Scriitori români contemporani

EUGEN SIMION - CRITICA APOLITICÃ



                                                                                                                                                                          Iulian BOLDEA

 
 

      Principiile de la care se revendicã demersul critic al lui Eugen Simion sînt de gãsit în judecarea unei opere literare deopotrivã în textul si în contextul sãu, dar si în lumina adevãrului; obiectivitatea si exigenta, cu sine si cu altii, respectul pãrerii contrare, admiratia nedisimulatã fatã de o operã literarã de valoare, riscul judecãtii demonstrate cu suficientã finete, asumate cu rigoare si sigurantã – sînt reperele unui astfel de demers.
      Surprinzãtoare mai este si mobilitatea privirii criticului, disponibilã, în experiente ale scrisului dintre cele mai diverse, la practici scripturale felurite. O astfel de disponibilitate nu rezultã decît din dispozitia empaticã pe care o bãnuim a sta la originea discursului critic. Mefient fatã de metode (desi le-a aplicat o vreme – cea tematistã, de pildã), Eugen Simion cautã, în eseurile si studiile sale, sã descifreze fiinta unicã, irepetabilã, esentialã a textului, printr-un fel de captare a întelesurilor ultime, a celor ce dau seamã, în cele din urmã, de specificitatea sa.
      Pe de altã parte, ceea ce Gheorghe Grigurcu numeste „firea confortabilã a criticului” nu e deloc o acceptare a lucrurilor cu contur definitiv, ea porneste dintr-o fervoare a sistematizãrii si a regularizãrii meandrelor vii ale literaturii, din vointa de sistem cu care îsi înzestreazã criticul demersul. în ciuda acestui aspect oarecum apolinic, a acestei fete aparent olimpiene, din care orice crispare pare absentã, Eugen Simion nu e mai putin bîntuit de nelinisti, de îndoieli ce sînt contrase într-un scris marcat de echilibru si de sobrietate, de reculegere si detasare de „obiect”. Lucrul e remarcat de acelasi Gheorghe Grigurcu: „La prima vedere lipsitã de febrilitate pînã la a friza descriptivismul si chietudinea judecãtii cuminti, critica lui Eugen Simion îsi are demonii sãi, disimulati în straturile groase ale discursului. Trebuie sã le rãscolesti, sã dai la o parte mult mîl pentru a-i gãsi. Dar satisfactia e de a constata cã acesti spiridusi ai negatiei sînt, paradoxal, purtãtorii de chibzuintã, fiind expresia cea mai vie a optiunii criticului. Eugen Simion devine cu adevãrat interesant cînd privirea i se ascute pentru a sesiza defectul, cînd acesta este înfãtisat fãrã fastidioase menajamente”.
      Desi mefient în privinta metodologiilor constrîngãtoare, a achizitiilor critice de ultimã orã, tocmai în numele unei interpretãri disponibile, mobile a intimitãtii textului literar, Eugen Simion nu e cu totul strãin de tematism, bunãoarã, metodã criticã exersatã în Dimineata poetilor, una dintre cele mai bune cãrti ale sale. în aceastã carte, criticul cautã sã recupereze cîteva figuri lirice premoderne, propunînd o nouã lecturã a unor creatii pe nedrept uitate, unele, ori nepotrivit situate si studiate, altele. Nu rezultã, din aceastã întreprindere, de reconsiderare, doar un mai adecvat racord al poetilor premoderni la sensibilitatea cititorilor de poezie de azi, ci si o comuniune empaticã, un acord, tulburãtor uneori, între ochiul criticului si opera de analizat. Reusite metafore critice definesc si nuanteazã un tablou poetic, duc analiza spre întelegere si comentariul înspre extazul interpretãrii comprehensive, ca în aceste rînduri despre Bolintineanu: „Bolintineanu pãrãseste valea romanticã, nu rãmîne fidel nici stîncii singuratice, mîndre, fantezia nu se leagã de cîmpie sau de colinã, n-are apetit pentru o categorie specialã a realului. Imaginatia vrea sã-si apropie o lume mirificã, în care cerul, pãmîntul si marea fuzioneazã si participã la o existentã virginalã” sau „Virginitãtii obiectului îi corespunde, în versurile lui Bolintineanu, o suspectã moliciune. Privirea, intensã si îndelungatã, corupe frãgezimea lucrurilor. Matinalul trece repede spre un apus al voluptãtii... Sentimentul începe la Bolintineanu de la frontiera plãcutului, dulcelui, dalbului, desfãtãrii, cu alte cuvinte: de la un anumit grad de corupere a matinalului, verguralului, suavitãtii”.
      Una din trãsãturile definitorii ale criticului este unitatea temperamentalã si stilisticã a frazei sale. Egal cu sine, nicicînd dedat exceselor de interpretare ori de umoare, cultivînd mãsura si echilibrul, ca si o anume constantã a interpretãrii, Eugen Simion nu a tinut sã se remarce prin iconoclastii de moment ori prin gesturi de inclementã definitive. Judecãtile sale, de o limpiditate extremã, ocolite de demonul îndoielilor, au un ton „alb”, neutru, scuturat de vehemente de limbaj, din contrã, dispus în acoladele metaforei critice gracile, nu mai putin expresive însã.
      E, în aceastã dinamicã a echidistantei si a coerentei interioare, în aceastã cultivare a mãsurii si a unei delicateti a receptãrii, o problemã de gust, de temperament si de expresie. Se pot gãsi chiar unele predilectii, unele preferinte ce pornesc tocmai din aceastã structurã temperamental-expresivã a criticului. N. Manolescu a gãsit unele dintre acestea: „Criticul e acelasi în paginile consacrate poeziei ca si prozei, teatrului ca si criticii. Gusturile lui mi se par totusi limpezi, în ciuda felului cumpãnit si «democratic» de a comenta literatura. De exemplu, nu cred cã mã însel spunînd cu Eugen Simion si-a fãcut despre poezie o anumitã imagine care – desi grija de a întrebuinta în fiecare caz instrumentul adecvat, precum si toleranta arãtatã diferitelor formule poetice, sînt incontestabile – divulgã unele preferinte sau inaderente. Cele dintîi se referã la poezia gravã, îndeosebi liricã si confesivã si în care, în plus, poate fi urmãritã simbolistica ascunsã ori un anumit substrat mitic. Ingeniozitatea, spiritul ludic, intruziunea epicului si teatralului în liricã trezesc mefienta criticului. O ierarhie nemãrturisitã (si poate nu deplin constientã) a speciilor, poate fi, în parte, responsabilã de aceastã împrejurare”.
      Nu putine din interpretãrile lui Eugen Simion trãdeazã optiunile sale, estetice si etice, existentiale si morale, ca si preferintele de lecturã ale unui critic ce stie a gãsi mai totdeauna expresia potrivitã pentru a desemna originalitatea unei voci lirice, pentru a circumscrie un talent epic ori pentru a disocia relevantele de ton, de expresie ale unui scriitor, confirmat de criticã ori încã debutant. E drept, criticul înclinã spre valorile consacrate, spre acei scriitori a cãror vocatie nu mai poate fi negatã. De asemenea, tot greu de contestat e si modul în care, în paginile critice ale lui Eugen Simion, luciditatea analizei se întrepãtrunde cu impulsul empatic, efortul de întelegere sprijinindu-se, adesea pe simpatie, pe o abia camuflatã exultantã emotivã. Ilustrative sînt cîteva rînduri despre Maria Banus, în care limpiditatea expresiei, plasticitatea frazei si culoarea afectivã dau relieful propriu unei astfel de întelegeri a literaturii si a celor ce o scriu din perspectiva esentialitãtii si a depãsirii efemerului contingent: „Clarviziune agonicã? Iatã o interogatie tulburãtoare si o definitie posibilã a poeziei care îsi redescoperã tonalitatea adecvatã si uneltele. Poezia Mariei Banus devine, cu adevãrat, agonicã în sens mai profund existential: începe sã vorbeascã de hotare si rãspîntii, de apãsarea de fulg a melancoliei si, din ce în ce mai insistent si mai convingãtor liric, de moarte”.
      Percepînd literatura si, în general, cultura autenticã, necontrafãcutã, ca pe o „sfidare a retoricii”, Eugen Simion aduce în critica literarã româneascã tonul judicios, lipsa exceselor temperamentale ori a stridentelor expresive, cãutînd punctul de echilibru si, totodatã, acela de fugã ce catã sã prindã în dinamica sa intimitatea textului, substanta lãuntricã a operei în tot adevãrul sãu ultim. „Ce face sã fie plãcut si stimulator sub unghi intelectual scrisul lui Eugen Simion?” – se întreabã Marian Papahagi în Fragmente despre criticã. Si tot el rãspunde: „Luate în parte, propozitiile sînt simple, scurte, fãrã podoabe, tonul fãrã nimic uscat si academic, cu vagi inflexiuni de limbaj familiar, e, în ansamblul sãu, sobru, retinut; iesirile temperamentale, excesele lipsesc. O senzatie de stenic echilibru se desprinde din toate paginile. Este limpede modelul reprezentat de Lovinescu”.
      Figura spiritului critic are, în adevãr, ceva din efigia olimpianã lovinescianã, ceva din înclinatia acestuia spre clasicitatea expresiei, dar si din preferinta pentru ironia subtire, în care provocarea luciditãtii e aproape cu totul camuflatã în expresia de mare limpezime. De altminteri, paginile consacrate lui Lovinescu ne pun în fata a douã structuri fine, temperamental si scriptural totodatã: „Linistea spiritului lovinescian vine din adîncurile constiintei lui nelinistite. Este fructul unui mare efort spiritual. Egalitatea de umoare este, în relatiile cu oamenii, o formã de civilizatie. Provocarea lui este mai adîncã si plinã de mai mari consecinte decît provocãrile (artagurile) spiritelor instabile, pufnoase, mereu ulcerate”.
      Livrat deopotrivã luciditãtii constitutive si angoaselor bine miscate dedesubtul unei fraze critice limpezi si controlate mai tot timpul, Eugen Simion îsi construieste cu migalã asertiunile, trãind cu patimã refulatã si cu nesat epicureic literatura, acest spatiu fictional în care, vorba criticului, „totul se transformã (frumosul este ideea sensibilã în miscare), ceva se pierde, esentialul se pãstreazã si se reinventeazã”.