UN POET (APROAPE) UITAT: NICOLAE LABIS
 

                                                                                                                                                                                                                    Iulian BOLDEA

 

     Format la scoala clasicilor poeziei române si universale, Nicolae Labis este, poate, întîiul poet al anilor '50 care redescopera sursele lirismului autentic, revigorînd expresia poetica si inducînd prospetime si candoare într-un peisaj literar de o ariditate flagranta. Eminescu si Sadoveanu sînt valorile perene ale literaturii române la care se raporteaza mereu Labis, în încercarea de redefinire a propriei voci poetice.

Atitudinea fundamentala a eului liric este, cum s-a remarcat, de altfel, aceea de traire frenetica, de combustie interioara. Compromisul, duplicitatea ori indolenta îi sînt poetului nu doar straine, dar si detestabile, iar „lupta cu inertia” este expresia cea mai elocventa a unei astfel de poetici si etici. Marin Mincu remarca, în aceasta ordine, ca „ceea ce se constituie de la început ca punct de permanenta al acestui lirism confesiv este frenezia trairii poetice a existentei . Orice poet autentic de aici porneste si temele, motivele, obsesiile lirice viitoare se nutresc din spiritul configurat la debut. Trairea lirica este atît de intensa pentru autorul «primelor iubiri» încît ea se identifica biografiei reale, vibratia existentiala devenind singura suprema conventie. Starea poetica descoperita de Nicolae Labis se afla cuprinsa toata între prospetimea candorii infantile în receptarea lumii si conservarea acestei ingenuitati pîna la o crispare tragica”.

Dinamismul viziunii si naturaletea dictiunii poetice sînt cele doua coordonate ce confera pecetea originalitatii liricii lui Labis. Poezia sa încearca sa sesizeze, din perspectiva întelegerii si empatiei, contradictiile si paradoxurile realitatii, într-un demers prin care treptele întelegerii umane sînt convertite în traire liminara, de cea mai pura esenta afectiva: „Cînd amintirea-n fata ca pe-un covor astern,/ Vad c-am trecut odata si eu acest infern!/ Împleticit în alge de lene si de vin,/ Neînsotit de nimeni pe neguroasa cale/ Am descifrat misterul otravilor de crin/ Si lubricul descîntec din buze de pocale.// Nu ma mai minte nimeni aici. Si nici nu am/ Rupturi de constiinta ca v-am stiut din vreme./ Pe cînd strabat cu pofta un levantin balsam/ Adun venin, sa-l picur în coada, la poeme./ Cunosc ca nu-i de vina nici aerul uscat,/ Nici aerul de scama ce-nabusa plamînii,/ Nici lenesa amiaza cînd lin s-a leganat/ În apa clocotita pe lespedea fîntînii”.

Starea de dragoste provoaca poetului o senzatie de diafana transfigurare a lucrurilor, fapturile sînt transmutate într-un domeniu al cîntecului si al reflexivitatii eufonice: „Azi sînt îndragostit. E un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu./ Izvoarele s-au luminat si suna,/ Oglinzile situîndu-si-le-n dans,/ Si brazii mai vuiesc fara furtuna/ Într-un ametitor sonor balans,/ În vii vibreaza struguri stravezii,/ Cristalele cîntecelor grele/ Si stropi scaparatori de melodii/ Ca roua nasc în ierburile mele,/ Eu curg întreg în acest cîntec sfînt:/ Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt”.

Trecerea de la senzorialitatea frenetica la o lirica a vibratiei ideilor, mai interiorizata si, totodata, cu un fior conceptual mult mai decis, se observa în poezia Biografie , unde devenirea, metamorfozele sub semnul carora stau fapturile sînt privite ca „expresie a fortelor misterioase ce actioneaza în univers” (Eugen Simion). Atitudinea eului liric, de navalnica exteriorizare a trairilor, de dilatare a contururilor senzatiilor, nu e straina de un anume romantism juvenil („Stiu eu, mama si-a zis ca ma nasc într-o zodie buna;/ Plinului cîntec asa îi cînta într-o noapte cu luna./ Trasnete reci de furtuna vedea cum în zare detuna./ Stiu eu, mama si-a zis ca ma nasc într-o zodie buna,/ Ea mai vedea cum în sa voi salta împreuna/ Cu îndrazneata fecioara a pamîntului, bruna,/ Si-n goana nebuna vedea de pe atunci cum rasuna/ Tropotul lung si mereu al galopului meu./ Stiu eu, mama si-a zis ca ma nasc într-o zodie buna,/ Si ca-s menit sa înving vesnicii si genuna,/ Dar nu stia de pe-atunci ca în mine-o sa puna/ Suflet prea grav si rasunet prea slab, ca aduna/ Abur de vis si de boala ce-ar fi sa rapuna/ Tropotul lung si mereu al galopului meu”).

Ascultînd, deopotriva, de glasul epocii si de vocea sa interioara, Labis construieste în poemele sale viziuni de o cuceritoare candoare, dar, în Omul comun , de pilda, configureaza o confruntare dramatica a fiintei umane cu demonii care-i ameninta integritatea morala, dar si cu inertia, lenea de gîndire, împacarea cu un destin larvar: „Înca zîmbesc, curate, cu buzele lor pale,/ Iubirile pierdute în clinchet de pocale.// Într-un sicriu de ceata asa au adormit,/ Au amortit în umbra firesc, fara blesteme,/ Si apele uitarii le duc necontenit/ Si nu mai este nimeni la viata sa le cheme.// În locul lor sosira cu negri maci în dinti/ Femei întunecate cu gura tutunie,/ Cu ochi ca alaunul, si au dansat fierbinti/ Si ragusit cîntat-au o trista melodie.// Lasîndu-va mai singuri le duce Rîul Verde,/ Imaginînd din aburi figura lui Satan,/ Le duce si pe ele si dupa zari le pierde/ În raclele greoaie, cioplite grosolan”.

Nicolae Labis a ramas, mult timp, în istoria poeziei românesti contemporane, ca o figura cu amprenta mitica, amprenta data si de destinul necrutator care a vrut ca poetul sa dispara la numai douazeci si unu de ani. Subliniind aceasta dominanta mitica a profilului labisian, Eugen Simion precizeaza, ca „Labis reprezinta, azi, mitul rimbaldian al adolescentului care, de-abia desprins de lumea fabuloasa a copilariei, intra în alta, unde universul i se înfatiseaza cu mari si grele enigme. Luarea în stapînire a lumii – act poetic decisiv, propriu doar creatorilor iesiti din comun – presupune o energie spirituala si o perceptie adînca a elementelor, însusiri pe care, cu hotarîre, acest adolescent le-a avut”.

Poemul Moartea caprioarei surprinde, cu acuitate senzoriala si pregnanta expresiva, un episod al existentei autorului, configurat simbolic, prin care se produce o initiere a copilului în lumea tainelor grave, ale vietii si ale mortii, ale unei istorii cu valente tragice si ale unui timp iesit din matca.

Vînatoarea caprioarei capata, la o lectura mai atenta, o semnificatie alegorica, ea constituindu-se într-o treapta a cunoasterii si a existentei, reprezentata de despartirea poetului de vîrsta copilariei si intrarea în vîrsta maturitatii. De altfel, Marin Mincu observa ca „ Moartea caprioarei va marca spatiul originar al poetului, identificîndu-i timbrul specific. Aici, cu o perspectiva infantila (poetica în absolut) el ia în stapînire universul si existenta, mitizîndu-le involuntar. Lirismul acut vine din perceperea înfricosata a mortii pe un fond de puritate originara. Perspectiva infantila asupra vietii exclude moartea, astfel ca revelatia fizica a extinctiei apare neverosimila si catastrofala, iar sentimentul liric devine o exclamatie dureroasa, nu lipsita de un anume retorism”.

Prima strofa a poeziei transcrie un peisaj halucinant, de sfîrsit de lume, peisajul secetei si al mortii de dupa al doilea razboi mondial, în imagini apocaliptice, care sugereaza distrugerea, neantizarea, prin inserarea unor cuvinte ce detin conotatii negative foarte pregnante. Legile firii sînt aici rasturnate, elementele sînt iesite din matca firescului, bulversate si bulversante: „Seceta a ucis orice boare de vînt./ Soarele s-a topit si a curs pe pamînt./ A ramas cerul fierbinte si gol./ Ciuturile scot din fîntîna nomol./ Peste paduri tot mai des focuri, focuri,/ Danseaza salbatice, satanice jocuri”.

Strofele urmatoare decupeaza, prin prezentarea unor detalii comportamentale si a unor reactii psihice, scene ale vînatorii, prin care se trece de la evocarea faptelor la reverberarea lor în strafundurile constiintei copilului. Gradatia evenimentelor si a trairilor corespunzatoare este ascendenta, poetul asezînd accentul si asupra paralelismelor care se stabilesc între planul cadrului natural si acela al vibratiilor interioare: „Ma iau dupa tata la deal printre tîrsuri,/ Si brazii ma zgîrie, rai si uscati./ Pornim amîndoi vînatoarea de capre,/ Vînatoarea foametei în muntii Carpati./ Setea ma naruie. Fierbe pe piatra/ Firul de apa prelins pe cismea./ Tîmpla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta/ Planeta, imensa, straina si grea.// Asteptam într-un loc unde înca mai suna,/ Din strunele undelor line, izvoarele./ Cînd va scapata soarele, cînd va licari luna,/ Aici vor veni în sirag sa s-adape/ Una cîte una caprioarele.// Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac./ Ametitoare apa, ce limpede te clatini!/ Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri/ La ceas oprit de lege si de datini”.

Natura întreaga, cu reflexele sale agonice, cu întruchiparile sale dantesti, prefigureaza moartea vietatii, iar talentul poetului este tocmai acesta, de a transfera asupra cadrului natural trairile si vibratiile afective ale fiintei umane, într-un simbolic paralelism real/ ideal, dar si într-o foarte semnificativa reactie de empatie între eul liric si caprioara destinata sacrificiului: „Cu fosnet vestejit rasufla valea./ Ce-ngrozitoare înserare pluteste-n univers!/ Pe zare curge sînge si pieptul mi-i rosu, de parca/ Mînile pline de sînge pe piept mi le-am sters./ Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,/ Si stelele uimite clipira printre ele./ Vai cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii,/ Frumoasa jertfa a padurii mele!”.

Secventa mortii caprioarei este redata în enunturi concise, de o pregnanta afectiva extrema, în propozitii sacadate, dar cu atît mai expresive si mai plastice, propozitii ce concentreaza în ele groaza, compasiunea si revolta în fata acestor legi implacabile: „Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi,/ Ea ridicase capul, îl clatina spre stele,/
Îl pravali apoi, stîrnind pe apa/ Fugare roiuri negre de margele./ O pasare albastra zvîcnise dintre ramuri,/ Si viata caprioarei spre zarile pustii/ Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna/ Cînd lasa cuiburi sure si pustii.// Împleticit m-am dus si i-am închis/ Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,/ Si-am tresarit tacut si alb cînd tata/ Mi-a suierat cu bucurie: – Avem carne!// Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa beau,/ Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini!/ Ma simt legat prin sete de vietatea care a murit/ La ceas oprit de lege si de datini.../ Dar legea ni-i desarta si straina/ Cînd viata-n noi cu greu se mai anina,/ Iar datina si mila sînt desarte,/ Cînd soru-mea-i flamînda, bolnava si pe moarte”.

Finalul poeziei ne aduce în fata revelatiilor tragice ale vîrstei mature, revelatii pe care eul liric si le asuma. Între datorie morala nescrisa si imperativul supravietuirii, între culpa si expiere, gestul hranirii printre lacrimi reveleaza dramatismul acestei initieri în tainele unei existente dominate de legi drastice, implacabile: „Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc si-as vrea.../ Tu, iarta-ma, fecioara – tu, caprioara mea!/ Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adînc!/ Plîng. Ce gîndeste tata? Mînînc si plîng. Manînc”.

Moartea caprioarei , capodopera liricii lui Nicolae Labis, este si una dintre creatiile reprezentative pentru poezia de dupa al doilea razboi mondial. Poet însetat de real, dar si „spirit al adîncurilor”, Nicolae Labis s-a impus în poezia româneasca prin timbrul adolescentin al versului, prin reflectia grava asupra lumii si a conditiei fiintei umane, dar, nu în ultimul rînd, si prin amprenta etic-problematizanta ce tuteleaza versurile sale.