A.E. BACONSKY: UN DESTIN CONTORSIONAT, OGLINDIT ÎN PROPRIA OPERĂ
Bogdan CRETU
Să încep cu o mărturisire: pe Crina Bud am cunoscut-o (poate e mult spus) în primăvara acestui an, la Bucuresti, unde, în cadrul unui colocviu despre G. Călinescu, a avut răbdarea să tacă molcom, ardeleneste cîteva ceasuri, răstimp în care noi ne-am dat peste cap să fim isteti. A intervenit către final, vorbind limpede si inspirat, spunînd lucruri nu numai de bun simt, dar chiar extrem de istete. (Stiu, o să fiu întrebat ce e cu acel chiar). De fapt, mi s-a părut atunci că ea a pus punctul pe i, simplu, delicat, fără nimic demonstrativ. Si, la fel de important, foarte informată. Nu ascund că si prezenta sa mai mult decît agreabilă o fi contribuit la buna impresie pe care am reusit să mi-o formez.
De ce e nevoie de toate acestea, ca preambul al unei biete cronici literare? Pentru că ceva din acest profil, stîngaci conturat, se străvede si la lectura cărtii sale de debut, Rolurile si rolul lui A.E. Baconsky în cultura română, apărută la editura Paralela 45. Titlul, didactic, scrobit, bătos indică formula academică a demersului critic: avem de a face cu o cercetare scrupuloasă, doctorală, o monografie în toată puterea cuvîntului, care păcătuieste doar prin faptul că se ia prea mult în serios. Acesta este, de fapt, stilul criticii universitare de orientare ardelenească: totul este controlat, musai serios, bine sustinut din subsolul bibliografic, încheiat destul de drastic la toti nasturii. Si chiar cu feregeaua trasă pînă la sprîncene. Sper să se sesizeze că e de bine ce îndrug eu aici… Cred că avem nevoie de astfel de eforturi monografice, capabile să readucă în discutie un scriitor nu neapărat uitat, dar oricum ocultat de istoria literară, cum este schimbătorul A.E. Baconsky. Dintr-un exces de severitate sau dintr-un amor irepresibil fată de acest dandy al comunismului, despre autorul Bisericii negre nu prea s-a scris după 1989 decît extremist: ori a fost pus la zid pentru păcatele tineretilor, uitîndu-se evolutia sa mai mult decît onorabilă de după 1967 (anul cînd apare volumul Fluxul memoriei), ori a fost mitizat si ridicat la un rang pe care opera sa nu îl poate onora. Singura monografie anterioară celei a Crinei Bud, semnată de Diana Câmpan (Gîtul de lebădă. Utopiile răsturnate si confesiunile mascate ale lui A.E. Baconsky, apărută în 2003), nu numai că supraevalua sectoare discutabile ale operei autorului, dar încerca, luîndu-l ca punct de reper pe dubiosul Pavel Tugui (care pozează azi în disident sau măcar în protector, din interiorul sistemului, al marilor scriitori, cînd el a fost, de fapt, un politruc la fel de sinistru ca toti ceilalti), să justifice colaborationismul mai mult decît evident al lui Baconsky, din prima perioadă a creatiei sale. E, de fapt, o etapă pentru care scriitorul însusi si-a pus, explicit sau oblic, cenusă în cap.
Să trec acum la cartea recentă a Crinei Bud. Ea demarează mai mult decît promitător, punînd foarte judicios problema si promitînd o derulare echilibrată a studiului. Autoarea nu caută cu tot dinadinsul scuze cusute cu ată albă pentru isprăvile propagandistice ale lui Baconsky din anii ’50, ci încearcă să le înserieze într-un traiect care nu poate fi înfătisat complet fără acest episod. În cazul lui Baconsky, sustine exegeta, „opera schimbă radical cursul vietii”, omul fiind „un adevărat personaj”,modelat nu de hachitele sau compromisurile mărunte, ci de fluctuatiile estetice ale operei. El devine, de fapt, cum vom vedea în Biserica neagră, tocmai un personaj al propriei opere, proiectîndu-se în fictiuni cu încărcătură confesivă, terapeutică aproape. Prin urmare, această fandare între diverse atitudini, de la obedienta interesată fată de regim, pînă la disidenta discretă din anii din urmă, este pusă pe seama unor roluri, pe care poetul si le asumă si de care nu se dezice. El îsi scutură, cînd are posibilitatea, măstile vechi, compromitătoare, dar nu refuză să recunoască trecutele ipostaze. Conform teoriei Crinei Bud, A.E. Baconsky e „biruitor în plan personal, moral si artistic, dar e învins de istorie”. Vorbe mari, e adevărat, dar ele pot defini un destin dintre cele mai interesante. De ce ar fi iesit autorul unor celebre versuri proletcultiste (citez din memorie: „Trece-o noapte, trece înc-o zi,/ Lupta se ascute între clase,/ Iar chiaburii-au început a fi/ Elemente tot mai dusmănoase”) învingător în plan moral? Mai are el dreptul la iertare, mai poate el fi vertical? Răspunsul este unul afirmativ, căci scriitorul a trecut proba de foc: a mărturisit. Si a făcut-o atunci cînd nu era deloc convenabil. Intră în ecuatia oricărei absolviri această conditie.
Mai sensibile devin lucrurile atunci cînd alte elemente ce tin de colaborationismul scriitorului clujean ies la lumină. Crina Bud se situează, nu zgomotos, nu fără nuante, de partea autorului. Încearcă să reconstituie epoca, să deslusească argumentele compromisului. Oare orice compromis are si argumente plauzibile? Să vedem ce iese din această atitudine: „O situatie materială precară poate smulge unui tînăr versuri de circumstantă bine retribuite sau promisiunile tot mai vehemente ale comunismului pot fi sirene periculoase pentru un Ulyse neexperimentat”. Ei, e cam dulceagă pledoaria si nu reuseste să sensibilizeze. Dar poate că nici nu doreste acest lucru. În continuare, avocata scriitorului face o concesie si admite posibilitatea… compromisului. E adevărat, asa, în treacăt, cînd de fapt acesta ar trebui să fie verdictul ferm pronuntat: „Din oportunism sau din convingere, timp de aproximativ cinci ani, A.E. Baconsky slujeste interesele propagandistice ale partidului, desi implicarea lui nu e întotdeauna pe măsura asteptărilor, lucru reprosat fără ezitare”. Există însă aici o mică diversiune: reiese că Baconsky nu ar fi depus destul zel în laudele sale, în scrierile sale propagandistice. Or, tocmai, că a depus destul: poate nu totdeauna, dar exceptiile nu au decît posibilitatea de a întări o regulă neiertătoare: autorul de mai tîrziu al Cadavrelor în vid a fost unul dintre cei mai zelosi slujitori ai regimului, care tocmai gratie devotamentului său îsi mai permitea si iesiri în decor. Da, putinele oaze de normalitate i se datorau în acel „obsedant deceniu”, traducerile sale din revista „Steaua” mai oxigenau aerul sulfuros al epocii, dar această posibilitate si-o asigura mînjindu-si consecvent condeiul si punîndu-l în slujba unui regim pe care cu sigurantă că îl constientiza ca ticălos. Problema nu e deloc simplă, iar autoarea îndrăzneste să o ia în piept: „Scriitorul n-a negat niciodată această abdicare de la rigorile artei, dar este vorba si de o rusinoasă abdicare morală?” O întrebare retorică, mai degrabă, căci cîte nuantări pot interveni într-o situatie limpede: Baconsky nu numai că a lăudat, desăntat, regimul, ci apus umărul, practic, la anihilarea unor „dusmani de clasă”. Un argument solid îl aduce chiar Crina Bud, care nu face eroarea de a tine ascunse probe esentiale în evaluare acestui personaj dramatic al literaturii noastre postbelice. „marea umbră ce se pune peste numele lui e legată de o posibilă colaborare cu fortele de securitate în vederea eliminării unor adversari comuni”. Din acest punct, mă tem că începe o cazuistică ce depăseste posibilitătile istoricului literar. Autoarea mai încearcă să îi găsească circumstante atenuante, dar fără prea mare convingere: „Dacă «informările» lui Baconsky erau urmarea unor conflicte între grupuri literare adverse care, în plus, îsi disputau atentia lui Blaga, atitudinea lui poate fi într-o anumită măsură înteleasă, dacă, în schimb, el era un Iuda cu program, lucrurile se complică”. Eu unul cred că nici prima variantă nu îl disculpă pe scriitor, căci nu îti poti elimina inamicii literari decît prin polemică, nu prin turnătorie. Apoi, dacă autoarea ar fi scormonit prin scrierile memorialistice ale unor contemporani vizati direct de dusmănia lui Baconsky, lucrurile ar fi arătat diferit. După ce ai citit, de pildă, amintirile nedeghizate ale unui Ion. D. Sîrbu (din epistolarul său dens), nu prea mai poti arăta clementă. Pe scurt: Crina Bud nu se hotărăste să-si ducă exigenta pînă la capăt, dar nici nu dă nastere unui scenariu prin care să îl disculpe cu totul pe scriitor. Poate cu prea multă bunăvointă, ea încearcă să înteleagă lucrurile asa cum au fost, plasîndu-le în făgasul lor si creionînd un portret intra muros al personajului Baconsky. Pentru că, începînd cu anii ’60, scriitorul renuntă la orice compromis, ba chiar se detasează de păcatele tineretii, încercînd să îsi construiască o imagine demnă, curajoasă chiar în anumite momente.
Acesta este preambulul cărtii. Unul care, clar, incită la lectură. Capitolele care urmează sînt, fireste, decorticări acribioase ale operei. „Marele rol al lui A.E. Baconsky, constată criticul, căruia i se subordonează toate atitudinile literare ori pur si simplu umane, este cel al Poetului. În numele acestei vocatii neîndoielnice păcătuieste, în numele ei se însingurează si se întunecă”. Prin urmare, poezia autorului este analizată cu un exces de rigoare. Parcă din teama de a nu-i scăpa nimic, exegeta se decide să urmărească fibrele tematice ale unei poezii inegale, dar cu vîrfurile ei memorabile în Cadavre în vid si Corabia lui Sebastian. Paul Cernat a observat corect că această metodă este cam scolărească, dar ea are avantajul de a ordona o materie eclectică si de a-i sublinia reusitele. Timpul, erosul, natura, istoria, patria etc. – devin directii constiincios urmărite. Crina Bud se arată a fi un analist nu numai riguros, ci si subtil în momentele sale de gratie. Ea observă, de pildă, că în Corabia lui Sebastian sau în Biserica neagră „poetul solemnizează infernul”, „ritualizează maleficul”. Discută, în prelungirea acestor observatii, despre o „elegantă a macabrului si a absurdului”, ceea ce reprezintă un verdict cît se poate de corect aplicat ultimelor două volume elaborate de scriitor. Cum era de asteptat, sînt asezate la locul lor, pe podium, Cadavre în vid si Corabia lui Sebastian, acesta fiind fermentul operei de maturitate a lui Baconsky. Apocalipticul din utopia neagră, dizolvarea unei lumi lipsite de principii, drama disolutiei personalitătii într-un cadru acid aici se întemeiază.
Cum era firesc, Crina Bud situează proza scriitorului în prelungirea poeziei. Dacă cei mai multi critici au fost debusolati de estetismul autorului Bisericii negre, respingîndu-i obtuz cărtile (elocvent e cazul lui Nicolae Manolescu), exegeta consideră, mult mai pertinent, că „linia de demarcatie între poetul, prozatorul si eseistul Baconsky e aproape stearsă din cauza frecventelor întrepătrunderi, din cauza unui flux liric atotprezent”. Cred că cel mai corect este să acceptăm statutul metis al acestor opere si să nu le pretindem să fie altceva decît ele îsi propun. De ce să cerem epic viguros acolo unde e limpede că altul este codul? Autoarea procedează just, tăind un nod gordian care risca să devină ridicol: „Povestirile si romanul reprezintă forme hibride în care liricul si epicul se îngemănează”. Punînd în dialog volumele de proză cu cele de poezie, se ajunge la o coerentă a operei scriitorului, perfect plauzibilă.
Comentînd romanul, Crina Bud îi atribuie cam pripit rolul de „deschizător de drum” în literatura noastră, în sensul că ar fi prima antiutopie, căreia i-ar urma cărtile unor Bujor Nedelcovici si Oana Orlea. Or, mai întîi, un roman pe nemeritat ocultat, Gulliver în tara minciunilor, al lui Ion Eremia, este cu măcar 15 ani anterior celui al lui Baconsky. La fel Lobocoagularea prefrontală, scurta schită a lui V. Voiculescu. Iar, pe de altă parte, pe calea stilistică a Bisericii negre nu s-a mai încumetat nimeni ulterior, majoritatea temerarilor pornind de la modelele occidentale ale genului. Poate doar Octavian Paler, în Viata pe un peron să fi preluat cîteva scene, dar fără a atinge purismul alexandrin al prozei baconskiene. Criticul sesizează însă problema majoră a cărtii: „sentimentul de zdrobire pe care-l încearcă cel căruia îi este impus să trăiască utopia”. Drama eroului aceasta este: conservarea propriei identităti într-o lume care apasă ideologic si nu numai. Evident, de aici pînă la a pune în legătură personajul cu scriitorul însusi, nu mai e decît un pas, făcut fără preget: „Personajul din Biserica neagră se hrăneste din biografia spirituală a autorului său. Un artist ce-si cultivă himerele este prins în jocul absurd al unui regim totalitar. Desi lucid, dezgustat de mijloacele puterii, el se supune totusi o vreme din curiozitate, iar apoi din indiferentă. Trezit, se revoltă, iar urmarea este izolarea, însingurarea. Cum o cale radicală de iesire nu găseste, va căuta tot mai insistent căile de rezistentă individuală, morală, simplu umană. Fostul sculptor e un naiv păcătos si un revoltat, dar revolta lui e subterană”. Poate suna patetic, dar acesta e, redus la esentă, destinul scriitorului însusi, pe care, fireste, îl împrumută, defulîndu-se sub scutul protector al parabolei, personajului său.
În fine, ultimul capitol aduce în prim plan rolul de „profesor de poezie” pe care eseistul Baconsky si-l asumă cu un apetit contaminant. Probabil că alături de Stefan Aug. Doinas, autorul Panoramei poeziei universale este printre cei mai buni tălmăcitori de poezie pe care îi avem. El traduce si comentează mari poeti ai lumii, introducînd în cultura noastră nume de rezonantă si contribuind, astfel, la recuperarea unei normalităti la mazilirea căreia pusese si el umărul. A urmări liniile de fortă ale acestui capitol important din opera unui intelectual de rasă, adevărat cărturar, cum a fost Baconsky, nu e de acolo. Crina Bud face însă fată cu brio, profitînd, probabil, de initierea în poezie pe care chiar autorul cercetat i-a facilitat-o.
Una peste alta, avem, în monografie Crinei Bud, cea mai bună cercetare de pînă acum a operei si a destinului contorsionat ale unuia dintre cele mai complicate cazuri din literatura română postbelică. Baconsky nu e un scriitor care poate fi studiat la rece, ci pretinde implicare, întrucît el însusi s-a implicat foarte mult în propriul scris. În operă si-a proiectat el marile ambitii, tot în operă si-a spălat păcatele si în numele ei si-a recîstigat demnitatea, asumîndu-si, permanent, roluri deloc divergente: de la cel de poet, la cel de fictionar liric, disident, pînă la cel, necesar în epocă, de initiator. Dar toate acestea se subordonează rolului vietii sale. Acela al Poetului.
Vorba cercetătoarei sale fidele: „totul e ca cititorul său să aibă răbdarea de a-l însoti”. Recunosc: alături de Crina Bud, această răbdare vine de la sine.