Critică - eseu

                   MAI VIU DECÎT ORICÎND, AL. PALEOLOGU

                                                                                                                                                                   Bogdan CRETU


 

                 Nu stiu cum s-a făcut că, presat de anumite plăcute obligatii cărora voi fi nevoit să le fac fată, a trebuit să scriu textul pentru această rubrică ceva mai devreme. Observ că tocmai azi, 2 septembrie, se împlinesc 2 ani de la trecere către cele sfinte a lui Alexandru Paleologu. Prin urmare, mă văd nevoit să mai amîn cronica despre cartea de debut a unei foarte promitătoare exegete, Crina Bud si să îi dau Cezarului de e al Cezarului. Conu’ Alecu a fost si a rămas una dintre pasiunile mele constante: am crescut, intelectualiceste, cu volumele lui pe noptieră. Si acum le păstrez tot la vedere, într-o bibliotecă aglomerată si imposibil de ordonat. Cum opera lui face obiectul unei serii frumoase la editura Cartea Românească, eseistul se bucură de meritata atentie. Nu la o carte am să mă opresc, ci la anumite idei stimulente, care vor ilustra ceea ce caracterizează scrisul său: o anumită frondă rafinată, elegantă, plăcerea (uneori usor exagerată) de a da cu tifla inertiilor, locurilor comune. Tot scrisul lui Paleologu se vrea si reuseste a fi un imbold de a renunta la lenea gîndirii. Ceea ce denuntă el implicit, la fiecare rînd, este faptul că evidentele se arată adesea altfel decît par atunci cînd sînt serios chestionate, la fel cum unele idei cărora le rămînem, din pasivitate, fideli nu sînt decît niste stereotipii îngălate. Am să mă opresc, prin urmare, asupra unor pitoresti, de nu chiar îndreptătite ipoteze apărate, în mai multe ocazii, de reputatul eseist din stirpea lui Montaigne.

***

Considerînd că nu se poate vorbi despre adevărata Europă atîta timp cît partea estică, asupra căreia tăvălugul istoriei a lăsat urme greu de cicatrizat, va fi socotită o zonă de importantă secundă, eseistul, devenit un lucid gînditor politic, nu ezită să scoată în evidentă, asemenea lui Soljenitîn cîndva, „suficientele si fantasmele Occidentului”, considerînd că cele mai multe valori pe care se întemeiază civilizatia apuseană sînt, totusi, creatia părtii astăzi vitregite. Teza este fascinantă si poate părea părtinitoare, numai că, privite fără prejudecăti, lucrurile chiar astfel se arată a fi: Bizantul, focarul civilizatiei europene, era un spatiu balcanic, marile achizitii ale gîndirii moderne pornesc de la ceea ce Grecia antică, balcanică si ea, a înfiintat etc. etc. Mai mult decît atît, conchide Al. Paleologu, „Occidentul nu mai tine la valorile sale. Nu mai tine la ele pentru că nu le mai cunoaste. Le confundă cu efectele lor secundare si degradate. Valorile occidentale sînt acelea pe care bărbatii si femeile din est le-au apărat cu pretul libertătii lor fizice, atunci cînd nu le mai rămăsese decît viata. Căci Occidentul se află în est” (s.n.). Iată o teză riscantă, aptă să stîrnească multe controverse, dar care recuperează o necesară demnitate a prea umilului cetătean născut dincoace de cortina de fier si care, cîntărită cu onestitate si fără prejudecăti, nu trădează bunul simt. Este, de fapt, mărturia de credintă a unuia dintre cei care si-au pus în joc propria libertate, riscînd chiar mai mult, pentru a apăra aceste valori pe care astăzi încercăm, cu totii, să le recuperăm: valorile fundamentale europene. Mai ales că, în viziune eseistului, Europa nu poate fi concepută decît ca o constructie unitară a crestinismului.
Chiar dacă aceste prime eseuri ale volumului se vor (si chiar sînt) în primul rînd evocative, autorul lor nu îsi poate reprima anumite deviatii de la ceea ce constituie principalul său interes, glosînd pe marginea unor teme ce i se par prea grave pentru a le exila într-o margine nemeritată. Bunăoară, el remarcă lucid că „organizarea binelui e o utopie cu efectele cele mai funeste”, referindu-se la discursul utopic, care, folosit ca armă ideologică, devine unul dintre instrumentele instaurării răului. Cu alte cuvinte, pusă în practică, utopia îsi pierde mirajul, arătîndu-si cealaltă fatetă: devenită istorie, ea se transformă, de fapt, în antiutopie. Acelasi pericol al tendintei permanente de a conferi o ordine binelui este lucid observat de moralist erijat, ocazional, în gînditor politic, cînd remarcă faptul că viitoarea formă administrativă a Europei, inevitabilă deja, atrage si unele dezavantaje, peste care un spirit lucid nu poate trece cu usurintă: globalizarea este si ea tot o formă de utopie, care încă îsi exercită farmecul neîntinat de verificarea sa în practică, dar care exclude, totusi, neutralitatea, îngrădind plaja de optiuni a individului si, poate mai grav, chiar a statelor astfel angajate. Este motivul pentru care, renuntînd la conventionala diluare a sententiilor grave sub patina eufemismului, Al. Paleologu afirmă transant într-un interviu (publicat, în anul mortii, chiar în „Convorbirilor literare”) că Uniunea Europeană reprezintă, în esenta sa, o „catastrofă”, de fapt o formă perversă de antieuropenism. O idee ce poate stîrni reactii dintre cele mai ostile, anacronică, cum anacronice pot părea mai multe dintre optiunile autorului. În fapt, el nu face decît să observe un mecanism care, scăpat de sub control, poate devia un simplu ideal înscris într-un sistem castrator al identitătii. Si, trebuie să recunoastem, ideea unei Europe unitare, fie si numai administrativ, de nu chiar si cultural, politic, economic nu are cum să nu amintească de statul unic sau imperiile atotputernice ce organizează meticulos, dar opresiv viata locuitorilor lor în antiutopiile clasice. Istoria confirmă, aproape fără exceptie, că ceea ce pare necesar la nivelul macrostructurii devine cosmar pentru individ.
E îndreptătit autorul Bunului simt ca paradox să se arate atît de sceptic fată de unele proiecte ce par a rezolva multe dintre problemele contemporaneitătii? Argumentul său nu este unul umoral, nici rezultat al unei ideologii politice fată de care tine să se arate obedient. Unitatea Europei a devenit susceptibilă întrucît s-a produs o fractură ireparabilă în chiar principiul care conferea unitate bătrînului continent: crestinismul este scindat, fapt ce conduce la crearea a două Europe, a două civilizatii din ce în ce mai diferite, care apără alte principii si construiesc culturi divergente: Occidentul si Europa răsăriteană. Ideea transantă formulată, adusă în discutie încă de la Alchimia existentei, reluată de autor cu diverse ocazii, este că „Europa este o constructie crestină”. Nu geografică, nu politică, nu culturală sau de alt fel, ci crestină. Argumentarea se bazează pe observarea de finete a unei realităti: „Adevărul este că, înainte de crestini, Europa n-a fost deloc, perorează decis eseistul. Au fost niste imperii care ocupau o parte din acest continent si din altele limitrofe. Dar numele mitologic de Europa (...) nu există ca o constiintă continentală decît de la crestinism încoace”. Cîteva pagini mai departe, glosînd pe marginea aceleiasi teze, autorul îsi nuantează demonstratia: „Grecia antică si lumea romană nu erau Europa. Erau o lume asiano-mediteraneeană. Europa s-a construit de la crestinism încoace. (...) Crestinismul este cel care a determinat saltul de la cele două variante antice la Europa. Europa are o traditie a gîndirii, un fel de a gîndi, o traditie a culturii amprentate fundamental de crestinism, indiferent dacă un european este sau nu credincios, dacă este catolic, ortodox sau protestant – astea sînt lucruri cu totul în afara esentei”. Prin urmare, ceea ce conferă unitate bătrînului continent este chiar temelia crestină pe care el s-a construit si de la care pornind a căpătat constiinta unui spatiu delimitat de celelalte, cu o cultură si o civilizatie proprii cu un profil aparte, bine conturat. Poate tocmai în temeiul unei asemenea viziuni noile forme de organizare a Europei, care pornesc de la alte principii decît cele considerate esentiale (după Valéry, spiritul gîndirii grecesti, influenta romană si crestinismul), Al. Paleologu respinge o organizare, fie ea si în numele himericului „mai bine”, care se iluzionează că ar putea să recîstige o unitate risipită în urma trecerii valorilor crestine pe un plan secund. Este, de fapt, o pledoarie pentru morala crestină, singura aptă, în opinia scriitorului, să impună ordinea într-o lume mult prea grăbită pentru a mai fi atentă la propriile-i valori fundamentale.

***

Nu puseuri de teribilism întîrziat sînt atitudinile în răspăr ale autorului Bunului simt ca paradox, ci semne ale unui spirit pentru care curtoazia, dar si obligatia de a accepta cu seninătate tot ceea ce destinul i-a rezervat, găsind o logică a oricărui impediment ce i-a fost pus în cale sînt principii de viată. Si apoi, stia foarte bine Paleologu, o pertinentă îngrosare a lucrurilor le face mai usor vizibile. Iată-l, de pildă, reactionînd, într-o carte-bilant, apărută pe ultima sută de metri, Breviar pentru păstrarea clipelor (Humanitas, 2005), împotriva obtuzelor si arareori justificatelor eforturi ale suratelor noastre feministele: „Totdeauna m-am gîndit la conditia femeii de la tară, despre care feministele spun că ar trebui să fie egală cu bărbatul. Dar de ce să fie egală cu bărbatul, cînd bărbatul este un dobitoc? De ce să fie femeia egală cu un bou ca mine?” Dincolo de tonul usor strident, dar cu sigurantă ludic, dovedind o autentică disponibilitate pentru umor (căci, am credinta, umor nu poate avea decît cel care îsi permite să se ia cu amuzată plăcere peste picior), se poate citi aici un real omagiu adus femeii, un respect care îl depăseste cu sigurantă pe cel impus de strategiile de grup ale celor ce se lasă condusi (mai precis: conduse) de comandamentele obtuzei political correctness. Misogin nu este, în această situatie, cel care are întelepciunea de a întelege că femeia este natural diferită de bărbat, că pur si simplu constitutia sa biologică o hărăzeste unui alt statut, nicidecum inferior, ci tocmai reprezentantele sexului frumos care renuntă la gratia specifică genului în favoarea unei încrîncenări cam virile pentru a mai stîrni interesul potenti(ali)lor parteneri. Călinescu afirma si el într-o spumoasă conferintă că femeia tocmai prin umilintă si fragilitate îsi exercită puterile care, atentie, pot merge, deloc paradoxal, pînă la tiranie. Atunci cînd femeia tine mortis să devină egala bărbatului îsi pierde, fatalmente, atuurile pe care le are asupra acestuia. Nedezmintit iubitor si admirator al stirpei feminine, Al. Paleologu este, pe bună dreptate, convins că „feministele sînt misogine si conditia de femeie li se pare umilitoare. Da, este, dar tocmai în asta stă tot farmecul si toată superioritatea lor asupra noastră”. Nimic peiorativ în această pledoarie pentru normalitate, în această poate neconventională, dar realistă, ba chiar condescendentă reverentă în fata femeii.
În spiritul convivialitătii eseistului, sar si eu grăbit la un alt subiect acătării pe care autorul nu a ezitat să-l elogieze cu vizibilă satisfactie: frivolitatea. Ne-am obisnuit să blamăm, grăbiti, anumite aspecte ale vietii de zi cu zi care se cer contemplate cu ceva mai multă pricepere. Si cum noi nu avem întotdeauna răgazul necesar, era bine că si-l asuma Paleologu. În mod obisnuit, sîntem tentati să condamnăm tot ceea ce tine de sfera usuratică a frivolitătii, tot ceea ce lezează superficialul nostru apetit pentru lucrurile serioase, considerînd că ceea ce nu este grav pierde accesul la profunzime. Nimic mai fals, caută a acredita eseistul, care nu numai că nu desconsideră frivolitatea, dar tine să se arate convins că „acela care fuge de frivolitate ajunge la prostie”. Paradoxal, nu e asa? Nu tocmai, dacă ajungem să vedem în obisnuitul neajuns nici mai mult nici mai putin decît „modul inteligent de a lua viata usor”. Vorba autorului nostru, „lucrurile cu adevărat importante” nu sînt atît de numeroase, iar în afară de ele, toate celelalte aspecte ale existentei merită o relativizare sanepidă pentru a deveni suportabile. Si, de ce să nu recunoastem, evidenta ne învată că, din păcate sau, poate, din fericire, trăim înconjurati de situatii oarecum triviale, care merită tratate ca atare. Hedonismul pe care scriitorul îl apără neobosit este efectul talentului de a sti ce merită într-adevăr o considerabilă atentie si ce nu. Este vorba despre selectie, dar care sînt criteriile care ne îndrumă? Unele pe care nu le înveti nici din cărti, nici din sfaturile altora, ci pur si simplu dintr-o anumită seninătate în fata vietii, în fata compromisurilor pe care aceasta le presupune, în fine, dintr-o exersată abilitate de a lua lucrurile á la légčre. Altfel, vorba poetului, este trist pe lume. În plus, sustine autorul Sfidării memoriei, „frivolitatea are enorme deschideri către lucruri profunde si pasionante”. Asta pentru că frumusetea vietii nu constă decît arareori în rigurozitate, pentru că cei care se supun permanent unor cutume instituite nu fac altceva decît să se conformeze unor criterii pe care nu ei si le-au ales, străduindu-se să facă totul credibil, să reducă orice gest, orice atitudine la un set prestabilit de reguli. Cu alte cuvinte, să falsifice necontenit ceea ce ar trebui să curgă de la sine. Să fim frivoli, asadar…
Într-adevăr, să fim frivoli de putem, mai ales dacă alegem „metoda Paleologu”, aceea de a vedea mereu partea amuzantă a lucrurilor, de a nu ocoli suferinta, de a recunoaste fătis, chiar si cînd nu asta e moda, compromisurile făcute, de a ajunge la capătul vietii împăcati cu propriile păcate, în fine, de a întelege existenta ca pe o sumă de plăceri ce nu încalcă etica, de a ne rezerva timpul necesar pentru a contempla. În această privintă, răspunzînd unei acuzatii de „superficialitate”, moralistul (care are ceva din ardoarea lui La Rochefoucauld de a vedea întotdeauna cealaltă fatetă a realitătii) sustine sus si tare cum că: „Dacă stau să mă examinez cu atentie, eu nu am avut mai niciodată treabă. Nu am făcut, slavă Domnului, nimic în viată, nu am ajuns nimic si sînt foarte mîndru de asta. Mi se pare o nebunie să trăiesti după un program. Sistemul e o prostie”. Într-o lumea pragmatică si extrem de grăbită cum e cea în care misunăm actualmente, asemenea afirmatii pot părea fie acte de autosuficientă, fie izmeneli fără acoperire reală. Cum să îndemni la pasivitate, cînd comandamentele zilei sînt cimentate în jurul actiunii, cînd a face si a avea merg mînă în mînă si tind să acapareze totul? Un elogiu al lenei pare deplasat, nu si dacă întelegem prin asta tendinta de a contempla. La urma urmelor, scria într-o mai veche carte cel ce se declară adeptul pasivitătii, lene insurmontabilă nu ne provoacă decît lucrurile de care sîntem incapabili. Să-l las, totusi, să se exprime, convins fiind că altfel as lua polenul unor ziceri memorabile în amuza(n)ta lor sinceritate: „Dacă e ceva ce-mi place într-adevăr, e să stau degeaba, să nu fac absolut nimic, să casc gura. Omul care nu face nimic mi se pare un întelept, care pricepe viata si savurează spectacolul, grotesc sau sublim. Cei care actionează, muncesc, se fac utili încontinuu îsi pierd vremea. A face totul înseamnă a-ti fura permanent căciula. Lenesul e singurul care obtine ceva din viată. Omul de actiune si de merit e o abjectă specie care, pentru a nu se destrăma, trebuie să se mentină tot timpul în agitatie, ceea ce e iluzoriu. Cu munca, eu nu am o relatie foarte bună. (…) Valoarea unui om se poate evalua prin aptitudinea lui de a sta degeaba. Adevăratele daruri ale vietii sînt acelea pe care le obtii fără efort”. Ciudate concluzii se învredniceste să tragă acest om, care nu prin putine a trecut, si tocmai la crepuscul, cînd spectrul mortii devenise o certitudine, cînd ar fi trebuit, nu e asa?, să fie întelept, să îndemne la faptă (să ne amintim: „Fapta nu e val ce trece”, glosa un clasic de acum 50 de ani, rescriindu-l pe Eminescu), la muncă etc. Cine l-a citit, însă, atent pe Paleologu realizează fără mare efort că a sta degeaba înseamnă, în acceptia sa, a contempla, iar a contempla este egal cu a gîndi, care, recunoastem cu totii, nu este chiar cea mai la îndemînă ocupatie. Asa-numita lene este, de fapt, apanajul oamenilor inteligenti, nu o stare permanentă, ci una a laboratorului, a procesului creativ. Nu fac decît să traduc o teorie deloc atît de simplistă si comodă pe cît poate părea.
Pentru că întreaga operă a lui Alexandru Paleologu este o rafinată laudă adusă inteligentei, care se confundă uneori cu bunul simt si care presupune atîtea alte valori morale, de la credintă la modestie ori filantropie. Dincolo de mode si timp, cărtile sale rămîn un reper de gîndire liberă, sprintenă. Si, nu în ultimul rînd, unul de întelepciune.
Nu cred că avem azi un eseist mai viu decît Conu’ Alecu.