ROMÂNII ÎN ISTORIA DRUMULUI SPRE INDII
(II)

 

                                                                                                                    Liviu BORDAS


       
            5. Negustori si călători din Principate

Asadar, absenta românilor din izvoarele cunoscute se poate datora atît raritătii lor cît si faptului că, apartinînd unei natiuni putin renumite, erau probabil asimilati grecilor, tătarilor, rusilor sau altor natii.
Despre prezenta crestinilor greco-ortodocsi pe subcontinentul indian există dovezi de la începutul secolului al XVII-lea . Primii „greci” care s-au angajat activ în comertul cu India veneau, la mijlocul secolului următor, din Philippopole (azi Plovdiv) si Adrianopole (azi Edirne), ambele orase apropiate de Valahia si legate de aceasta prin multiple conexiuni. Cei mai multi dintre „grecii” care s-au stabilit în Bengal – la Calcutta de pe la 1750, iar la Dacca de pe la 1772 – proveneau din Philippopole. Cel care este considerat a fi fondatorul comunitătii comerciale grecesti din Calcutta, Alexios (fiul lui) Argyri, venise din acest oras în 1750 . El pare a fi ajuns pe mare prin Basra, Jiddah sau Mocha. Un alt contemporan al său din Philippopole, fondatorul familiei Athanass din Calcutta a ajuns acolo prin Persia si Afganistan .
Despre străinii din Calcutta, în anii 1773-1776, contele de Modave scria în memoriile sale de călătorie: „Nu există natiune comercială pe pămînt din care să nu se găsească cîtiva indivizi la Calcutta. Lăsîndu-le de o parte pe cele europene, am văzut turci, greci, sirieni, arabi, persani, evrei, abisinieni, tătari etc. Toti îsi exercită linistit comertul sau meseriile lor si toti, deopotrivă, sînt protejati de politia guvernului. Fiecare din acesti străini are libertatea de a trăi după felul său. […] Băstinasii au pagodele lor, musulmanii moschei, catolicii romani si armeni au bisericile lor, crestinii de rit grec (subl. n.) si-o vor avea si ei pe a lor” . După aprecierile avizate, între 1800 si 1820 se aflau în Bengal circa 120 de familii grecesti dintre care aproximativ 30 din Philippopole . Relatări asemănătoare găsim si despre alte centre urbane si comerciale din India care nu erau fondate de europeni. La Surat, în 1663, Manuel Godinho, văzuse „crestini de diverse nationalităti si, de fapt, oameni din toate părtile lumii care fie s-au asezat în Surat, fie vin în port cu negot. În Surat se găsesc spanioli, francezi, germani, englezi, olandezi, flamanzi, italieni, unguri, polonezi, suedezi, turci, arabi, persani, tătari, georgieni, sciti, chinezi, malabari, bengalezi, sinhalezi, armeni si o diversitate nesfîrsită de alte ciudate popoare barbare” . Despre Benares, episcopul anglican Reginald Heber scria în memoriul călătoriei sale din 1824 în nordul Indiei: „Am fost uimit să aud de numărul mare de persani, turci, tătari si chiar europeni care se pot întîlni aici”. Dintre acestia din urmă, pentru a ilustra chiar si prezenta natiunilor mai putin obisnuite în India el mentionează, fără a nominaliza însă, un grec (Demetrios Galanos) si un rus (Peter Federof) .
Unele nume ale grecilor înregistrati în Bengal între 1750 si 1853, precum Ducas (din Corfu) – un soldat John Ducas, despre a cărui origine nu se stie nimic, a fost înmormîntat în Madras în 1715 –, Mavrody (din Philippopole), Pantazi (din Epir, dar veniti din Adrianopole) se puteau întîlni si la familiile grecesti din principatele danubiene. Altii proveneau din regiuni ale Greciei unde trăiau multi vlahi, precum Tesalia (Anastasios Tesalonianul, Johannes, John, Demetrius Panageotis, Panageotes), Epir (Constantin Pantazi care a trăit la Agra între 1795-1817 iar apoi la Calcutta pînă în 1842, Peter Protopapas din Coucoulias, Theochary Godeela din Arta), Albania (Emmanuel Demetrius) sau chiar Viena (Michael Keryack). Familia Mavrojani (Mavrogheni), ce avea ramificatii si în principatele române, a înfiintat împreună cu familia Ralli, firma „Ralli & Mavrojani” la Calcutta între 1852 si 1886, care făcea comert cu Londra, Liverpool, Manchester, Corfu si Alexandria .
În arhivele coloniale din Bombay, Calcutta si Delhi am găsit numeroase documente despre evrei originari din Tările Române care se stabilesc (permanent sau temporar) în India începînd din anii ’50 ai secolului al XIX-lea, dar mai ales, în mare număr, după 1870 si pînă la începutul primului război mondial . Totusi, despre unul dintre primii si poate cel mai important călător evreu în India nu am putut găsi nici o mentiune, ceea ce dovedeste încă o dată caracterul arbitrar si chiar accidental al memoriei birocratice.
În 1845, Israel-Joseph Benjamin (1818-1864), un tînăr negustor din Fălticeni, falit fiind renuntă la negot si porneste într-o expeditie în Orient, în căutarea urmasilor celor zece triburi pierdute. El a petrecut aproape un an în India, despre care a scris în cartea sa Cinq années de voyage en Orient. 1846-1851, publicată la Paris, la numai cîtiva ani după cea a lui Honigberger, sub semnătura „Israel-Joseph Benjamin II, voyageur et auteur, demeurant a Faltischan (Moldavie)” . Numele de autor al lui Benjamin II face, în mod evident, aluzie la celebrul călător medieval Benjamin de Tudela. O primă redactie a paginilor despre India a apărut anterior la Alger sub titlul Une an de séjour aux Indes orientales (1849-1850). O variantă adăugită a apărut în germană cu titlul Acht Jahre in Asien und Afrika si a fost imprimată de trei ori la Hannover, în 1858, din nou în 1858 si în 1860. Ea a apărut si în traducere engleză, în 1859, reeditată în 1863 si 1889, si în ebraică în 1859. Benjamin a mai călătorit prin Africa, Europa si America de Nord. A murit la Londra în sărăcie cruntă, în timp ce pregătea o altă călătorie în Orient. Desi cuprins, începînd încă din secolul al XIX-lea, într-un bun număr de enciclopedii si dictionare universale sau evreiesti, pînă acum nu i-a fost dedicată nici o cercetare serioasă .


6. De la Alexandru Ghica la Mircea Eliade (1790-1931)

Prima stire sigură despre prezenta unui român în India se referă la un „conte” Alexandru Ghica sosit, în 1790, la Calcutta iar apoi în Uttar Khand („up the country”), unde a trăit mai multi ani „fără ocupatie determinată” dar preocupat de cercetări despre a căror natură nu stim încă nimic. El nu pare să fie aceeasi persoană cu vornicul moldovean Alecu Ghica, despre care se crede că a dispărut din tară în anii ‘30 ai secolului următor si a cărui urmă a fost găsită în 1860 la templul Jagannatha din Puri, unde trăia ca un sadhu hindus. Ultima mentiune despre el în documentele administratiei britanice datează din 1810. Tovarăsul de arme si „secretarul” său, maiorul Dominik Launay (mort în 1818) preluase la un moment dat numele de Ghica (scris Gika). Văduva sa, Elena Ghica se recăsătoreste în 1834 la Calcutta. E posibil ca aceasta să fi fost fiica „contelui” Alexandru Ghica, în care caz se explică si preluarea numelui aristocratic de către Launay .
Stirile despre alti călători români în India din această perioadă sînt foarte sumare. Un Nicolae Paleologu din Valahia aflat la Calcutta în jur de 1811, apare pe lista unei petitii a „negustorilor greci”. Fiul său, avînd acelasi nume, era avocat si notar în Calcutta în anii ‘30 . În 1860, un supus rus din Basarabia al cărui nume e ortografiat de autoritătile engleze Constantine de Ryokhan, călătoreste de la Calcutta la Lahore, apoi de-a lungul Indusului pînă la Karachi si Bombay, iar de acolo, înainte de a părăsi India, mai face o vizită la grotele din Ellora, via Poona si Ahmednagar . Ryokhan este, după toate probabilitătile, versiunea „chirilică” a lui Riochan, cum era transcris numele familiei Riosanu. Între anii 1865 si 1897, medicul si naturalistul pasionat Ilarie Mitrea (originar din Răsinari) a traversat de cel putin opt ori oceanul Indian între Europa si Australia sau Indonezia, timp în care trebuie să fi făcut, cu cea mai mare probabilitate, escale la Colombo si poate chiar la Bombay . Carol Pop de Satmari (venit din Transilvania la Bucuresti în 1831), unul dintre fruntasii picturii orientaliste din secolul al XIX-lea, a făcut trei călătorii în Orient (în 1850, 1861 si 1872) dintre care una (ultima, după toate probabilitătile) l-a dus pînă în China, după ce a străbătut Siria, Irakul, Persia si poate India . În 1881, pe cînd lucra la Compania Canalului de Suez, inginerul bucurestean Iuliu Popper întreprinde o călătorie cu popasuri în India, China si Japonia . În august 1882, cunoscuta poligrafă română exilată în Italia, Dora d’Istria (numele literar al printesei Elena Ghica), a pregătit o călătorie în India la care a trebuit să renunte din cauza izbucnirii unei epidemii de holeră. Un nou plan, din toamna anului 1885, de a-l însoti pe contele Angelo de Gubernatis în lungul său periplu indian a trebuit si el abandonat, de această dată datorită divergentelor de vederi cu prietenul ei italian .
Dar, deja, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, românii nu mai erau doar trecători prin India. Unii se năsteau sau îsi dormeau somnul de veci pe pămîntul ei. Un E. C. J. Manolescu s-a născut la Poona, la 2 iunie 1885 si, devenind cumnat al maharajahului din Jind (în Panjab), îl va asista ca secretar privat, cîndva între noiembrie 1914 si 1917 . Ioana Brasciauan din Bucuresti, căsătorită cu un grec din Calcutta, s-a mutat la cele vesnice, la numai 31 de ani, în 1887, mormîntul ei putînd fi văzut si azi în vechiul cimitir ortodox al comunitătii elene .
De la nici unul dintre acestia nu ne-a rămas ceva scris despre călătoriile, impresiile si motivatiile lor. Cele dintîi impresii de călătorie în India publicate se datorează profesorului Gheorghe Moceanu, primul profesor de gimnastică si unul din primii coregrafi români. Născut în 1838, la Orman (în prezent în judetul Cluj), el a fost, cum spunea Nicolae Iorga, un „reprezintant, dintre cei din urmă, al ardelenilor veniti pentru a deschide la noi, cu orice pret, drumuri noi” . Dorinta de a pleca în Orient i se naste în 1865 – la numai doi ani după ce trecuse Carpatii, la Bucuresti –, atunci cînd îl vede pe acrobatul James Johnes în drum spre India. Soarta sa ar fi fost probabil cu totul alta dacă nu ar fi fost atunci oprit la Constanta din cauza declansării unei epidemii. Neuitîndu-si visul, îl realizează abia în 1886, cînd, împreună cu cel mai bun elev al său, Nicolae Velescu, întreprinde o călătorie de trei luni în India pentru a da la Calcutta, la „Bengal Theatre”, cîteva reprezentatii de dansuri românesti. Călătoria sa în India a avut loc între 3 iunie si 3 septembrie 1886 si a avut scopul, asa cum mărturisea Moceanu, „să joc danturile nationale în India, în acea localitate unde danturile sînt predilectiunea poporului, unde este originea de la care s-au născut primele jocuri”. El debarcă la Colombo, apoi la Madras si Calcutta iar, la întoarcere, traversează întreaga Indie cu trenul pînă la Bombay. A adus de acolo o semnificativă colectie de fotografii publicate partial în memoriile sale .
Sfîrsitul secolului aduce pretutindeni o nemaiîntîlnită vogă a călătoriilor. În ultimul deceniu au mai bătut drumul Indiilor, printul Mihai George Cantacuzino si inginerul Bazil Assan. Primul, fiul presedintelui Senatului, a făcut, în 1894-1895, un lung voiaj prin Extremul Orient, oprindu-se pentru mai multe luni în India si Birmania, unde ca invitat de onoare al rajahilor, a luat parte la fastuoase partide de vînătoare . Cel de-al doilea, mare industrias din Bucuresti, a întreprins, în 1897-1898, o călătorie cu scopuri comerciale în jurul pămîntului, oprindu-se pentru cîteva zile si în insula Ceylon. Ea a făcut obiectul unei conferinte tinută la Societatea Geografică Română la 6/18 martie 1899, însotită de numeroase proiectii de fotografii, repetată apoi si la Palatul Regal în fata reginei Elisabeta .
În Gazeta de Transilvania din 29 martie 1904, apărea o scurtă notită ce semnala o româncă pe nume Cosmuta care, aflîndu-se în Japonia (sic!), trimitea articole revistei budapestane Uj Idök. Cronicarul invita pe toti cei care pot da informatii despre acea insolită femeie. La scurt timp a apărut în Gazeta de Duminecă din Simleul Silvaniei, un articol de răspuns nesemnat, dar datorat probabil editorului Ioan P. Lazăr, ce dădea informatii precise despre identitatea doamnei Otilia de Cosmuta, felul în care a ajuns în Orient si se angaja să-i obtină colaborarea si la gazeta simleuană . Otilia de Cosmuta se îmbarcase în martie 1901, la Trieste, într-o temerară călătorie prin India, Ceylon, Birmania, Singapore, China, Japonia din care se va întoarce după mai mult de un an, în mai 1902. Pentru această întreprindere, ea adăugase unei proaspete mosteniri, un ajutor de la ministrul ungar al cultelor si învătămîntului, Iulius Wlassics, în schimbul fotografiilor si colectionării unor obiecte pentru Muzeul National din Budapesta. Ea a debutat la 27 decembrie 1903 cu impresiile sale de călătorie publicate în Uj Idök iar mai tîrziu, din 15 august 1904, si în Luceafărul. În revista budapestană a initiat rubrica Plimbări prin lumea largă  ce va găzdui timp de cincisprezece ani, între 1903 si 1918, notele periplului său oriental. Întoarsă din marea călătorie, după un interludiu budapestan, se stabileste la Paris unde începe o neobosită activitate culturală. Amintirea Orientului va reveni si în viitoarele sale cărti si mai ales în paginile de jurnal .
De altfel, la sfîrsitul secolului al XIX-lea si începutul celui de-al XX-lea, călătoriile în jurul lumii par a fi devenit destul de comune si pentru români. O simplă răsfoire a gazetelor vremii, chiar si a celor provinciale, ne convinge că pînă si oameni de conditie sau cu mijloace modeste, uneori fără nici un ban, se angajează a face ocolul pămîntului. Iată, de exemplu, două stiri publicate tot de Gazeta de Duminecă din Simleul Silvaniei. Prima anunta plecarea lui Victor Sandor din localitate, la 25 mai 1904, pentru a călători în 200 de zile „aproape întreg rotogolul pămîntului”. Cea de-a doua, anunta întoarcerea la 4 septembrie 1906 a studentului bucurestean Marin Ionescu, după ce călătorise timp de patru ani în jurul lumii fără nici un ban în buzunar. Ambele călătorii au fost întreprinse ca urmare a unor … rămăsaguri . Tot din această perioadă avem si mărturii despre oameni cu mijloace reduse care, într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul, ajung pe subcontinentul indian. Astfel, în 1894, un anume Charles Ionescu care se afla la Shimla, capitala de vară a viceregilor Indiei, a fost declarat a cădea sub incidenta Legii vagabondajului (European Vagrancy Act) si trimis într-o casă de muncă din Lahore, din care, însă, a fugit la Bombay .
Vînătorul pasionat care a fost Grigore Sturdza – fiul beizadelei Dimitrie Sturdza si nepot al domnului Moldovei, Mihail Sturdza – s-a îmbarcat la 7 septembrie 1906 către Birmania, cea mai îndepărtată provincie a Indiilor britanice. În Ceylon a vizitat si el Colombo si Kandy iar în Birmania a călătorit timp de mai multe luni, din nord pînă în sud vînînd si initiindu-se în cultura indigenă .
Un caz care ilustrează asimilarea românilor altor natii este cel al lui Iuliu Rădescu, născut în Ialomita din părinti ardeleni, rezident din 1896 în Anglia, iar apoi din 1908 în India, unde a fost manager al faimosului hotel Taj Mahal din Bombay, iar mai apoi concesionar al hotelului Blue Mountain Hotel Kotagiri, în muntii Nilgiris. În aprilie 1914, făcînd cerere pentru un permis port-armă, nu a reusit să-l convingă pe inspectorul britanic de politie că România exista ca un stat independent cu propriul său guvern si, asumînd că România e sub Austria, a fost nevoit să se înregistreze ca supus austriac, fapt care i-a creat mari neplăceri odată cu declansarea războiului mondial, determinîndu-l ca, în aprilie 1915, să părăsească India pentru America . Chiar si Eliade a fost luat de politia colonială britanică drept „turc” .
În anul 1910 scriitorul moldovean Eugen Boureanul, atras de studiul Vedelor, a călătorit pe tot cuprinsul subcontinentului indian, din Ceylon pînă în Casmir. La întoarcere a scris o carte, Mitologia vedelor, al cărei manuscris însă s-a pierdut. Însemnările călătoriei sale au apărut, fragmentar, abia după o jumătate de secol . Peste un an, patru studenti români de la Sorbonna s-au angajat într-o expeditie în jurul lumii din care s-a întors un singur supravietuitor, buzoianul Dumitru Dan. În lunile iulie – septembrie, ei au parcurs India de la Colombo la Bombay, Nagpur, Allahabad, apoi cu vaporul pe Gange pînă la Benares, Patna si Calcutta. Unul dintre ei, constănteanul Alexandru Pascu, a murit intoxicat în palatul rajahului din Bombay unde participase la o sedintă de fumat opiu . Un alt tînăr, răsinăreanul Emanoil Lacu, ce începuse în martie 1905 un lung ocol al Pămîntului pe jos, ajunge în 1914 în Asia centrală, dar despre restul călătoriei sale – care intentiona să parcurgă India, Siberia si Extremul Orient – nu se stie dacă a mai avut loc . În decembrie 1911 îsi începea periplul indian Ernest Istrati. Impresiile călătoriei sale de un an de-a lungul si de-a latul subcontinentului indian au fost publicate la putin timp după aceea în volum . El a fost urmat, cîtiva ani mai tîrziu, de gazetarul sălăjean Petre Borzescu si de confratele său clujean Isaia Tolan care l-au vizitat si pe Rabindranath Tagore .
Tot acum tînărul tăran năsăudean Dumitru Nistor, cu gîndul de a călători în Orient si a face „experiente etnografice”, se înrolează în marina militară austro-ungară. În jurnalul său el descrie, asemenea lui Sevah Thalasinu din Halima, cu întreg talentul povestitorilor populari, orasele orientale, oamenii, obiceiurile si viata lor. El acordă atentie specială indienilor pe care i-a văzut în cele patru zile ale popasului la Colombo si în cele două petrecute la Singapore (septembrie 1913). Impresiile sale, lipsite de pretentii dar si de prejudecăti, sînt un pretios izvor pentru un studiu al imaginii Indiei în mentalul românilor ardeleni de la începutul secolului. În general, marinarul român e uimit de bogătiile exotice dar si de contrastul cu sărăcia si exploatarea colonială. După 15 ani, în decembrie 1928, aceleasi locuri din Colombo vor fi vizitate de Mircea Eliade care, într-o scrisoare către mama sa, îsi rezumă primele impresii în două fraze izbitor de asemănătoare cu cele ale tăranului năsăudean . Un alt „lucru de mirare” pentru tăranul năsăudean, si anume indienii din portul Singapore care se aruncau în apă pentru a pescui măruntisul aruncat de pasageri este observat si de Eliade în micul port Talaimannar din nordul insulei Ceylon si în Danushkodi, corespondentul său de cealaltă parte, în India .
Acest simplu tăran, cu numai sase clase dovedeste o neobisnuită curiozitate si simpatie pentru indieni despre care încearcă să afle mai multe lucruri decît putea vedea într-o sumară vizită. Pentru contrast se poate lua cazul unui alt tăran transilvănean, ajuns prin întîmplarea soartei în India. În fragmentele jurnalului său indian publicate în Santier, Eliade amintea despre un diplomat francez din Calcutta care, în jurul anului 1930, plecînd spre India după doi ani petrecuti în România, luase cu sine si pe servitorul său ce nu părea uluit de miracolul indian din jurul lui: „Avea o fată ca de piatră. Avea cîteva mii de ani de experientă a miracolului în urma sa” . Un aromân din Souli, în muntii Epirului, Giorgio Kokali, servitor al poetului si pictorului englez Edward Lear, l-a însotit pe stăpînul său într-o lungă călătorie prin India (22 noiembrie 1873 – 9 ianuarie 1875). Jurnalul lui Lear, care îl mentionează pe bătrînului Kokali pe aproape fiecare pagină, dă foarte interesante amănunte despre reactiile acestuia în fata lumii Indiei. Uimit naiv la primele întîlniri cu elefantii si crocodilii, el nu e totusi impresionat de ruinele palatelor mogule din nordul Indiei care, în ochii săi, nu le egalează pe cele din Samos si Norba; preferă să privească maimutele si veveritele .
Cercetări în arhivele din Viena, Trieste si Pola vor putea aduce la lumină si alte cazuri de români transilvăneni, bănăteni sau bucovineni care au fost recrutati în marina imperială si au ajuns în porturi din Orient. Alti români ardeleni care au luptat în primul război mondial au căzut prizonieri la rusi si au fost transportati în părtile orientale ale imperiului (Vladivostok etc.) unde au fost făcuti prizonieri de chinezi. La sfîrsitul războiului un tren întreg de prizonieri a străbătut Asia, din China pînă acasă. Unul dintre acestia, sălăjeanul Dumitru Tăudan a lăsat, asemenea colegului său năsăudean, un caiet de doine si cîntece de război, scrise si auzite de el în anii petrecuti pe front . Si românii basarabeni au ajuns pe front în Orientul îndepărtat atunci cînd au fost recrutati cu zecile de mii în timpul războiului ruso-japonez din 1904-1905. Cu toate că basarabenii au boicotat mobilizarea, neprezentîndu-se cu miile cînd au fost chemati sub arme, totusi un număr de patrusprezece mii si-au lăsat oasele pe frontul din Manciuria . Alti români s-au înrolat în corpurile internationale de voluntari de partea japoneză, un ofiter român devenind chiar binecunoscut printre comandatii armatei nipone.
Expeditiile în jurul pămîntului culminează cu cea întreprinsă după primul război mondial, în februarie-septembrie 1920, de către printul Carol al II-lea, trimis de casa regală pentru a uita consecintele aventurii sale amoroase. Asemenea predecesorului său macedonean, cîtiva dintre generalii săi au devenit cronicarii acestei neobisnuite campanii regale. Cărtile lui N. M. Condiescu  si C. Găvănescul  au fost, de fapt, primele scrieri de călătorie în India semnificative si au si atras atentia publicului românesc . Ele au fost urmate în constiinta românilor de nefericitul deznodămînt al călătoriei lui Bucura Dumbravă din ianuarie 1926. Călătoria ei în India, în decembrie 1925, unde participase la congresul teozofic jubiliar tinut la Adyar, s-a încheiat la Port-Said, cu trecerea în „Orientul etern”. De la Bombay, unde a debarcat, a plecat cu trenul la Madras si Adyar iar de acolo, înainte de a reveni la Bombay, a făcut cîteva excursii – împreună cu Suba Rao – în Bengal, la Myssore, Bhadravati etc. .
Pentru cei care călătoreau în Extremul Orient sau chiar în Australia , escalele prin Ceylon si India erau aproape obligatorii. Printre acestia, după război, se numără si bihoreanul Iosif Fay trimis, în 1921, în misiune diplomatică la Tokyo , scriitorul Ioan Timus, în 1922, la întoarcerea sa din Japonia  sau monseniorul Vladimir Ghica, în primăvara lui 1928 cînd se întorcea de la un congres din Australia . În lumea născută după primul război mondial, călătoriile în India nu mai sînt ceva neobisnuit. Chiar si în perioada în care Mircea Eliade se afla acolo (noiembrie 1928 – decembrie 1931), el era, pe nestiute, dublat de alti compatrioti ai săi.
La putin timp de la sosirea sa în India, la congresul international al studentilor crestini, tinut la Poonamallee (lîngă Madras) cu ocazia Crăciunului din 1928, Eliade a întîlnit un român emigrat în Statele Unite, probabil către sfîrsitul secolului anterior si care trăia la Rangoon, fiind seful misiunii baptiste din Burma (pe atunci, o provincie a viceregatului Indiei): „Am întîlnit cel dintîi român, ardelean emigrat în America la 18 ani, lucrător lemnar, apoi convertit la baptism, ajuns reverend si misionar în Rangoon. Acum e cetătean american, e căsătorit cu o americană, are copii care nu stiu o vorbă românească si vizitează fosta lui patrie o dată la cincisprezece ani. Serile erau sezători comune. [...] Misionarul român dorea călduros să cîntăm si noi ceva româneste. Din nefericire, nu sînt tenor, eu; iar el nu-si aminea decît „ostile stau fată-n fată”, probabil de pe vremea Independentei. Asa că a trebuit să renuntăm” . E posibil ca si misionari adventisti români să se fi aflat în India căci unul din numerele buletinului Vesti misionare din 1929 , are tema („tinta”) Lucrarea din India, alte numere fiind, de asemenea, dedicate tărilor asiatice.
Renumitul microbiolog Mihai Ciucă, a condus în calitate de secretar general al Comisiei Internationale de Malarie de pe lîngă Societatea Natiunilor o lungă misiune epidemiologică cercetînd, între 23 august si 19 noiembrie 1929, întregul teritoriu al Indiei si o parte din Birmania . Magistratul Gheorghe Flaislen din Bucuresti se socotea primul român care a făcut înconjurul pămîntului, călătorie la care visa încă de la cumpăna secolului. Dar, desi a călătorit mai mult ca nimeni altul, nu a reusit să împlinească acest proiect decît în anii pensionarii. Îmbarcat pe vaporul „Resolute” în ianuarie 1930, la Villefranche, lîngă Nisa, călătoria sa a durat cinci luni. Ajunge în India, la Bombay, la 10 februarie 1930. Excursia reglementată din program („included trip”) îl duce cu un tren special la Fatehpur-Sikri, Agra, Delhi, Benares, Calcutta. El stă două săptămîni în India si Ceylon în perioada în care Eliade se afla la Calcutta. Impresiile sale, searbădă descriere si contabilizare a detaliile fizice ale itinerariului său – mult inferioare paginilor pe care le dedicase, în 1913, Egiptului –, au apărut mai întîi în cel mai mare cotidian bucurestean, Universul, iar apoi si în volum .
Peste un an, un eveniment numit de ziare „drama de la Bhabua” a zguduit România . La 10 aprilie 1931, la Paris, un echipaj aviatic compus din printul George-Valentin Bibescu, presedinte (1930-1940) al Federatiei Aeriene Internationale alcătuită din patruzeci si una de natiuni, pilotii mr. Traian Burduloiu si lt. Radu Beller si mecanicul englez Hunt s-a îmbarcat pentru un zbor record pînă la Saigon. Ajunsi în India, după escale la Karachi, Jodhpur si Allahabad, înainte de a atinge Calcutta, avionul a fost atacat lîngă Benares (Mughal Sarai) de o colonie de vulturi ce se întretineau din cadavrele unei secte religioase si a fost obligat să aterizeze fortat pe un cîmp de orez, lîngă micuta gară Bhabua. Ca urmare a incendiului declansat de impactul cu solul, Radu Beller si-a pierdut viata iar ceilalti doi membri români ai echipajului s-au ales cu grave arsuri . Printul Bibescu, care era un dusman al generatiei lui Eliade (pe a cărei factiune verde o combătea cu vehementă ostentatie în public), va muri zece ani mai tîrziu, ca efect întîrziat al rănilor dobîndite în India .
În deceniul al patrulea, raidurile aviatice spre India, mai ales cele „singur la bord”, erau o mare atractie pentru călătorii cu aripi. În anul următor, aviatorul Ionel Ghica a întreprins un raid „de unul singur” Bucuresti-Saigon si înapoi la bordul unui Set, avion românesc de mici dimensiuni. La 5 martie el a aterizat la Karachi, în ziua următoare la Jodhpur iar la 8 martie a pornit spre Delhi, însă expeditia lui s-a oprit la o distantă de 483 de kilometri de capitala indiană, la Kaparda, datorită unui accident. El a reusit să reia proiectul zborului spre Orient abia sapte ani mai tîrziu, în februarie 1939, cînd, îmbarcat pe un avion englez Milles Hawk Major, a zburat pînă la Bombay si înapoi . Aceeasi rută Bucuresti-Bombay o acoperise deja cu succes inginerul Ionel Cociasu, în februarie 1935, pe un avion german Klemm.
Cei mai multi dintre cei însirati aici au fost doar trecători atrasi de fascinatia exotică a Orientului, de profit, de aventură sau chiar dusi de datorie . Pentru ei, India nu a fost destinatia prin excelentă, iar călătoria lor nu a avut semnificatia spirituală si culturală a celei întreprinse de Eliade. Exceptie face poate doar Alecu Ghica, dar experienta sa s-a petrecut în lumina tainică a anonimatului, asa cum au loc toate adevăratele drumuri spre centru. Cu toate acestea, locul lor în istoria drumului spre India nu este lipsit de importantă. Existenta lor dovedeste atît o disponibilitate cît si o posibilitate. Dacă ei există, înseamnă că au putut fi si altii – înaintea lor si după ei – despre care nu stim încă nimic. Prin simpla lor prezentă, ilustrată aici, ei dovedesc posibilitatea acelora pentru care drumul geografic este în acelasi timp si unul spre centru.

Note
  Spyros Loukatos, Ellenes kai philellenes tôn Indiôn kata ten elleniken epanastasin [Greci şi filoeleni în India în timpul revoluţiei greceşti], Pan, Athenai, 1965, în special capitolul Ă. Ai ellenikai paroikiai tes Kalkouttas kai tes Dakkas tôn Indiôn, pp. 16-47.
  Deşi, tot în Cathedral of the Virgin Mary of the Rosary din Murghilatta, Calcutta se mai găseşte inscripţia tombală a unui nativ din Philippopole, tot de natione graeca, mort în 1728: „Hic Jacet Georgius Johannis Drascoelo, nationis Graecis ex Philippopole. Anno Domini MDCCXXVIII diue XX August”.
  Paul Byron Norris, Ulysses in the Raj, BACSA, Putney, London, 1992, p. 21.
  Voyage en Inde du Conte de Modave. 1773-1776 (Nouveaux mémoires sur l'état actuel du Bengal et de l'Indoustan), texte établi et annote par Jean Deloche, PEFEO 129, Paris, 1971, p. 80.
  S. Loukatos, loc. cit.
  Intreprid itinerant. Manuel Godinho and his journey from India to Portugal in 1663, ed. and transl. by Vitalo Lobo and John Correia Alfonso, Oxford University Press, Bombay, 1990, p. 47.
  Cf. Bishop Heber in Northern India, selections from Heber's Journal, ed. by M. A. Laird, Cambridge University Press, 1971, p. 153.
  Apud. P. B. Norris, op. cit., pp. 129-130. În Thacker's Directories, între 1857 şi 1896, printre angajaţii firmelor greceşti din Calcutta, figurau mai mulţi membri ai familiei Mavrocordat: S. Mavrocordat (Petrocochino Bros., 1874), A. Mavrocordat (Tamraco & Co., 1879), J. J. Mavrocordat (Ralli Brothers, 1887).
  La aceştia ne-am referit, cu indicaţiile bibliografice aferente, în articolul Drumurile lui Ahasverus. Din Ţările Române în Indiile Orientale: 1849-1914, de viitoare apariţie.
  Cinq années de voyage en Orient. 1846-1851, Paris, Michel Lévi Frčres, 1856, pp. 96-112 (Partea I, capitolele 18-22); Une an de séjour aux Indes orientales (1849-1850), traduit de l'hébreu par D. L., Algier, Imprimerie Typographique de Dubos Frčres, 1854. Alte publicaţii: Drei Jahre in Amerika (Hannover, 1862), Explication du tableau intitule „Le miroir de la sagesse” (Paris, 1857), An address to the Jews (Manchester, f.a.), traducerea franceză a cronicii evreieşti a lui Nathan Hannover, Yeven Mezulah căreia i-a adăugat în apendice un studiu despre sabatnicii din Rusia între 1800 şi 1814 (Tlemcen, Algier, 1855, versiune germană în 1863).
  Vezi La Grande Encyclopedie; Enciclopedia Universal Ilustrada; F. Embacher, Lexikon der Reisen und Entdeckungen; J. C. Poggendorff, Bibliographisch-Literarisches Handwörterbuch; S. A. Allibone, A critical dictionary of English literature – Supplement; A. Kohut, Berümte israelitische Männer und Frauen in der Kulturgeschichte der Menschheit; S. Wininger, Grosse Jüdischen National-Biographie; I. Singer, The Jewish encyclopedia; Enciclopedia Judaica Castellana. În afara unui necrolog (Jewish Chronicle, London, 13 May, 1864, p. 5), practic nu există decît introducerea lui Oscar Handlin la traducerea engleză a cărţii sale de călătorie în America. Vezi Three years in America. 1859-1862, translated from the German by Ch. Reznikoff, vol I-II, The Jewish Publication Society of America, Philadelphia, 1956; republicată într-un singur volum la Arno Press, New York, 1975, pp. 1-34. De aici au fost preluate informaţiile apărute în cîteva enciclopedii mai noi. Vezi The New Standard Jewish Encyclopaedia, new revised edition, New York, 1970, col. 273; Encyclopaedia Judaica, Jerusalem, 1972, vol. 4, col. 526-527.
  Vezi articolele noastre Un aventurier militar în India între 1790 – 1810: „contele” Alexandru Ghica, Timpul, Iaşi, nr. 1, 2005 şi Alecu Ghica, un „bramin” moldav la templul Jagannatha din Puri (1858 – 1870), idem, nr. 5, 6, 7&8, 2004.
  Numele său (Nikolas Palaiologou) apare pe lista negustorilor greci din Dacca şi Calcutta care au semnat o petiţie către Arhiepiscopul de Sinai, la 13 decembrie 1811. Apud P. B. Norris, op. cit., p. 106 şi, de asemenea, pp. 191, 199 (apendicele C şi D). Pe piatra sa de mormînt din South Park Street Cemetery nu e înscris decît numele, dar alături se află cel al fiicei sale pe care scrie „Sacred to the memory of Jane Ann, daughter of N. and J. Paliologus, who died 30 Nov. 1833, aged 4 years, 3 months, 7 days”. Cf. Bengal Obituary, 2nd reprint, BACSA, London, 1987.
  Maharashtra State Archives, Bombay, Political Department, vol. 92 from 1860 (Miscellaneus), no. 866, pp. 81-92.
  1865 (Hamburg-Brisbane, Australia), 1866 (Australia-Viena), 1869 (Viena-Batavia, Indonezia), 1881 (Indonezia-Viena), 1883 (Viena-Indonezia), 1894 (Indonezia-Viena), 1897 (Viena-Batavia şi înapoi). Vezi rezumatul lui V. Borda în Călători şi exploratori români, loc. cit., pp. 293-296.
  În 1873 el semnează „pictor şi fotograf al curţii Alteţei Sale Principelui Domnitor al României şi al Prinţului Talifu al Chinei”. Vezi sinteza lui A. Arpad în Pilda precursorilor, Kriterion, Bucureşti, 1975, p. 101.
  Vezi scrisorile lui Popper în Buletinul Societăţii Geografice, Bucureşti, 1889, X, pp. 99, 102-106, 109 şi 1892, XIII, p. 31. De asemenea G. I. Lahovary, Dările de seamă prezintate adunărilor anuale ale Societăţii Geografice Române (1875-1905), idem 1905, XXVI, nr, 1, pp. 121-122, 168-169.
  A se vedea articolul nostru Etnologie şi orientalism romantic în noile state Italia şi România: Angelo de Gubernatis, Dora d'Istria şi savanţii români în a doua jumătate a secolului XIX, Convorbiri literare, nr. 12, 2004.
  National Archives of India, New Delhi, Foreign and Political Department, General – B, November 1915, no. 42-43, ff. 2-3 şi Foreign Department, Establishment, no. 20, Deposit, April 1917. Acest din urmă dosar (al cărui subiect se află rezumat în Index to Proceedings of the Foreign and Political Department from January to June 1917, p. 251) nu a fost transferat de către emitent arhivelor.
  Cimitirul grec din Calcutta (Narkeldanga, nr. 105, Phool Bagan, Calcutta-54). Mormîntul ei se află în primul rînd din partea dreaptă (în dreapta aleii centrale care traversează micul cimitir dinspre poartă înspre zidul din fund), al patrulea din fund, între două morminte ale căror inscripţii nu se mai pot citi. Pe piatra ei sepulcrală se află următoarea inscripţie: „ / Ci-Gît / Le Reste de la Bien Aimée / Jeannette Moletto / Née Brasciaűan / a Bukarest „Roumanie” / le 22 Juin 1856 / Décédée le 20 Juillet 1887 / Agée 31 Ans / Seigneur Daignez Lui / Donner Le Repos Eternel / <>•<>“.
  N. Iorga, Gimnasticul Moceanu, în Oameni cari au fost, vol. I, Epl, Bucureşti, 1967, p. 219.
  Memoriile mele asupra istorii gimnasticei în România şi asupra călătorielor mele în întreaga lume, 1863-1895, Tipografia modernă, Bucureşti, 1895, pp. 64-105; ediţia a treia, Călătoriile mele prin Europa, Asia, Africa şi America, Tipografia modernă, Bucureşti, 1899, pp. 33-65. Vezi şi C-tin Gh. Savopol, Gheorghe Moceanu, întîiul profesor de educaţie fizică din ţara noastră, Stadion, Bucureşti, 1972.
  National Archives of India, New Delhi, Foreign Department, Internal – B, nos. 128/129, March 1895, ff. 3,4.
  Vezi Călătorie împrejurul pămîntului, Buletinul Societăţii Geografice Române, trim. III-IV, 1899, XX, pp. 119-169+XXIV pl.; republicat în Ziarul călătoriilor, IV, 1900, nos. 145 (23 februarie)–152 (opt numere consecutive). Partea referitoare la India a fost publicată anterior, Din India, idem, 1898, XIX, sem I, pp. 171-175.
  Femeie română în Japonia, Gazeta de Duminică, Şimleul Silvaniei, an I, nr. 15, 10 avril 1904, p. 8.
  Vezi Sčtŕk a nagyvilŕgban (Plimbări prin lumea largă), Uj Idök (Timpuri noi), Budapesta, 1903-1918, sub semnătura D-na (Cornel) Kosmutza (27 dec. 1903 – 26 ian. 1913), apoi cu pseudonimul Kemeri Sandor (2 mar. 1913 – 8 dec.1918).
  Personalitate extrem de interesantă şi complexă, prea puţin cunoscută în România, Otilia Cosmuţa a scris mai puţin în româneşte şi mai mult în franceză sau maghiară sub nume diferite. Pentru mai multe informaţii vezi, în limba română, L. Gramadă, Otilia Marchiş-Bölöni. Impresiile unei călătorii în jurul lumii, Steaua, Cluj-Napoca, XXXII, nr. 8, august 1981, pp. 43, 46; Mărturii româneşti despre Anatole France, idem, XXXV, nr. 11, noiembrie 1984, pp. 34-35; Prefaţă, în: Otilia Marchiş-Bölöni, Cartea suferinţelor, Dacia, Cluj-Napoca, 1986, pp. 5-30; Mircea Popa, O româncă scriitoare maghiară: Otilia Cosmutza-Bölöni, în: Apropieri literare şi culturale româno-maghiare, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, pp. 133-144.
  Tînăr român – în călătorie lungă, Gazeta de Duminecă, Şimleul Silvaniei, an I, nr. 22, 29 mai 1904, p. 6; Un român în jurul lumii, idem, an III, nr. 27, 15 iulie 1906, p. 7. Acesta din urmă, făcînd un rămăşag cu domnii Văcărescu, Ştirbei şi Cantacuzino, plecase la 4 septembrie 1902 împreună cu un englez şi un francez care au murit în timpul călătoriei. El s-a întreţinut ţinînd conferinţe despre păţaniile din călătorie şi vînzînd cărţi ilustrate.
  Maharashtra State Archives, Bombay, Political Department, vol. 153 from 1895 (Miscellaneus.), no. 202 from 1895 (Vagrants).
  Vezi Grigore Sturdza, En Birmanie, souvenirs de chasse et de voyage, Plon, Paris, 1909.
  Bengal State Archives, Calcutta, Political Department, Political Branch, File 7F-41, Progs B173, April 1915.
  Cf. M. Eliade, Aristocraţia solilocvială a dialogului, op. cit., 2000, p. 46.
  De la Thule la Taprobana, Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp. 143-212 (Capitolele Taprobana, vechiul Ceylon, Depărtări indiene, Prin Pakistan, Jammu-Kashmir, rai pămîntesc, Epilog al unor „Însemnări de călătorie”). Vezi şi interviul De vorbă cu Eugen Boureanul (1967), în: Matei Alexandrescu, Confesiuni literare. Dialoguri, Minerva, Bucureşti, 1971, pp. 279-280.
  Dumitru Dan şi Gheorghe Negreanu erau geografi iar Alexandru Pascu şi Paul Pîrvu absolvenţi ai Conservatorului. Pascu a fost înmormîntat la Bombay. Negreanu a alunecat într-o prăpastie, în China, pe cînd traversau munţii Nanling spre localitatea Tsang-Sa, şi în urma fracturilor, a murit a doua zi. Pîrvu a murit în Statele Unite, la Jacksonville, unde a trebuit să se interneze într-un spital din cauza durerilor reumatice. Dumitru Dan a ajuns la Bucureşti în 1915 după ce străbătuse 96000 km. Vezi mărturiile directe ale lui Dumitru Dan la Val Tebeica, Patru globe-trotteri în jurul lumii, în: Români pe şapte continente, Sport-Turism, Bucureşti, 1975, pp. 265-309 (despre India la pp. 290-291) şi Florentin Popescu, Contemporan cu visul. Oameni, locuri şi tradiţii din ţinutul Buzăului, Sport-Turism, Bucureşti, 1978, pp. 150-164 (despre India la pp.157-158).
  Emanoil Lacu se află în ţară în 1918. Caietele sale de însemnări, însoţite de fotografii, ce se păstrează la Biblioteca Naţională din Bucureşti se încheie în noiembrie 1915, în Mordvin. Cf. Florin Petrescu, Călători şi exploratori români de-a lungul secolelor, Viitorul românesc, Bucureşti, f.a., pp. 52-53.
  Ernest Istrati, Călătoria unui român în India, Vol. I-II, Universul, Bucureşti, 1915.
  Cf. Vasile Vetişanu, Cartea Şimleului, Litera, Bucureşti, 1985, p. 229.
  M. Eliade, Cu rikşa în Colombo, Cuvîntul, an V, nr. 1349, 23 ianuarie 1929, pp. 1-2; reprodus în Biblioteca Maharajahului, Ed. pentru turism, Bucureşti, 1991, pp. 25-27 şi scrisoarea din 13 decembrie reprodusă în Erotica mistică în Bengal, Studii de indianistică (1929-1931), Ed. „Jurnalul literar”, Bucureşti, 1994, p. 189 (greşit localizată la Calcutta în loc de Colombo). Confruntă cu textul jurnalului lui D. Nistor editat de noi în apendicele articolului De la Năsăud la Aonogahara. Călătoria unui ţăran român în Orient (1913-1919), Limes, Zalău, II, nr. 3-4, 1999, pp. 211-228.
  M. Eliade, India, Ed. pentru turism, Bucureşti, 1991, p. 33 (numele portului e menţionat în alt context, la p. 34) şi conferinţa radiofonică Templele din sudul Indiei, publicată în volumul Taina Indiei. Texte inedite, Icar, Bucureşti, [1991], p. 65.
  M. Eliade, Şantier, Rum-Irina, Bucureşti, 1991, pp. 159-160.
  Cf. Edward Lear's Indian Journal, ed. by Ray Murphy, Jarrods, London, 1953.
  Dumitru Ţăudan, Jurnal de război, ed. de P. Pop, Caiete Silvane, Zalău, 2003. Experienţa răsăritului este pentru tînărul ţăran, în întregime, una a jalei de a fi înstrăinat: „În Rusia de departe / Departe spre răsărit / Unde-i frigul mai cumplit”. (p. 22), „Departe de al meu sat / În Rusia-nstrăinat / Unde-i frigul cel mai tare / Cît este lumea de mare / Între ruşi, tătari, chinezi / Eu trebuie să robesc”. (p. 101).
  Articolul O sută de ani al revistei basarabene Luminătorul anunţa că „Românii de peste Prut (i.e. în România – n. n.) s-au strîns şi au slujit panihidă pentru basarabenii care au chicat în Manjuria la bătălie cu Japonia – pentru acei 14 mii de Moldoveni. Au pus la case steaguri traure (i.e. negre – n. n.)”. Apud Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpînirea rusă, Ed. Enciclopedică „Gheorghe Asachi”, Chişinău, 1992, p. 237. Dintre rezerviştii chemaţi sub arme în Basarabia, aproximativ 3000 nu s-au prezentat. Cf. Cassell's History of the Russo-Japanese War, vol II, London-Paris-New York-Melbourne, 1905. Despre cele 32.000 de familii româneşti strămutate în 1906 din Basarabia în Asia Centrală, dar şi despre cele duse mai tîrziu pînă în Turkestan, Mongolia, Manciuria şi zona pacifică a Siberiei, a se vedea volumul editat de paul H. Stahl, Les Roumains Orientaux. Românii din Răsărit, Paris, 1990. Şi în timpul agresiunii sovietice în Afganisthan, românii basarabeni au fost mobilizaţi într-un număr atît de mare încît limba română devenise, după mărturiile unor foşti combatanţi, „a cincea limbă vorbită în Afganisthan”. Şi guvernul României comuniste a trimis tehnicieni pentru a ajuta trupele guvernamentale afgane, alături de tehnicienii est-germani, bulgari, vietnamezi şi cubanezi, la construirea unei reţele speciale de poziţii fixe. Vezi mărturia ziaristului italian Fausto Biloslavo, Prigioniero nelle montagne di Afganisthan, Il Giornale, 15 jugno 1988. Apud Adrian Niculescu, Şi români în Afganistan?, în: Din Exil / După Exil. 1986-1996, Univers, Bucureşti, 1998, pp. 44-45.
  N. M. Condiescu, Peste mări şi ţări. Impresiuni din călătoria în jurul pămîntului, vol. II. Indiile, Fundaţia culturală „Principele Carol”, Bucureşti, 1923; o nouă ediţie revăzută a apărut, într-un singur volum, în 1936 şi 1937, pp. 127-194. O parte a impresiilor sale au apărut mai întîi în revista Gîndirea sub sigla Note de drum.
  Impresiile generalului C. Găvănescul cuprind nu mai puţin de cinci tomuri. Vezi Ocolul pămîntului în şeapte luni şi o zi. Călătorie făcută cu A. S. R. Principele Carol, moştenitorul tronului, 1920 februarie 20 – 1920 septembrie 21, vol II A şi B, Timişoara, 1925.
  Vezi, de exemplu, remarca unui cronicar care, făcînd o recenzie la India lui Mircea Eliade, se referea la „precursorii” Ernest Istrati, Condiescu şi Găvănescul. G. Raşcu, Mircea Eliade, India, Şcoala Basarabeană, Chişinău, II, nr. 4-6, sept.-nov. 1934, pp. 63-64.
  Vezi fragmentele de jurnal şi corespondenţă publicate postum de E. Bucuţa şi Şt. Neniţescu, Bucura Dumbravă, Pe drumurile Indiei, 1927. La acelaşi congres au participat şi Elena Lazăr, preşedinta lojii Transilvania din Turda, una din veteranele mişcării teozofice, împreună cu fiica ei, precum şi alte două teozoafe, d-na B. (Ana Benţia ?) şi d-na C. (Lucia Cosma ?). Op. cit., pp. 94, 104, 106.
  Emigranţi români în Australia se aflau deja în anul 1885 cînd apar primele cereri ale unor cetăţeni australieni de a reprezenta România în calitate de consuli onorifici. Cf. L. Petrina, Australia, în: Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. III, Politică, Bucureşti, 1973, p. 64.
  Cu acest prilej, el călătoreşte şi prin Ceylon şi India. Cf. Şt. Fay, Caietele unui fiu risipitor, fragmente de jurnal, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 65.
  Intenţionînd un studiu comparativ al culturilor orientale, în 1922, la întoarcerea sa din Japonia, după o şedere de patru ani şi jumătate, Ioan Timuş trece şi prin India şi Ceylon. Cf. D. Curticăpeanu, Japonia, peisaj viitor, în: I. Timuş, Ogio-san (Domnişoare), Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 8.
  Superioara micii mănăstirii de maici de pe St. Thomas Little Mount, de lîngă Madras, îi amintea de vizita monseniorului lui Mircea Eliade care a trecut pe acolo în luna decembrie a aceluiaşi an. Vezi India, op. cit., p. 39.
  M. Eliade, Crăciunul la Poonamallee, Cuvîntul, an V, nr. 1370, 13 februarie 1929, pp. 1-2; republicat în: Biblioteca maharajahului, op. cit., pp. 35-36. Într-o scrisoare către mama sa, scrisă chiar după Crăciun (Poonamalee, 26 decembrie), el menţiona: „Am întîlnit un român ardelean, acum cetăţean american, şeful misiunii baptiste din Burma. M-a invitat la Rangoon, şi poate îl voi vizita cîndva”. Apud Epistolar în: Erotica mistică în Bengal, op. cit., p. 191.
  Veşti misionare, trimestrul II, 1929, Tipografia „Cuvîntul evangheliei”, Bucureşti, 16 pp.
  Vezi Société des Nations, Org. d'Hygične, Commision du paludisme (Secrétaire général, Prof. M. Ciucă), Rapport sur le voyage d'čtude de la Comision du paludisme en Inde, C. H. Malaria/147, Genéve, aoűt, 1930. Pagini din jurnalul doctorului Ciucă sînt reproduse de Radu Iftimovici, De la Iaşi în Extremul Orient, în: Fraţii Mihai şi Alexandru Ciucă, Junimea, Iaşi, 1975, pp. 183-196. Colecţia sa de gravuri orientale a fost donată Academiei Române în 1954 şi se păstrează în cabinetul de stampe. Vezi E. Bîlcu, Colecţia de gravuri a acad. Mihai Ciucă, Studii şi cercetări de bibliologie, Bucureşti, I, 1955, pp. 299-305.
  Vezi De peste nouă ţări şi nouă mări. Note dintr-o călătorie în jurul Pămîntului, Universul, Bucureşti, XLVIII, nr. 306-318, 7-19 decembrie 1930, p. 2; în volum, Bucureşti, 1931. Pentru observaţii asupra călătoriilor sale, a se vedea Mircea Anghelescu, Călători români în Africa, Sport-Turism, Bucureşti, 1983, pp. 42-43.
  Vezi N. Iorga, O suferinţă naţională, Neamul Românesc, no. 86, 19 aprilie 1931 şi T. Arghezi, Pasărea cernită, Radio Bucureşti, 30 aprilie 1931.
  Bibescu şi Burduloiu au fost internaţi la spitalul garnizoanei din Benares iar cel din urmă a petrecut cîteva luni şi în sanatoriul britanic din Nainital. Beller a fost îngropat în cimitirul militar britanic (Phulwaria) din zona cantonamentală a oraşului Benares. Pe mormîntul său stătea scris „Lieutenant pilote aviateur Radu Beller, tombé au champ d'honneur en service commande, le 17 mai 1931”. În prezent piatra tombală a dispărut iar locul mormîntului nu mai poate fi identificat. Nu am reuşit să găsim registrele acestui cimitir. Registrele mortuare aflate în custodia catedralei catolice St. Mary, păstrează numai date ale catolicilor şi protestanţilor înhumaţi în cimitirul civil (Chawkaghat). Pentru mărturiile protagoniştilor, vezi interviurile lui Bibescu în presa vremii şi amintirile lui Burduloiu în cartea lui V. Firoiu, O dramă pe cerul Indiei. Episoade din viaţa generalului-aviator Traian Burduloiu, Militară, Bucureşti, 1972, pp. 5-97.
  Martha Bibescu scria despre „moartea survenită la Mogoşoaia, în 1941, de pe urma unui accident de avion în India” într-o epistolă adresată lui V. Firoiu. Vezi I. M. Ştefan, V. Firoiu, Sub semnul Minervei. Femei de seamă din trecutul românesc, Politică, Bucureşti, 1975, p. 153.
  Plecînd la 5 februarie 1939, el a ajuns pe data de 14 la Bombay unde a stat pînă pe 20 cînd a pornit înapoi spre casă. Vezi V. Firoiu, Singur, pe aripi de avion, spre depărtările Indiei, în volumul Povestiri despre cutezători, Ion Creangă, Bucureşti, 1975, pp. 110-117.
  Alţi călători români în India din aceeaşi perioadă au fost Alexandrina Cantacuzino (ian.-feb. 1936), Constantin Brîncuşi (30 dec. 1937-27 ian. 1938) etc. După al doilea război mondial, ei alcătuiesc o lungă listă din care spicuim cîteva nume: Tudor Vianu şi Mihai Ralea (1956), Tancred Bănăţeanu, Zaharia Stancu (1956), Andrei Scrima (aprilie 1957-octombrie 1959), Ştefan Nicolau (1958), Horia Hulubei (1960), Angelo Moretta (1960, 1962, 1964, 1972), Geo Bogza (1961), Eugen Pora (20-26 sept. 1962), Lucia Demetrius (1964), Laurenţiu Theban (1966-etc.), Ion Dumitriu-Snagov (dec. 1967-febr. 1968, 1971, 1976), Sergiu Demetrian (3 ian. 1968-etc), Nicolae Zberea (oct. 1969-apr. 1970), Ioan Ursu (1969), Alexandru Rosetti (1970, ian. 1973), Gheorghe Vrabie (1971), Sergiu Al-George (1972, 1981), Cicerone Poghirc (1972), Jakabos Odon (1972), Smaranda Oţeanu (1972 ?), Tudor Drăganu, Mircea Maliţa (<1973), N. C. Tufoi (1973-1974), Şerban Gheorghiu (1977), George Anca (1977-1979, 1981-1984), Ioan Ciulei şi Ovidiu Bojor (1978), Romulus Vulcănescu (1978), Adina Darian (1978 etc.), Enric Becescu (1978-1981), Arion Roşu (sept. 1978-martie 1979, sept. 1981-martie 1982, oct. 1983-martie 1984), Ana Vergatti, Mircea Florin Şandru etc. etc.