Critică - eseu

                   TÎNĂRUL ION NEGOITESCU: DEVENIREA UNUI MARE CRITIC (I)

                                                                                                                                                                   Bogdan CRETU


 

       Dintre criticii care s-au format în cadrul Cercului Literar din Sibiu, Ion Negoitescu este nu numai cel mai talentat, dar si cel care si-a trăit pînă la capăt natura stranie, lirică, care l-a predispus mereu către gesturi romantice sau porniri entuziaste, temperate cu greu de cultura prodigioasă a acestui dandy ultrasensibil, nicicînd maturizat. Poezia pe care a ratat-o în volumele lirice, a răscumpărat-o cu asupra de măsură în critică. Astfel încît este normal că Ion Negoitescu a fost un om al marilor proiecte, pe care, de regulă, nu a reusit să le încheie. Nu numai Istoria literaturii române s-a oprit la primul op, dar si autobiografia Straja dragonilor, opera pe care o socotea cea mai importantă, s-a curmat la momentul primei tinereti. Despre acest prim Ion Negoitescu avem prilejul să aflăm mai multe decît scriitorul a apucat să mărturisească din recenta culegere recuperatoare De la „elanul juvenil” la „visatul Euphorion, îngrijită de Lelia Nicolescu si publicată anul acesta la Casa Cărtii de Stiintă. O carte care ar trebui să suscite un interes sporit, dat fiind că ea adună întreaga ebulitie intelectuală (si nu numai) a unuia dintre cei mai înzestrati critici pe care i-am avut. Dacă majoritatea articolelor nu au fost selectate de autor pentru a întregi cuprinsul unor cărti, ele au avut un ecou în epocă si reprezintă, alături de Romanul epistolar, dovezi ale formării acestui intelectual „altfel” din toate punctele de vedere.
Se cuvine să apreciem, pentru început, efortul celei care a îngrijit editia de fată. Numele Leliei Nicolescu îmi era cunoscut de pe coperta unei cărti bine documentate, care a avut meritul de a da tonul reevaluării unui scriitor nedreptătit: Ion D. Sîrbu despre sine si lume. Si acolo, autoarea avea altruismul de a pune la îndemîna cercetătorilor documentele necesare gestului recuperator. Cum tocmai astfel de truditori lipsesc actualmente culturii noastre, ei trebuie, din cînd în cînd măcar, elogiati. La urma urmelor, nu toti avem generozitatea de a ne pune truda în slujba altui nume. Prezenta carte scoate la lumină publicistica de tinerete a lui Ion Negoitescu, cuprinsă între anii 1938 si 1947. De fiecare dată cînd este cazul, Lelia Nicolescu decupează din textele confesive ale criticului date privind cutare sau cutare articol, astfel încît din această confruntare a memorialisticii cu materialul propriu-zis reiese o imagine corectă asupra junetii cerchiste sau pre-cerchiste a autorului Poeziei lui Eminescu.
Întreg Negoitescu este în Planeta de tînăr scriitor pe care E. Lovinescu, maestrul absolut, i-o dedică în 1943: entuziast, original, liric, candid, tăios cînd e cazul s.a.m.d. De aceea, postarea acestei întîmpinări ca prefată este cît se poate de fericită.
Evident, primele texte suscită un interes strict documentar. Ion Negoitescu debutează la numai 16 ani, în revista liceală „Pîlcul”, cu o recenzie la Pajerele lui Mateiu I. Caragiale. Nu mă preocupă stîngăciile firesti ale acestei uverturi, ci mai curînd alegerea subiectului: ceva din estetismul autorului Crailor de Curtea-Veche va cultiva el mai tîrziu în critica noastră. Nu cred că risc foarte mult dacă afirm că Poezia lui Eminescu este, în critica literară, echivalentul romanului inegalabilului „prim si ultim” Caragiale. Fireste că primele încercări suferă de tipicele neajunsuri ale oricărui debut timpuriu; de altfel, la acea „inflatie verbală a tineretii” nu a renuntat întru totul criticul nici mai tîrziu, cînd stilul i s-a asezat. Ceea ce extragem, deocamdată, de aici este entuziasmul adolescentin, care transpare în prea marea densitate a unor superlative neacoperite: „înfloritoarea literatură”, „măiestria” cutărui critic, care răzbate, se-ntelege, prin „furtuna apelor literare”; Eminescu „înseamnă piscul de glorie supremă si nimb luminos al gîndirii poetice românesti”, iar Panorama literaturii române a lui Basil Munteanu prilejuieste străinilor „admiratia ce o merită efortul imens ce îl depunem pentru a atinge piscurile spiritualitătii. Nu e un repros (inutil), astfel de derapaje sînt mai mult decît explicabile, nu numai prin vîrsta debutantului, ci si prin stilul vremii. Dar e important să observăm că tocmai de această manieră se va despărti polemic Negoitescu peste cîtiva ani, atunci cînd spiritul critic nu îi va mai îngădui asemenea naivităti. Deocamdată, apreciază „nationalismul admirabil” al amintitei cărti, peste numai 6 ani va combate vehement încremenirile în acest proiect nationalist ale literatilor ardeleni.
           
Campanii
Începînd cu anii studentiei, ai asimilărilor substantiale (Ion Negoitescu citeste, bulimic parcă, filosofie germană, literatură antică, clasică, romantică, tratate de teatrologie, de artă etc.), nu numai că stilul se rafinează, dar optiunile criticului devin limpezi, prefigurînd destule puncte din programul Cercului Literar, al cărui principal ideolog a fost. Deocamdată, scrie sinteze concentrate despre poezia din Bucovina ori despre cea a tinerilor poeti din Ardeal, optînd pentru autorii necanonizati, cum ar fi Mircea Streinul, respectiv Radu Stanca. Se vede limpede, din tot ce scrie tînărul Negoitescu, că modelul absolut, reperul în functie de care îsi fixează azimutul critic este E. Lovinescu. Cîteva rînduri anuntă, dar si explică mesajul celebrului Manifest al Cercului Literar, pe care el l-a redactat: „Critica literară pe traiectoria estetică, si însumînd în chip fericit tehnica stiintifică cu aceea a artistului, iată ce a dat E. Lovinescu tinerei noastre culturi. O contopire de calităti, gust artistic, informatie vastă si profundă, talent de artist al artistului, totul armonios iluminat de o sănătoasă inteligentă. E. Lovinescu a creat stilul critic românesc, a dat urmasilor săi scule fine pentru analiza critică a fenomenului literar”. De aceea, celebra scrisoare către magistrul „Sburătorului” nu este, în esentă, decît o declaratie de afiliere la programul critic lovinescian; nu e, cum s-a crezut mult timp, mai ales înainte ca Negoitescu să publice el însusi textul în volumul În cunostintă de cauză, un manifest propriu-zis, căci nu impune o cale proprie ori o formulă inedită, ci sustine necesitatea impunerii valorii estetice ca principal criteriu (nu unicul) în judecarea literaturii din Ardeal. Astăzi nu ni se pare cine stie ce, dar în epocă era o miză extrem de importantă, căci ambitiona să steargă confuzia dintre estetic, etnic si estetic pe care sămănătorismul tardiv încă o întretinea în Transilvania. De aceea, din această culegere atrag rapid atentia cele cîteva articole care completează si nuantează dosarul acestei bătălii pentru estetic. Nu întîmplător, chiar Ion Negoitescu îsi ia sarcina de a răspunde acuzelor, nu putine, în numele întregii grupări. Aceste clarificări ulterioare sînt chiar mai transante decît cele afirmate în asa-numitul Manifest: „În neo-sămănătorism valoarea estetică este confundată cu un sentiment de mare pret, mai ales pentru noi ardelenii, în actualele împrejurări: sentimentul national. Si totusi tocmai datorită acestui amestec, creatia artistică suferă. O situatie grea, care însă în fata eternelor imperative ale spiritului trebuie depăsită”. Nu era de colo să sustii astfel de puncte de vedere în 1943, cînd, pe fondul incertitudinii situatiei teritoriale a României, atmosfera era destul de tulbure, iar nationalismul era obligatoriu, devenind sinonim cu patriotismul. Atunci cînd lămuririle simple nu mai au efect, condeiul criticului scapără pamfletar, dînd glas tot unei atitudini cerchiste: el intentează un tăios proces „păsunismului”, adică acelui sămănătorism absolutizat. „Nu e o inventie a acestor vremuri de ameteli si confuzii, atacă el, căci păsunismul există pe meleagurile noastre din timpi imemoriali: l-au practicat cu o neprihănită inconstientă oitele din cele patru unghiuri ale hotarelor românesti atît de întinse, din Pind pînă-n Istria”. Sarja se îndrepta, de fapt, către acei patriotarzi, demagogi care se voiau lideri de opinie si încercau să sufoce literatura cu astfel de dejectii retorice: „Arsi de febra exaltării cînd tipă la orice colt de stradă cuvîntul «cultură», toti directorii patriotismului, ai moralei si ai poeziei înamorati de «tarina sfîntă» numai fiindcă o privesc din fotoliul comod al orasului pe care îl hulesc, păsunistii se visează ziua si noapte cînd la coarnele plugului, cînd la nunta Zamfirii, cînd făcînd curte Dăscălitii... La început păsunistii au fost considerati ca un fel de sectă fără voie, care cultiva traditionale obiceiuri: să stea cu scobitoarea în dinti după masă, să poarte dumineca pantofi de lac, să frecventeze regulat festivalurile, să se cutremure citind Regina Ostrogotilor, să plîngă duiosi citind Mamina si Tătunu si să danseze tangoul dar să-i doară inima după sîrbă. Notiunea s-a mai lărgit apoi binisor, încît de la articolele lui Timoleon Pisani a evoluat la marile probleme ale «stiintei literare»... Păsunistul de ultimă oră are lustru: frecventează pe Camil Petrescu, discută pe Baudelaire, se îmbracă malagambist, însă cugetă la restaurarea Mariei Cuntan”. Am reprodus un fragment mai amplu nu numai gratie virtuozitătii sale stilistice, ci si pentru a sesiza lectia deprinsă de la maestrul Lovinescu, si el autor al unor pamflete memorabile cu aceeasi tintă: Nego loveste acolo unde doare mai tare, luînd în răspăr recuzita si motivele fetisizate ale poeziei mesianice, pe care, altminteri, nu o desconsidera obtuz. El e un degustător de Cosbuc, Goga sau Aron Cotrus, fără a accepta absolutizarea unei poetici oricum prost întelese.