LECTURI POSTMODERNE ALE TEOLOGIEI
                                                                                             

                                                                                                                   Elena BĂLTUTĂ

          Pentru unii, anuntul „mortii lui Dumnezeu” nu poate fi decît sminteala nebunului din psalmii 13 si 52 „Dixit insipiens in corde suo: «Non est Deus»” – „«Nu este Dumnezeu» zis-a nebunul în inima sa”. Si, chiar dacă ar fi numai atît, tot ar trebui să îi pună pe gînduri. Denuntul prefacerii lui Dumnezeu în idol este marca unei rupturi – a rupturii de metafizica traditională, de un anumit tip de întelegerea a teologiei. Despre cum e cu putintă a face teologie dincolo de metafizică, adoptînd o perspectivă filosofică După moartea lui Dumnezeu,ne spun John D. Caputo si Gianni Vattimo în volumul proaspăt tradus de Cristian Cercel la editura Curtea Veche.
            În volumul sus amintit cei doi autori propun interpretări proprii asupra modului în care crestinismul se manifestă astăzi, în contextul slăbirii cadrelor impuse prin metafizica traditională. Înainte de a discuta despre continutul propriu-zis al acestei aparitii editoriale, cîteva cuvinte despre John D. Caputo, deoarece Gianni Vattimo a mai fost prezent în recenziile precedente. Scrierile lui Caputo se încadrează în filosofia continentală a religiei. Printre autorii care i-au influentat gîndirea se numără Sf. Augustin, Sřren Kierkegaard, Martin Heidegger, Jaques Derrida. Volumele sale reprezentative sunt: Radical Hermeneutics: Repetition, Deconstruction and the Hermeneutic Project (Bloomington: Indiana University Press, 1987), The Prayers and Tears of Jacques Derrida: Religion without Religion (Bloomington: Indiana University Press, 1997), More Radical Hermeneutics: On Not Knowing Who We Are (Bloomington: Indiana University Press, 2000), The Weakness of God: A Theology of the Event (Indiana University Press, April 2006) . 
            Istoria secolului XX, în special războaiele mondiale, holocaustul si iminenta amenintare a izbucnirii unui război nuclear, a făcut posibilă mutarea problemelor umane în planul imanentei. Astfel, în perceperea realitătii, nemaiavînd puterea de a-si îndrepta atentia către transcendentă, omul si-a transferat atentia (si, automat, problemele) către planul imanentei. Pe fondul acestei „demitizări” se produce astăzi un fenomen de întoarcere a religiei, mai exact de revenire a ei în actualitate, în special prin scrierile unor filosofi si a unor teoreticieni ai culturii – mai mult decît prin lucrările strict teologice.
Teologia radicală a mortii lui Dumnezeu, pornind de la care se conturează textele prinse în volumul semnat de Gianni Vattimo si John Caputo, apare într-un moment în care se încearcă o rupere de ideologii, simultan cu o slăbire a rolului principiilor, a valorilor absolute, a metanaratiunilor sau, mai concis, a metafizicii traditionale. Printre reprezentantii acestui tip de teologie se numără teologii culturali care vorbesc despre o eră postcrestină sau cei ce o consideră o eră post-holocaust, precum si teologii care se raportează la teologia mortii metafizice a lui Dumnezeu. Din această ultimă categorie fac parte si cei doi autori ai volumului avut în vedere. Printre premisele care au stat la baza posibilitătii aparitiei unei astfel de teologii trebuie amintite cel putin pierderea întelesului învătăturii teologice traditionale, inadecvarea si inactualitatea acesteia prin raport cu orizontul istoric al secolului XX.
Chiar dacă Gianni Vattimo consideră că întoarcerea postmodernă a religiosului, în forma kenotică, secularizată, este posibilă prin manifestarea „gîndirii slabe”, si dacă John Caputo practică o critică deconstructivistă a mortii lui Dumnezeu, în urma căreia religia posibilă este una fără religie – în principal, în sensul unei ruperi cu absolutismul institutiilor clericale –, pe urmele lui Derrida, cei doi au în comun cel putin trei teme, pe care editorul Jeffrey W. Robbins le sistematizează în introducerea volumului. Acestea sunt: radicalizarea hermeneuticii, gîndirea slabă si postmodernismul. Temele comune sunt totusi abordate din perspective diferite. Spre exemplu, radicalizarea hermeneuticii este, în fapt, un proiect propus de John D. Caputo, în care hermeneutica este regîndită, prin recursul la autori precum Sřren Kierkegaard, Martin Heidegger, Hans-Georg Gadamer, a căror hermeneutică este interpretată prin prisma unei critici deconstructiviste. Dar, tot un fel de radicalizare a hermeneuticii, desi sintagma nu îi apartine, poate fi identificată si la Gianni Vattimo, prin intentia sa de regîndire a hermeneuticii în relatie cu nihilismul, privit ca slăbire a unor concepte tari, metafizice, cum sunt adevărul, fiinta, realitatea.
„Gîndirea slabă” este, de astă dată, un concept propus de filosoful italian, dar ale cărui elemente pot fi recunoscute si la John Caputo. Manifestarea gîndirii slabe în cadrul teologiei actuale se traduce, pentru acesta din urmă, printr-o redefinire si o pledoarie pentru elementul definitoriu al postmodernismului – evenimentul –, care oferă astfel posibilitatea întemeierii unei teologii a evenimentului. Evenimentul este descris ca fiind ceva activ în ceea ce se întâmplă si care caută să se facă prezent (cf. p. 68), ceva dinamic, care formează din interior. Fiind în ceea ce se întâmplă îl putem găsi ca ceva care ne semnalizează, ne promite ceva, ca un fenomen a cărui manifestare este de neprevăzut, ireductibilă si zdruncină lumea, o deformează, scotînd-o din tiparele obisnuite – „un eveniment nu este un lucru, ci ceva aflat în miscare într-un lucru. Evenimentele sunt realizate în lucruri, capătă actualitate si prezentă acolo, dar mereu într-un fel care este provizoriu si revizuibil, în timp ce lipsa de odihnă si fluxul lucrurilor sunt explicate prin evenimentele pe care le adăpostesc” (p. 69). Evenimentul este, la limită, un exces cu final deschis.
În textul semnat de Gianni Vattimo intitulat Spre un crestinism nonreligios problema gîndirii slabe este prezentată din perspectiva efectelor pe care le are asupra manifestării actuale a crestinismului. Acesta din urmă este privit ca fiind „un mesaj care pune în miscare o gîndire ce va atrage libertatea fată de metafizică” (p. 54) prin atacul asupra valorilor obiective propuse de aceasta, prin grija fată de ceilalti, deci prin responsabilitate, precum si prin miscarea de întoarcere din afară în sine, spre cunoastere si desăvîrsire proprie (cf. p. 48).
În fine, cel de-al treilea punct comun al celor doi autori, pe care Jeffrey W. Robbins îl semnalizează si care se poate desprinde cu usurintă din textele ce alcătuiesc acest volum, este apartenenta la postmodernism. Ambele abordări au în comun cîte o interpretarea ce pivotează în jurul secularizării. Diferenta este însă că Gianni Vattimo vede acest proces ca unul necesar crestinismului, un proces care face posibilă manifestarea crestinismului în epoca actuală, pe cînd, în cazul lui John Caputo, manifestarea crestinismului este conditionată de un proces invers secularizării, de o desecularizare care conduce către o teologie bazată pe credintă mai mult decît pe cunoastere.
Am tinut să prezint această aparitie editorială deoarece am constatat, nu de putine ori, o atitudine refractară fată de propunerile ce vin dinspre teologia postmodernă. Or, o astfel de atitudine nu este defel justificabilă, mai ales în lipsa unei lecturi atente si deschise a teologiei postmoderne, lectură de altfel destul de timidă, cel putin în anumite zone culturale din România.