CAZUL PAUL GOMA
Bogdan CRETU
Una dintre cele mai frecvente sintagme invocate de cincisprezece ani încoace, folosita ca paravan al unei lasitati generale în anii comunismului, este asa-numita rezistenta prin cultura . Multi dintre intelectuali ar fi fost întru totul împotriva puterii, dar, neavînd vocatie de martir, au preferat sa adopte o forma de autism politic, nesprijinind în nici un fel propagarea ideologiei comuniste. Si-au scris cartile, au imaginat lumi fictionale alternative, au mai împanat uneori paginile cu „sopîrle” absolut permise, s-au revoltat în cornet, fiecare pe la el pe acasa sau în stricta intimitate, ce mai, au fost subversivi (dar si inofensivi), iar acest lucru este apt sa faca pace între ei si propria constiinta. N-au pus, e drept, umarul la propasirea regimului, n-au primit comenzi de sus, dar nici nu au riscat sa dea nastere unor litigii cu organele comuniste de represiune a puseurilor de personalitate accentuata ori de gîndire necaptiva. Unii dintre ei îsi justifica atitudinea defetista prin faptul ca, într-o epoca în care istoria însasi aduce a compromis, micile lasitati individuale nu au cum sa fie blamate. Numai ca, asa cum se întîmpla de obicei, este de ajuns o singura exceptie pentru ca toti ceilalti sa simta fiorii unei vinovatii a consimtirii tacite. Pentru ca, nu are rost sa ne ascundem dupa deget, a nu reactiona contra unei stari care te nemultumeste înseamna, de fapt, a o accepta, mai mult chiar, înseamna a o sustine. Nu cred ca exagerez ducîndu-mi rationamentul pîna la capat si afirmînd ca majoritatea scriitorilor români din timpul comunismului au pus umarul, prin tacerea lor, la reusita absurdului institutionalizat care purta numele înselatoarei utopii a comunismului. Mi se va raspunde, banuiesc, ca nu am dreptul, date fiind vîrsta si experienta mea ca si absenta în astfel de cazuri, sa judec eu o lume prin care am avut norocul sa nu trec. Totusi, sa se tina cont de faptul ca nu încerc sa acuz pe nimeni, ci numai sa constat ceea ce oricine ar putea observa daca ar avea suficienta luciditate si curajul de a fi onest pîna la capat, cu riscul inconfortului psihologic.
Cei putini, foarte putini disidenti autentici pe care breasla scriitoriceasca i-a numarat reprezinta, prin simpla prezenta, un repros adus celor multi si cuminti. Conform pagubosului obicei national, dupa 1989, cînd toate s-au întrecut sa mearga anapoda, acestia au fost pusi la zid, acuzati de orgoliu excesiv si tot asa. Nu li se putea ierta foarte usor îndrazneala de a se fi manifestat în mod deschis, de a-si fi facut auzita vocea. Nici nu mai este cazul sa o spun: Paul Goma este cel mai cunoscut, dar si cel mai decis dintre oponentii fostului regim, a carui voce a contat în instaurarea eclipsei pe care fascinatia comunismului a suferit-o în credulul Occident. Intransigenta sa de atunci, din 1977, nu s-a diluat nicicum între timp, numai ca astazi îsi cauta tinte mai la îndemîna: scriitorii despre care vorbeam la început, cei multi si obedienti. Aproape ca nu exista intelectual contemporan care sa fi scapat de condeiul încrîncenat al lui Goma. Nu mai departe de o luna în urma scriitorul traitor la Paris a provocat, dupa cîte se stie, o noua controversa, careia am impresia ca i s-a dat o amploare umflata. În ultimii 15 ani autorul Patimilor dupa Pitesti din scandal traieste si, la urma urmelor, un nou conflict cu el înseamna o reclama în plus. Fiind incomod si spunînd în gura mare lucruri care de obicei se susotesc în cercuri restrînse, e limpede ca Paul Goma nu este un scriitor iubit. Ca uneori exagereaza, ca de nu putine ori pamfletul sau încalca buna cuviinta, ca în paginile sale destainuirile, demascarile curajoase stau alaturi de bîrfa marunta, tateasca, ca limbajul devine uneori cam prea colorat ca sa nu lezeze nationala pudibonderie – sînt, toate, lucruri care la o lectura neinteresata a jurnalului sau (ajuns, anul trecut, gratie editurii Criterion Publishing, la cel de al optulea, masiv, tom) nu au cum sa nu iasa la iveala. Numai ca cine mai poate sa citeasca dezinteresat însemnarile diaristice ale ciufutului autor? Cînd, în 1977, Goma îsi publica la editura Nemira primele trei parti ale jurnalului, el îsi dadea, cu buna stiinta, foc la valiza. Critica, în coplesitoare majoritate, i-a devenit ostila atunci cînd nu a putut sa îl ignore (ceea ce, sa recunoastem, este cam greu). Numai sustinatorii sai temerari (Laszlo Alexandru, bunaoara) au mai reusit dupa aceea sa scrie de bine despre Paul Goma. Lucrurile au evoluat (e un mod de a spune) pîna la un conflict deschis cu Uniunea Scriitorilor, semnatura sa fiind mai mult decît indezirabila în revistele ce stau sub directa obladuire (financiara mai ales) a acesteia din urma. Caz paradoxal, interzis de comunisti pentru impertinenta de a fi spus unele lucruri raspicat, Goma este interzis si în plina democratie, cînd libertatea de exprimare nu mai este un simplu deziderat, ci o sarcina de care fiecare scriitor trebuie sa stie cum sa se achite. Ca sa-mi duc gîndul pîna la capat, nu cred ca este antisemitism propriu-zis în fragmentul din jurnal publicat acum o luna si mai bine în „Viata Româneasca”, ci numai de anumite umori tipice autorului Gherlei , care nu împotriva unei întregi etnii se revolta, ci împotriva unor anumiti indivizi, care, ce coincidenta!, sînt evrei. Este un subiect spinos acesta, înca ezit daca trebuie comentat sau nu, dar, la urma urmelor, cred ca lucrurile trebuie rostite cu oprice pret, daca tinem la minima onestitate. Nu înteleg de ce a stîrnit atîta rumoare textul lui Goma, cîta vreme fragmente similare erau de gasit, pentru cel care ar fi stat sa le caute, în Jurnalul din 2001.
Cîteva consideratii de ordin general, mai întîi, privitoare la natura acestor note care, conventional cel putin, se pretind a sta sub semnul unei scriituri a intimitatii. Paul Goma este un temperament coleric, gata oricînd sa se ia la harta cu oricine, cu toate ca anumite accente de nostalgie, ba chiar de sentimentalism îl mai viziteaza din cînd în cînd. Pare greu de crezut, dar autorul este si el, totusi, un om ca toti oamenii, cu hachitele si carentele sale, dar si cu meritele corespondente. Cine le vede numai pe cele dintîi, uitîndu-le pe celelalte, pacatuieste prin miopie interesata. Problema este alta, însa: în timpul comunismului cartile lui Goma au crescut din curajul acestuia de a da în vileag o crunta realitate istorica, iar numele sau a devenit cunoscut în primul rînd datorita disidentei sale si numai secundar gratie talentului, cît este el, de romancier. Nu încerc sa dau verdicte acum, ma limitez sa constat un lucru pe care, de buna seama, nici scriitorul însusi nu l-ar putea nega (sau cine poate sti?). Ei bine, istoria intrînd pe fagasul normal (si aici mi-l imaginez pe cîrcotasul din Paris comentînd, tepos si îndîrjit, natura acestei „normalitati” autohtone, si pe buna dreptate, cred) protestatarul de ieri îsi îndreapta reflexele asupra maladiilor contemporane, asupra confratilor mai putin curajosi pe vremuri, pe care îi încondeiaza aspru cu orice ocazie. Paradoxal, jurnalul devine arma sa cea mai eficienta, suplinind rolul de supapa pe care o rubrica permanenta la gazeta l-ar fi avut pentru îndîrjitul scriitor. Goma se plînge ca este un autor nepublicat, dar sa inventarieze cine are disponibilitatea necesara cîte mii de pagini i s-au publicat în ultimii ani si se va vedea ca nici vorba nu poate fi de asa ceva. Numai însemnarile sale diaristice depasesc, ca volum, opera întreaga a unor colegi de breasla. Dar sa revin la jurnal, care ar suporta perfect eticheta de „extim”, ca opus lui „intim”, folosita de Michel Tournier pentru propriul op. Goma are ochi doar pentru paiul din ochiul vecinului, împacîndu-se foarte bine cu propriile tare. Devenit procuror plin de zel al imediatei realitati (literare, dar nu numai), care, savonarolic, cu aplomb inhizitorial acuza în dreapta si, mai ales, în stînga, scriitorul risca sa treaca drept un mizantrop pur sînge, neiertînd pe nimeni, ba chiar exagerînd în nu putine cazuri. Ce-i drept, îi cam lipseste simtul masurii, dar se citeste în duhoarea pamfletara o dezamagire autentica si îndreptatita într-o oarecare masura, caci nu putine sînt vinovatiile scriitorilor actuali. Dar de aici pîna la a împrosca pe toata lumea cu grave si neelegante epitete se casca o fanta explicabila numai printr-un complex al orgoliului ranit. Dublat fericit, atunci cînd autorul îsi struneste temperamentul, de o cumpanita evaluare a faptelor. Nu stau acum sa contabilizez care sînt „personajele” ultimelor obeze bucoavne gomiste, caci acrobatiile stilistice, nu arareori reusite, nu reusesc sa compenseze tot timpul încrîncenarea din spatele lor. De altfel, ca s-o spun pe sleau, jurnalul lui Goma aduce cu o condica de reclamatii, de nu chiar de delatiuni, iar pamfletul devine redundant, înfundîndu-se într-un manierism previzibil. Ca si în cazul lui Luca Pitu, repetitia o fi mama învatarii, dar e si sora legitima a plictisirii lectorului, care se satura sa tot cada în plasa excesului de virtuozitate stilistica sau sa fie martorul obsesiilor univoce ale autorului. Asa stînd lucrurile, un plus de nuanta îl confera Jurnalului lui Goma faptul ca, refuzînd sa se contemple exclusiv pe sine, el gazduieste publicistica autorului, mai mereu vie si musai polemica.
Sa revin, însa, la arzatoare chestiune a pretinsului antisemitism al scriitorului, promisa cava mai sus. Iata-l în anul de gratie 2001, exprimîndu-si deschis opiniile în asta privinta, într-un text ( Business… ) care, de vreme ce i se refuza raspîndirea revuistica, coloreaza paginile diaristice: „Este tratat de «antisemit», nu doar cel care rosteste, scrie despre evrei, în general, lucruri neadevarate si insultante – dar si cineva care a spus/scris despre X – ca este un sinistru dobitoc, un escroc notoriu, un ticalos dovedit – adeseori nestiind ca acela este evreu”; este taxat drept „negationist”, adicatelea tot antisemit, adauga Goma, „si acela care, rezemîndu-se pe fapte istorice, pe informatii verificate-verificabile, are insolenta sa afirme ca nu doar evreii fusesera victime ale genocidului ci, doar în secolul 20, cronologic înaintea lor: armenii, iar dupa ei: tatarii, «moldovenii» din teritoriile rapite de rusi: Basarabia si Bucovina de Nord, balticii, tibetanii, cambodgienii, ruandezii, afganii, cecenii…” Dincolo de condimentarea stilistica a textului, specifica autorului, sa recunoastem ca numai lipsit de dreptate nu este Paul Goma în aceste consideratii impartiale, la urma urmelor (pentru ca faptul de a observa o anumita realitate nu cred ca poate trece drept gest subiectiv). Atunci cînd institutiile apara interesele atît de vitregitei etnii, excesele nu lipsesc, obicei fiind sa se absolutizeze, într-un nefericit puseu de autovictimizare, suferintele nomadice ale evreilor, obnubilîndu-se cele ale altor popoare, poate la fel de încercate. Este oare o atitudine antisemita sa observi acest spirit de casta, putin exclusivist al unor cercuri demne, altfel, de tot respectul? Goma sustine, pe buna dreptate, ca nu Holocaustul a fost singura tragedie de asemenea proportii din trecutul secol, ci si comunismul a însîngerat în macar egala masura istoria. Ca si restul umanitatii a avut parte de suferinte similare, care merita acelasi efort comemorativ. Discutia este sensibila si nu-mi propun sa o epuizez aici (ar fi, de altfel, destul de dificil), dar cred ca lucrurile trebuie contemplate cu luciditate si fara partinire; nu am cum sa nu observ ca, adoptînd cutumele occidentale, tindem sa transformam, uneori, acuza de antisemitism în santaj intelectual, asa cum, masluite, devin si alte concepte politically correct , cum ar fi feminismul, apartenenta religioasa si altele. Sînt, evident, întru totul de acord ca anumite valori democratice trebuie aparate cu orice pret, chiar ca, în unele cazuri, cenzura este necesara si justificata, dar totul în urma unei cinstite examinari a situatiei si dupa o cît mai precisa definire a termenilor. Ceea ce, în cazul recentului „scandal Goma”, am impresia ca nu s-a facut cu maxima seriozitate. Lucrurile se cer cercetate temeinic, cu echilibru sau, daca sînt mai complicate, supuse chestionarii publice; altfel, cîteva proteste izolate nu fac decît sa lase impresia unui duios quijotism.
Nu cred ca Paul Goma este un antisemit veritabil, asa cum nu cred ca o persoana inteligenta în genere are cum sa fie din principiu împotriva unei comunitati cu o imensa traditie culturala, cum este cea evreiasca. Pacatul disidentului exilat la Paris („Procopius din Lutetia”, îl numea Florin Faifer într-o memorabila cronica) este ca e spurcat la gura si uneori se lasa furat de fluxul scuipator al propriilor afirmatii, pe care nu reuseste întotdeauna sa le controleze. Dar si asta tot dintr-o prea mare singuratate i se trage. Paul Goma este un izolat pentru care jurnalul reprezinta singura legatura cu lumea spre care îsi îndreapta, ca în fotografia de pe coperta a IV-a a ultimului op diaristic, degetul acuzator. Pierzîndu-si uneori echilibrul, devenind nedrept, dar asumîndu-si, în acelasi timp, curajul de a rosti unele adevaruri tabuizate, Goma risca sa ramîna din ce în ce mai singur, devenind un „caz” aparte al literaturii noastre postdecembriste, care nu îsi mai poate ascunde dezamagirea si care spurca, la nimereala, pe cine i se iveste în cale. Uneori o face cu talent si s-ar putea ca tocmai aceste pagini ale jurnalului sau sa intereseze peste un numar de ani, iar nu amanuntele din culisele (sau subsolurile) vietii literare, alogene sau din exil. Deocamdata este dificil sa-l citim relaxat, caci încruntarea sa permanenta e contagioasa. Personal am încredere doar în cei care nu au devenit tinte ale jetului de imprecatii gomiste. Ceea ce nu e nicidecum o pledoarie pentru obiectivitatea prezentelor sumare consideratii.