au dus la judecătile ce se fac acolo” (p. 48) nu ar fi trebuit să treacă neobservate de atîtea priviri, cea a traducătorului, cea a lectorului, cea a redactorului. Ceea ce este si mai deranjant este că fragmente precum cele citate nu sînt aparitii pasagere, iar atunci cînd textul nu suferă de dezacorduri care pot fi considerate greseli de tipar, apar exprimări deficitare sau greoaie de genul „si i-a cerut ca el să pună să fie purtată” (p. 154), „nu este surprinzător faptul că în viziunile de acelasi gen de mai tîrziu chiar numele ce tin de infernul grecesc sînt atribuite unor locuri din iad” (p. 169) sau „erau dusi în vîrf de cei care erau pusi să-i pedepsească să urce înapoi pe stîncă” (p. 176). Se cuvine, cu toate neajunsurile mentionate, a fi punctat si un aspect pozitiv al volumului, acela că pune la dispozitia cititorului un index si o bibliografie selectivă. Dar nici aici lucrurile nu sînt făcute într-un mod profesional pînă la capăt, cea mai recentă carte mentionată la bibliografia finală este din 1992, iar aceasta face notă discordantă, fiind o aparitie total anacronică în peisajul cărtilor de la începutul de secol XX propus de traducători.
Volumul discutat poate fi citit, nu cu un ochi critic, eventual ca o culegere de povestiri menite să ofere un strop din imagistica prezentă în cadrul anumitor comunităti crestine. Însă pentru cei care doresc să se documenteze serios asupra acestei problematici este recomandabilă parcurgerea unor traduceri mai atent elaborate, realizate după original precum si apelul la editii critice si literatura secundară.

 

Apocalipsa după Pavel, traducere de Smaranda Bădilită si Cristian Bădilită, 1997; Evanghelia după Toma, traducere de Gustavo-Adolfo Loria-Rivel, 2003; Evanghelii apocrife, traducere de Cristian Bădilită, 2002 (a treia editie).