Critică - eseu

                  MATURIZAREA

                                                                                                                                                                   Bogdan CRETU


 

    Citindu-i publicistica de tinerete, se poate sesiza cu usurintă că, odată cu activitatea cerchistă, critica lui Ion Negoitescu se maturizează, că stângăciile dispar, lăsând locul unui lirism care tensionează benefic pagina, iar criteriile sunt din ce în ce mai ferme. În afara unor articole privitoare la arta dramatică, de alfabetizare a publicului sau măcar de familiarizare cu unele concepte (cu punctul maxim în sistematicul si informatul Despre mască si miscare), autorul dă acum unele studii care satisfac exigentele, nu oarecare, ale maturului Negoitescu, de vreme ce le reia si în Istorie... E cazul cronicii la Enigma Otiliei, al celei la Libertatea de a trage cu pusca, dar nu numai. Deja rafinatul critic era, începând cu anul 1945, pe deplin format. El avansează ipoteze critice fascinante, care nu aveau cum să prindă în epocă: de pildă ideea că amintitul roman călinescian este unul... comic: „Enigma Otiliei îti dă impresia unei jucării perfecte, de suruburi si arcuri, care de la prima declansare a mecanismului merge ca un ceasornic: epicul apare aici prea pur, prea tehnic, fără altă motivatie decât gratuitatea sa estetică prea evidentă; această tehnică pură ca un joc se aplică însă pe un material realist, instabil ca însăsi viata si totusi captat, îmbrăcat de mecanica deliciului rece al autorului”. Iată marea intuitie: romanul călinescian ar fi un metaroman, o demonstratie manifestă de virtuozitate, o aplicare a balzacianismului care îsi dă consecvent în vileag formula. O teorie inedită la data formulării ei, pe care au preluat-o, fireste că fără să-l citeze pe Nego, atât Mircea Cărtărescu, în Postmodernismul românesc (1999), cât si Alex Stefănescu, în inegala sa Istorie a literaturii române contemporane (2005).
Într-un studiu dedicat poeziei lui G. Bacovia, din „Revista Cercului Literar” junele critic merge contra curentului si intuieste marele poet pe care un Lovinescu sau un Călinescu esuaseră să-l vadă. Mai mult decât atât, el mută discutia la un nivel care va fi recâstigat abia începând cu anii ’70: Bacovia nu este un simbolist mimetic, ci autorul unor viziuni ironice, parodice chiar. Negoitescu se referă la „cinismul” poetului, la accentul „pervers” ori „aroma bestială” ale unor versuri, sesizând oportun că „erotica bacoviană tocmai prin aceasta se caracterizează, că nu cunoaste decât stări pur fizice, goale de sentiment, iubita fiind de fapt unul din obiectele decorului, motiv pentru o tristete în plus, tristete deloc sentimentală ci de nevroză consumată între peretii patologici ai intimitătii poetului”. Din păcate, acest studiu nu a intrat în circuit la timpul potrivit, astfel încât nici astăzi poezia lui Bacovia nu se bucură, cel putin în manuale, de reala sa imagine. A intui, în 1945, acest joc de deconstructie al unui limbaj resimtit ca epuizat, relativizat prin intermediul ironiei, al cinismului este dovada unei maturităti critice iesite din comun. Criticul avea doar 24 de ani si, iată, confirma prezicerile lui Lovinescu.
Cu toate că, desi si-a impus întreaga viată modelul ilustrului înaintas, el este mai curând un călinescian, nu numai prin plasticitatea discursului, ci si prin marea artă de a-si inventa subiectul. Una peste alta, Negoitescu este unul dintre cei mai buni critici de poeziei pe care îi avem.

Lupul moralist: avântul legionar
Paradoxal este că, dacă în publicistica literară Ion Negoitescu se dovedeste a fi un oponent constant al subminării literaturii de către imperativele politice de coloratură nationalistă, în cea politică el ia entuziast partea miscării legionare, care tocmai pe o astfel de platformă ideologică îsi sprijinea demersul. Oricum, articolele cu pricina ne arată că implicarea scriitorului a fost ceva mai intensă decât paginile memorialistice lasă să se întrevadă. În Straja dragonilor, scriitorul are tendinta de a minimaliza activitatea sa propagandistică: „Iată-mă deci nu numai student, ci si legionar, în cămasă verde, cu diagonală neagră si pantaloni negri înfundati în cizmele ca smoala, mărsăluind ca militarii în formatie, ziua pe străzile Sibiului, noaptea pe soseaua ce duce de la Sibiu la Turnu-Rosu. Condeiul meu nu putea acum rămâne străin de această activitate înviorătoare. Am publicat vreo două articole fulminante în ziarul legionar local”. Există, nu mai încape vorbă, o nuantă de ridicol în această poză resuscitată de memoria poate selectivă a autorului; cert este însă că el a scris mai mult de „vreo două articole”, în care se arată destul de prins de flama cauzei legionare. A le discuta, fie si succint, mi se pare important. Asta mai întâi din respect pentru adevăr, apoi pentru a încerca să găsim si explicatia acestei adeziuni pătimase. Bineînteles, nu e nimic acuzator aici, ci doar nevoia unei limpeziri a unei legende, căci ipostaza lui Nego defilând tantos în harnasament legionar s-a păstrat, de pildă, în epistolarul lui Ion D. Sîrbu. De altfel, nu sunt deloc de acord cu ceea ce s-a petrecut în anii din urmă: ne-am năpustit, ca tăunii, asupra unor intelectuali care au avut aceste optiuni politice în anii’30-’40, mutându-i în boxa acuzatilor pe Cioran, Eliade, Nae Ionescu etc., de parcă, după 45 de ani de comunism, urgenta o reprezenta procesul legionarismului, nu al nenorocirii abia încheiate. În fine, să vedem cum stau lucrurile...
Un lucru trebuie precizat mai întâi: aceste articole Ion Negoitescu le scrie la vârsta de 19-20 de ani. Putin după aceea fireste că se dezice, amuzat, de toată povestea. Deocamdată compune adevărate imnuri „biruintei legionare”, căreia îi descoperă rădăcini... tracice. Moartea ar fi nota acestei purificări victorioase a sufletului românesc, astfel încât „România legionară e încheierea – într-un fel – a unui proces istoric de ramificatie, în adâncime, multimilenară”. După această acreditare abuzivă, concluzia, exaltată, nu are cum să întârzie: „Moartea legionară înseamnă învierea lui Hristos în om. Legiunea s-a întruchipat în Corneliu Codreanu, ideal suprem, concret si mitic. În adevăr, Legiunea a existat neîntrerupt în istoria Neamului românesc. Ea a fost acea continuă cristalizare a mostenirii tracice: moartea”. Deocamdată aceste pledoarii se păstrează în linia unui lirism înflăcărat, lipsit de discernământ si de viziune politică. Oricum, sinceritatea junelui student nu poate fi pusă la îndoială, căci nu e vorba de oportunism aici, ci doar de neputinta de a întelege pericolul unei doctrine extremiste. Elogiul Conducătorului tine si el de aceeasi viziune încă romantică asupra lumii, la o vârstă când marile iluzii par încă tangibile.
Doi ani mai târziu, Nego se arată încântat de destinul României, care, iată, deja face istoria, nu doar o suportă, după cum sustinea burzuluitul cu program Cioran. De data aceasta tânărul scriitor chiar credea în sansele noastre de a stabili regulile în estul continentului si de a ne reîntregi teritoriile. În fond, cine îl poate acuza că a fost credul? Au pătit-o minti mult mai coapte. „În Sud-Estul Europei (...), afirmă el, România va prelua conducerea acestei părti de continent, fiindcă reprezintă aici un popor hotărât ca prin orice jertfă să-si deschidă perspective luminoase. Campania din Răsărit este în primul rând opera armatelor germane si române, opera celor doi capi ai oastei europene: Cancelarul Aldolf Hitler si Maresalul Antonescu. În adevăr, victoria împotriva bolsevismului va fi asigurată de aceleasi două forte militare care au început acest război de Răsărit: Germania si România”. E limpede, în această aliantă Negoitescu vedea marea sansă a României de a-si câstiga independenta si autoritatea: „Nădejdile unui mare viitor ce ne asteaptă după sfârsitul luptei, sunt mai îndreptătite ca oricând”, se avântă el, conchizând încrezător: „Având, în Germania, cea mai glorioasă armată a continentului, noi vom continua să fim puterea militară de pavăză a portilor Răsăritului”. Alunec si eu în aceeasi naivitate si mă întreb cum ar fi arătat soarta României dacă ar fi rămas de partea unei Germanii câstigătoare a războiului mondial? Oare mai rău decât a fost s-ar fi putut?
Sigur că e destulă imaturitate în această adeziune aprinsă, dar este si multă onestitate: temperamentul nu îi permitea lui Nego să nu se amestece, să nu-si spună, răspicat, punctul de vedere. A tras destul după aceea pentru aceste „păcate ale tineretii”. Cum iese din legionarism? În stilul caracteristic: îsi vinde, demonstrativ, cizmele si, cu banii obtinuti, editează Povestea tristă a lui Ramon Ocg, carte în care satiriza ideologia fascistă, cu toate abuzurile ei.
Specific lui Ion Negoitescu îi este un histrionism tragic, care, desi i-a cauzat mari necazuri în timpul vietii (mai ales în timpul comunismului), l-a obligat să fie, indiferent de riscuri, consecvent cu sine; adică cinstit, entuziast, necalp. Sunt, toate, trăsături care încheagă acea calitate maitresse a unui mare critic: constiinta critică. Ele sunt usor de deslusit încă din tinerete. Tocmai de aceea, prezentul volum, editat cu migală si dăruire de Lelia Nicolescu, întregeste abia acum un portret, reprezentând un eveniment al istoriei noastre literare. Unul care ar trebui întâmpinat ca atare.