A FI MEREU ÎN MIEZUL REALULUI
Bogdan CRETU
Titlul de mai sus, pe care însusi Marin Mincu îl aseza pe frontispiciul unui volum din 2001, în care îsi aduna interviurile publicate de-a lungul sinuoasei sale cariere, se potriveste perfect ca avanpremieră a ultimei aparitii semnate de temutul critic; numai că autorul a vrut să mimeze doar o modestie care nu-i este mai caracteristică decît îi e, să spunem, eruditia lui Alex. Stefănescu, intitulîndu-si masiva carte (482 p.) simplu: Fărîme critice. Există si un dram de luciditate în acest blazon, dar si un vizibil orgoliu, căci exegetul („papă al textualismului românesc”, după cum îi place, nu înteleg de ce, să se numească, invocînd spusa, posibil ironică, a unui mai tînăr confrate) afirmă că s-a inspirat în alegerea paratextului de la „concitadinul” său. Nu v-ati dat seama, încă, pe cine poate defini această sintagmă? Ei bine, pe Eugen Ionescu, pe cine altcineva?
Dincolo de toate aceste cîrcotase piscături colegiale, mă simt nevoit, din onestitate, să remarc faptul că, în ciuda uneori antipaticei (pentru unii, nu putini) sale prezente, Marin Mincu se dovedeste a fi unul dintre cei mai tenaci comentatori ai fenomenului poetic românesc din ultimele decenii. Nu numai că a antologat, fidel unui criteriu rigid, dar consecvent: textualismul, cam toată poezia secolului al XX-lea, începînd cu prima perioadă, continuînd cu avangarda si sfîrsind cu cea strict contemporană, dar el îndrăzneste să traseze directii si în literatura ce se naste sub ochii mirati, trădînd o glaucă miopie, a majoritătii criticilor din generatia autorului. Nu stiu dacă această perseverentă pîndă vine dintr-o naturală veghe, dintr-o astutie deprinsă în ani, cît mai curînd dintr-o programatică ambitie de a se afla mareu în „arena actualitătii” – cert este că, printre altele, recentul op, de o clorofilică înfătisare, (al 25-lea din seria de critică, tine mortis să amintească autorul Reperelor) reprezintă un considerabil atu al lui Marin Mincu în competitia sa (căci asa pare a concepe el actul critic) cu ceilalti combatanti. Lui Mincu îi lipsesc cozeria bonomă a unui Dan C. Mihăilescu, precum si eleganta de floretist, altruismul de d’Artagnan ale lui Al. Cistelecan (de altfel, foiletonistica acestora este pusă la zid fără preget), însă are o anumită încăpătînare care, atunci cînd nu îl face nitel caraghios, îi asigură reusita. Si, după cum vom vedea, publicistica acestuia numai lipsită de vestigiile expresivitătii nu este, chiar dacă autorul însusi, reductionist, nu pare a aprecia cine stie cît acest aspect.
Nu înteleg de ce criticul nu si-a ordonat, cît de cît, materia atît de stufoasă a acestui volum, preferînd, comod, să arunce totul între coperte, indiferent de subiectul discutat, de genul abordat (cronică, eseu, simplă anchetă). O clasificare pe genuri ar fi fost în beneficiul cititorului, care, în lipsa acesteia, se simte putin obosit de eterogenitatea unui vast cîmp de interese. Ce să facem, nu toti avem darul lui Mincu de a ne îndrepta atentia competentă în atîtea directii… Pentru cine are, însă, răbdarea si curajul de a purcede, fără prejudecăti, la atac, devine clar că poezia este domeniul asupra căruia Mincu îsi cantonează cu cea mai mare satietate interesul. Ca să fiu mai direct, cred că el este, alături de Al. Cistelecan (în vecinătatea căruia sunt sigur că nu-i place să fie plasat), cel mai bun cunoscător al poeziei noastre contemporane. Intră în compozitia tomului comentat eseuri (care au ca pretext o recentă reeditare) despre Leonid Dimov, Geo Dumitrescu, Stefan Aug. Doinas, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Serban Foartă, Virgil Mazilescu, despre optzecisti si, nu în ultimă instantă, despre zgomotosii sau, după caz, clamorosii douămiisti (Alexandru Matei, Elena Vlădăreanu, Constantin Virgil Bănescu), fără ca exegetul să manifeste mai multă clementă în cazul debutantilor, care, de vreme ce pretind că sunt poeti în adevăratul înteles al cuvîntului, trebuie să si treacă proba unei examinări corespunzătoare.
Evident, toti autorii sunt cititi prin lentila lipită, deja, pe retina autorului: textualismul. Mincu pretinde, în nenumărate rînduri, că impresionismul este blamabil, că orice critic are nevoie de metodă, de instrumentul cu ajutorul căruia să sondeze arealul literar cercetat. Evident, el nu are nici o îndoială cum că textualismul ar reprezenta „cel mai important canon «estetic» din perioada postbelică”. Cînd vine vorba de eventuali increduli în astă privintă, tensiunea îi creste subit, iar fraza capătă alura unei imprecatii. Ceva dreptate de bună seamă că are, numai că, în prea virila-i manieră de a-si apăra pupila conceptuală, el capătă în ochii celorlalti statutul unui bodyguard al textualismului, inapt de a-si depăsi găselnita. Pentru cine are deschiderea de a vedea lucrurile dincolo de aparente, ele nu stau chiar asa. Nu este vorba despre o metodă, ci despre însusirea unui bagaj teoretic obligatoriu în zestrea oricărui critic ce are pretentia de specialist. Simpla consemnare a unor impresii, nejustificate, nu înseamnă, totusi, discurs exegetic. Numai că, la un moment dat, nici a rămîne prizonierul unei întepenite maniere de a acosta textul nu e semn de rigoare, căci metoda trebuie să se plieze pe realitatea operei, fără a o sili pe aceasta sa intre în patul ei procustian. Mincu stie toate aceste lucruri, dar are tendinta de a absolutiza notiunea de metodă. De un impresionism implicit nici un demers exegetic nu se poate debarasa, căci nu cred că s-a inventat încă un subler care să cuantifice fără rest valoarea cutărui text. O prea insistent lăudată, cu jumătate de veac în urmă, „stiintă a literaturii” nu există, iar practica a demonstrat-o. A fi la zi cu principalele tendinte ale literaturii, a le pune în consonantă, a le compara cu argumente reprezintă tot o metodă, implicită si ea impresionismului. De aceea nu cred că „foiletonisti”, cum îi numeste, bagatelizînd notiunea, Marin Mincu, precum Dan C. Mihăilescu sau Al. Cistelecan sunt lipsti de „metodă”; doar că ea nu este una declarată, însusită sau calchiată de la cine stie ce scoală teoretică.
Atunci cînd criticul îsi pune uneltele la păstrare în debara si recurge doar la cele însusite în junete, este limpede că el nu mai are cum să rezoneze la noile tendinte ale discursului literar si că manifestă tendinta de a nega, obtuz, noul. Marin Mincu nu a căzut în acest păcat, dar a riscat, în ochii unor, să alunece în altul: acela de a acredita, de-a valma, tot ce apare. Ei bine, citindu-i prestatiile publicistice strînse laolaltă, verdictul este sigur: exegetul, desi monocord pe alocuri, nu păcătuieste prin entuziasm silogistic în fata unor forme mai nărăvase de poezie, cum ar fi cele din stricta actualitate. Nu întîmplător, multi dintre douămiisti au iesit sau măcar s-au format sub oblăduirea, nu întotdeauna blîndă, a lui, din cadrul cenaclului Euridice. Spre cinstea sa, autorul Fărîmelor critice nu coboară etalonul, ci păstrează aceeasi măsură în evaluarea oricărui volum comentat.
Dar, să nu întîrzii a o spune, tot astfel procedează si DCM-ul ori Cistelecan. Cum polemica este modul de a se manifesta al lui Mincu, acesta nu poate acredita sec o alură calofilă, estetistă a criticii de întîmpinare. El judecă lucrurile de-a valma, considerînd că „se poate vorbi de un anumit complex nonreceptiv al criticii noastre fată de avangardă si experimentalism”. Justă ipoteză, dar care suferă de generalizare. Experimentalism înseamnă si ceea ce se petrece, pe scena literaturii, chiar sub ochii nostri, iar faptul că mai sus numitii critici au tinut pasul cu noile tendinte, acreditîndu-le după posibilităti si după gust, repliindu-se din mers în fata hachitelor noului discurs, dezinhibat, al tinerilor scriitori, cheamă la o onestă reconsiderare a efortului lor. Numai că Marin Mincu nu este dispus la asemenea de puseuri de generozitate. Condeiul său scapără, în astfel de situatii, spre beneficiul expresivitătii (involuntare, probabil) a frazei: „Decît să-ti aduni argumentele ideatice din Biblioteci, parcurgînd monstruoase bibliogarfii (precum Patapievici, de exemplu), mai bine te rezemi de o pernă, în pat, si-ti notezi contondent reactia de juisare la lectura unor cărti recente de poezie ce pot fi parcurse în mai putin de o oră. După această penetrare rapidă, este firesc să scrii «recenzioara» sau «recenzia rapidă», cum îsi numeste singur, Al. Cistelecan, produsele critice”. Dincolo de plasticitatea metaforică a expresiei (sau poate tocmai datorită ei), deslusesc aici ceva din frustrarea doctă a academicului fată de Don Juanul care, mult mai direct, cucereste gratiile alesei inimii acestuia, a cărei bunăvointă el nu reusise să o cîstige prin eruditie.
Cele mai multe analize de poezie sunt pertinente, îndrăznete, chiar dacă, accidental, Mincu judecă totul prin prisma unui deziderat liric pe care, în opinia sa, nu l-a atins decît Ion Barbu. După ce observă, corect, că oniricii au propus o „nouă cale de textualizare a realului” (configurare, filtrare: mai merg, cred, si alte substantive), el conchide ferm că „prin lexicul pitoresc si balcanic, Dimov merge pe urmele lui Ion Barbu din Domnisoara Hus si Răsturnica”. După care continuă, pălit brusc de vechea sa patimă pentru poetul matematician: „Un galimatias interminabil de cuvinte si rime se prelungeste la nesfîrsit, divulgînd pe un rafinat al vocabularului condimentat, dar acumulările acestea, asamblate prin metoda colajelor onirice, nu dau decît o pastă diluată, din care nu se alege un relief diferentiat de piscuri si văi”. Desi exagerează, luîndu-si în serios renumele, are dreptate, în esentă, criticul, desi nu observă că, dată fiind scurta respiratiei a operei barbi(li)ene, manierismul său, desi pregant, nu a devenit ploncif, nu a apucat să se închidă în sine. Dar, probabil, poetul a presimtit consumarea propriei formule si tocmai de aceea s-a adăpostit în matematici, pe cînd Dimov si-a asumat cu totul propriu-i maniersim.
La Marin Mincu orice poate deveni subiect de dispută, căci, spuneam mai sus, el are tendinta de a concepe actul critic ca pe o perpetuă confruntare, ca pe un litigiu beligerant. Tocmai de aici rezultă tonalitatea sa atît de apăsată si, de asemenea, ticul de a se autocita la orice pas, arogîndu-si întîietatea cutărui concept sau cutărei intuitii. De multe ori are dreptate si e firesc ca, atunci cînd, din motive extraliterare, care depăsesc polemica de idei propriu-zisă, nu ti se recunosc meritele, să încerci să le scoti în evidentă cu o din ce în ce mai încrîncenată redundantă. Nu voi a deveni duios, dar există un ce quijotesc în prestatia lui Mincu, pe care multi preferă să o pună pe seama caracterului coleric al autorului. Autoironic sau nu, el însusi dă semne că-si asumă, din cînd în cînd, această conditie. Regretă, bunoară, faptul de a fi ratat „ocazia de a mai recruta un nou textualist“, nescriind la timp despre un oarecare poet. Textualism curat milităresc, care va să zică. Altfel, de cele mai multe ori, el are fler si oferă o imagine corectă asupra operelor asupra cărora se pronuntă. Are puterea de a hărtui (textual, cum altfel?) Jurnalul lui Cărtărescu, culegerea de publicistică Vesnic tînăr, înfătisat în pixeli, dar si disponibilitatea de a-i admira neconditionat Enciclopedia zmeilor. Si o face argumentat de fiecare dată. Ceea ce demonstrează că nu e vorba de o critică îndreptată împotriva persoanei, ci de o judecată rece, care se pliază pe valoare fiecărei opere în parte. Există, însă, cîteva nume consacrate ale literaturii contemporane pe care exegetul nu le-ar putea admira nici picat cu ceară: Eugen Simion si Nicolae Manolescu se situează la loc de frunte. Dar poate că si astfel de reactii sunt de înteles, căci si Marin Mincu este (greu plauzibil, nu-i asa?) om, iar gusturile sale pot fi net diferite de sistemul pe care cei doi critci îl reprezintă. Desi…
În cîteva rînduri, trebuie să recunoastem, el se lasă purtat de valul unor umori de dată recentă, care îi încercănează judecata în momentul redactării articolului. Se vede limpede cum îsi schimbă opinia la un interval nu atît de confortabil, pentru a putea vorbi de oneste „revizuiri”. Daniel Cristea-Enache, de pildă, reprezintă cînd „un debut critic autentic”, manifestînd un „talent exceptional” atunci cînd se pronuntă asupra textelor de critică si eseistică, cînd, în acelasi an chiar (2002), afisează „o anumită morgă arogantă, o precautie diplomatică în a răspica problemele si o ezitare retorică în orice afirmatie făcută, ce se înscriu în recuzita bine pusă la punct a maestrului său, Eugen Simion”. Nu cumva este vorba de o continuare, prin ricoseu, a mai vechii dispute cu fostul presedinte al Academiei? Sau măcar de vreun conflict cu persoana în cauză, civilizată, din cîte o cunosc, si destul de fermă (oricum, mai fermă) în conturarea opiniilor din dotare decît presupusul model? În fine, j’en passe…
Altfel, spre lauda lui, Marin Mincu intevine prompt atunci cînd este cazul, stăvilind accentele teribiliste ale lui Dumitru Tepeneag, printre altii, care are ce are, tot jucîndu-se de-a „sotronul”, cu G. Călinescu. Criticul nostru devine, în asemenea situatii, un cît se poate de abil avocat, reusind să pună lucrurile la punct si să absolve marea Istorie… a „divinului critic” de acuze total nefondate, la care autori de calibru divers, porecum numitul Tepeneag, Al. George sau, culmea ridicolului, Ion Bogdan Lefter, s-au dedat cu stupidă voluptate.
O mărturisire, în final: începusem cronica de fată cu gîndul de a fi favorabil întru totul Fărîmelor critice, pe care autorul însusi îmi recomanda, nu cu mult timp în urmă, să… „le fac fărîme”. Ceea ce, onest, nu e posibil. Numai că scrisul lui Marin Mincu incită, provoacă, enervează sau place, dar nu lasă nicidecum indiferent. El este semnul unei tenacităti rare în cîmpul nostru literar, iar vocea sa, desi uneori răgusită, alteori seacă, guturală, arareori melodioasă se numără printre cele mai autoritare din peisaj. Oricum, acest recent volum se citeste cu un interes sporit, căci autorul nu practică, precum atîtia altii, critica fadă, căldută, constatativă. Lui îi place să se ipostazieze într-o felină a criticii (sau într-un mistret, fără colti de argint), care, „de aproape patruzeci de ani”, se află la pîndă permanentă „asupra acelor miscări interstitiale ale textului si ale scriiturii”. Si, atentie combatanti, ghearele (caninii) nu i s-au tocit!