UN INTERVIU INEDIT CU SCRIITORUL JORGE LUIS BORGES
  


   Considerat a fi unul din cei mai mari scriitori ai secolului XX, Jorge Luis Borges, mort în 1986 la vîrsta de optzeci si sapte de ani, a fost un om de o cultură stupefiantă si o eruditie prodigioasă. Orb, el nu a scris nici un roman, doar povestiri si nuvele, genuri literare al căror maestru incontestabil a rămas pînă astăzi. Este creatorul a cîtorva din marile mituri literare contemporane, cum ar fi acela al „bibliotecii din Babel”. De-a lungul a jocuri fantastice de oglinzi, enigme vertiginoase, călătorii imaginare în labirinturile obsedante ale memoriei si ale timpului, relatările sale fascinante parcurg cîmpul tuturor speculatiilor omenesti posibile. Mare călător, în ciuda cecitătii sale, Borges a vizitat adesea Parisul. Locul de predilectie în care unde obisnuia să tragă în asemenea momente, împreună cu partenera sa Maria Kodama, era celebrul Hotel de pe calea Artelor Frumoase, leagănul dandismului, acolo unde au locuit o bună bucată de vreme Pierre Loti si Oscar Wilde, care a murit singur si ruinat. Tocmai în penumbra unei camere a acestui mitic imobil, în aprilie 1978, a avut loc întîlnirea cu bătrînul sfinx Jorge Luis Borges, argentinianul universal.

de Ramón Chao
romancier si jurnalist

Bună ziua, domnule Borges. Vă multumesc pentru că m-ati primit.
Spuneti-mi Borges, pur si simplu. Am aproape optzeci de ani. Toti prietenii mei au dispărut dintre noi. Cînd mă gîndesc la ei, mă gîndesc de fapt la fantome. Noi toti nu sîntem de fapt altceva decît fantome, nu-i asa? În 1955 mi-am pierdut vederea si de atunci nu mai citesc ziarele. Nu prea am ocazia să stau de vorbă cu oamenii. De asemenea, cînd e vorba de un interviu, îi multumesc interlocutorului. Însă îl previn de fiecare dată: sînt prea categoric, uneori chiar dezagreabil. E probabil o reactie contra timiditătii mele, pentru că de fapt niciodată nu sînt sigur de ceea ce spun. Cînd afirm un lucru, nu fac decît să avansez o ipoteză. Propun de aceea, înainte de a începe, să dăm glas cîtorva locutiuni ce exprimă îndoiala, cum ar fi „poate”, „probabil”, „nu e exclus” etc. Cititorul le va pune acolo unde crede de cuviintă.
Puteti asocia o fată unei voci?
Nu; dar nici nu e necesar. Un gînditor englez a spus cîndva că toate ideile, toate sentimentele pot fi exprimate prin cuvînt. As fi preferat să-mi păstrez vederea, dar vocea e un lucru atît de personal încît faptul că nu vă pot vedea nu are prea multă importantă. Există astfel o afinitate între persoane care e greu de explicat. Raporturile mele cu obiectele sînt ceva mai complicate, pentru că obiectele nu spun nimic. Nu pot decît să le ating. Ar fi trebuit să fiu sculptor. Sigur, as prefera să vă pot vedea, dar acum trebuie să caut argumente în favoarea cecitătii, nu-i asa? Altfel, voi deveni invariabil demn de milă, ceea ce mi se pare detestabil. Bernard Shaw spunea că mila îl degradează atît pe cel care consolează cît si pe cel care se lamentează.
Acest stoicism se datorează situatiei Dv. Personale sau mostenirii înaintasilor Dv.? Dv. descindeti dintr-o familie de militari. Foarte curajosi, se întelege.
Bunicul meu, generalul Borges, a murit în 1874, într-o luptă cu indienii. Cu avangarda decimată, rămăsese singur pe calul său alb. A avansat apoi la trap către inamic, care la ciuruit cu gloante. Acestea fiind zise, nu există nici un fel de motiv să presupunem că un militar e curajos. Un individ care îsi petrece viata din cazarmă în cazarmă pentru a urca în ierarhie si care studiază strategia nu are nevoie să fie curajos. Si sigur că nu e nici pregătit pentru a guverna. Ideea însăsi de a comanda si de a fi ascultat este specifică unei mentalităti infantile. Asa se explică de ce dictatorii sînt un fel de genii imature.
E curios ce spuneti. Cu genealogia Dv. brăzdată de războaie si violentă, Dv. sînteti un pacifist, detestati violenta si folositi conditionalul în fiecare frază. E oare acesta motivul pentru care vă defulati în propria operă, făcută din crime, dueluri si trădări?
Nu m-am gîndit niciodată. Poate că eu sînt, într-un fel, memoria strămosilor mei. Poate că prin mine ei încearcă să-si purgheze vietile lor de războaie si violentă.
Cînd v-ati gîndit să deveniti scriitor?
Din totdeauna. Aveam trei sau patru ani cînd am început să scriu. Tatăl meu, psiholog anarhist, mi-a dezvăluit valoarea poeziei, faptul că cuvintele nu sînt un simplu mod de comunicare, ci sînt sunete muzicale, magice si complexe. Aveam deja douăzeci si patru de ani în clipa în care el mi-a recomandat să continui să citesc, să nu încep să scriu pînă în clipa în care simt că acest lucru este cu adevărat necesar. Si mai presus de orice, să nu mă grăbesc să public. El însusi scrisese un roman, pe care nu l-a editat niciodată. În fond, eu am devenit scriitor pentru că aceasta a fost de fapt vocatia lui, si pentru că el nu a reusit în acest sens. I-am urmat toate sfaturile. O spun cu o anume nostalgie, pentru că, din 1955, cecitatea m-a împiedicat să mai citesc. În acel an s-au produs două lucruri capitale în viata mea: am fost numit director al Bibliotecii Nationale din Buenos Aires, si, aproape simultan, am devenit orb. Două sute de mii de volume la dispozitia mea... fără putinta de a le citi.
Dvs. ati împlinit vocatia tatălui Dv., însă nu în mod complet. Tatăl Dv. se însela. O spuneti chiar Dvs. Atunci cînd, în prefata la Fictiuni, scrieti că e superfluu să vrei să dezvolti pe cinci sute de pagini o idee care poate fi rezumată în douăzeci sau treizeci.
Prea multe romane nici nu am citit, între noi fie vorba. I-am citit pe Conrad, Dickens, Dostoievski, Melville... si pe Don Quijote, ca toată lumea de altfel. Ar fi absurd, ca unul care nu prea citeste romane, să încerc să scriu asa ceva.
Viata e plină de paradoxuri. Vi s-a acordat, bunăoară, premiul Cervantes, deti nu prea iubiti limba sa, spaniola.
Nu am spus niciodată acest lucru! Am putut spune că franceza este o limbă foarte frumoasă, cu volute de negăsit în altă parte, cum ar fi y-urile în „j’y suis, j’y reste” sau en–urile din „nous en reparlerons”. Dar si noi avem, în spaniolă, verbele ser si estar, care nu există în nici o altă limbă, si care separă metafizica de contingent. Avem de asemenea o mobilitate de invidiat a adjectivelor si o constructie mai suplă a frazei. Spaniolii au de ce să fie mîndri de limba lor. Dar nu stiu s-o vorbească. O pronuntă de parcă ar fi vorba de o limbă străină.
Păi atunci de unde vine această idee atît de răspîndită cum că nu v-ati simti în largul Dvs. în spaniolă?
As prefera să fiu judecat pornind de la ceea ce am scris, si nu pentru ceea ce am putut spune. Sau pentru ceea ce am fost silit să spun, căci, din timiditate, uneori nu îndrăznesc să-mi contrazic interlocutorul. În contrapartidă, atunci cînd scrii, poti perfecta la nesfîrsit. De fapt, această opinie îsi are originea într-o conversatie cu Pablo Neruda, avută cu ocazia singurei dăti în care ne-am întîlnit. De-a lungul a două ore, ne-am delectat prin a epata pur si simplu. Mi-a spus: „Nu se poate scrie în spaniolă”. I-am răspuns: „Aveti dreptate, acesta e si motivul pentru care nimeni nici nu a scris vreodată în această limbă”. Ca atare, a sugerat: „De ce n-am scrie în engleză sau franceză? - Bine, dar sîntem siguri că merităm să scriem în aceste limbi?” Si astfel am sfîrsit prin a decide că trebuie să ne resemnăm a scrie în continuare în spaniolă.
Ciudată conversatie, între două persoane care nu s-au înteles niciodată.
El a scris cîndva un poem împotriva tiranilor Americii Latine consacrînd cîteva strofe si Statelor Unite, însă nici măcar una lui Perón. Am putea presupune că era plin de o nobilă indignare; de fapt, el tocmai avea de furcă cu un proces care îi fusese intentat în Argentina si nu voia să indispună guvernul tării mele. Era căsătorit cu o argentiniană si stia foarte bine ce se întîmplase, nu-i asa? Însă nu voia ca poemul lui să-i creeze probleme. Atunci cînd am fost în Chile, el s-a retras de pe scena publică pentru a nu fi nevoit să se vadă cu mine si bine a făcut. Oamenii voiau să ne pună fată în fată. El era un poet comunist chilian, iar eu, un poet conservator argentinian, eram împotriva comunistilor.
Ce le reprosati comunistilor?
Nu pot fi de acord cu o teorie care predică dominarea individului de către stat. Dar tot ce am eu de zis în această privintă nu are nimic de a face cu calitatea poeziei lui Neruda. Cînd, în 1967, premiul Nobel i-a fost decernat lui Miguel Angel Asturias, am spus imediat că de fapt Neruda era cel care l-ar merita. Si pînă la urmă a sfîrsit prin a-l obtine în 1971. Nu mi se părea corect să judeci un scriitor pornind de la convingerile sale politice. Căci dacă e adevărat că Rudyard Kipling a luat apărarea Imperiului Britanic, trebuie să admitem totodată că a fost si un mare scriitor.
Într-o vreme ati ignorat la rîndul Dvs. crimele militare din propria Dvs. tară.
Cu riscul de a mă repeta, explicatia ar trebui să fie destul de simplă. Atunci cînd, ca mine, comiti imprudenta de a te apropia de optzeci de ani, rămîi cam singur. După cum stiti, eu nu citesc ziarele si cunosc foarte putină lume. Cu toate acestea am auzit vorbindu-se despre „disparitii”. Prietenii mei m-au asigurat, la modul onest cred, că era vorba de turisti care pur si simplu îsi schimbau domiciliul, dar că nu era vorba de „disparitii”. I-am crezut, pînă în clipa în care mamele si bunicile din piaza Mayo au venit la mine. Printre ele se afla si verisoara proprietarilor unuia dintre cele mai importante ziare din Argentina. Mi-am dat seama imediat că această femeie nu era o actrită. Mi-a povestit că fiica ei era „dispărută” de sase ani de zile. Nu voia decît să stie adevărul, chiar dacă fiica ei era moartă. Se adresase ministrilor, sefului politiei, Vaticanului, si întotdeauna se lovea de acelasi răspuns: „Ea va fi lîngă Dvs. în sase luni de zile”. N-a mai văzut-o niciodată. Militarii argentinieni sînt complet nebuni.
Ca si termenul de „dispărut”.
Realitatea e chiar mai teribilă: acesti „dispăruti” au fost sechestrati, torturati si asasinati. E un film care se sfîrseste foarte prost.
Înainte de a orbi, ati fost si critic de cinema. Duceti dorul acelor vremuri?
Nu în mod deosebit, pentru că cinematograful a încetat să mai fie mut.
Era mai bine?
Bineînteles! Apoi a apărut si cinematograful în Tehnicolor. Altă catastrofă.
De ce film vă amintiti?
Un film ecranizat de către Josef von Sternberg, despre gangsterii din Chicago. Era un film epic. La cîteva zile după, Carlos Gardel s-a dus să cînte în aceeasi sală de cinema si n-am mai vrut să mă duc să-l ascult, de teamă că voi pierde impresia pe care mi-o făcuse filmul. Si uite-asa l-am ratat pe Carlos Gardel.
E adevărat că, în opinia Dvs., Carlos Gardel a incarnat ceea ce nu fără pompă a fost numit sufletul argentinian?
Sufletul argentinian a fost deja de cîteva ori pervertit si corupt. Mai cu seamă prin dictatura abominabilă a generalului Perón. Niciodată nu am fost peronist. Tara s-a schimbat mult. În prezent, trăim ani care pentru restul lumii sînt fără îndoială ridicoli, dar care pentru noi sînt groaznici, infernali.
În orice caz, Gardel continuă să rămînă un simbol al Argentinei. Nu spuneti Dvs. că el pare să cînte din ce în ce mai bine?
Pe cînd eram copil, bărbatii dansau tango între ei. Femeile nu, pentru că versurile erau scabroase. Cîntau cu voci joase, într-un mod deliberat inexpresiv. Mai cu seamă atunci cînd era vorba de crime si de sînge. Aveau această timiditate specifică argentinianului. Asta, pînă în clipa în care a apărut francezul Carlos Gardel. Marea sa descoperire, pe lîngă sarmul propriei sale voci, a fost faptul de a dramatiza tangoul. Îmi aduc aminte că mă aflam la un moment dat cu mama mea în Statele Unite si ascultam la un moment dat un tango. Însă acesta nu ne plăcea. Cu toate acestea, cîteva clipe mai tîrziu, plîngeam de emotie.
Dacă ati fi fost surd, n-ati mai fi putut aprecia nici tangoul, nici milonga.
Mi-ar fi plăcut să fi fost muzician, însă nu sînt decît un om de litere. Poate că frustrarea mea se datorează surzeniei mele muzicale. Nu înteleg mai nimic din muzică, cu exceptia chitarei, pe care o iubesc. În general, un gaucho nu prea stia să cînte la chitară, însă puteau petrece ore în sir acordînd-o, ceea ce producea deja un soi de muzică elementară.
În contrapartidă, printre pasiunile Dvs. se numără si genealogia, nu-i asa?
Pentru mine, aceasta este un gen literar. Englezii au un aforism frumos: „Întelept e pruncul ce-si cunoaste părintele”. Cu atît mai întelept trebuie să fie cel care cunoaste originea strămosilor săi, nu-i asa?
Mi-ati vorbit deja despre tatăl Dvs. Puteti să-mi spuneti cîte ceva si despre mama Dvs.?
Era englezoaică si vorbeam în engleză cu ea. Încă pe cînd eram foarte mic, ne-am mutat în Elvetia si acolo vorbeam franceză cu guvernanta, si în plus mai învătam si latina cu un profesor. Cu tata, vorbeam si ne scriam în spaniolă. Asa se face că, o bună bucată de vreme, am fost convins că fiecare fiintă umană are propria ei limbă. În mod curios, din sute de milioane de idiomuri. Dar poate că e adevărat, poate că acesta e motivul pentru care nu ne întelegem.
Ati scris precum tatăl Dvs., sau mai degrabă invers?
Aveam cîndva un stil foarte baroc, ca al lui. Cînd începi să scrii, îti imiti maestri, din modestie sau din ambitie. Sînt de părere că un scriitor nu îsi găseste stilul propriu decît odată cu trecerea anilor. Cînd eram tînăr, îmi copiam deci tatăl, căutam cuvinte arhaice, nemaiauzite. Acum evit în schimb metaforele, cuvintele rare, tot ce ar putea trimite cititorul la dictionar. Năzuiesc să ating fondul comun al limbii, dincolo de limitările temporale sau geografice.
Credeti că ati ajuns să fiti într-adevăr Borges, acum, că aveti o, „operă”?
Ceea ce spuneti mă miscă, dar v-as ruga să puneti cuvîntul operă între ghilimele. Eu nu am o „operă”, doar fragmente. Nu mă prea interesează motivul pentru care sînt celebru. La început, mă gîndeam că nu voi ajunge să public niciodată; apoi, că sînt o superstitie argentiniană, dar acum trebuie să mă resemnez si să mă gîndesc că nu sînt totusi un impostor: am primit Legiunea de Onoare în Franta, am fost numit doctor honoris causa al mai multor universităti... Dar ceea ce ar prefera de fapt Borges ar fi să fie apreciat mai degrabă în raport cu ceea ce nu a scris, decît în raport cu ceea ce a scris. Altfel spus, pentru ceea ce a sters si se găseste sugerat doar printre rînduri. Acest lucru poate fi făcut datorită lui Cervantes si literaturii franceze si engleze, pentru că în general, spaniola e o limbă foarte grandilocventă. Mereu am în minte fraza lui Boileau: „Am deprins de la Moličre cu multă trudă arta de a scrie versuri simple”. După părerea mea, putini scriitori au atins perfectiunea, cu exceptia poate a lui Kipling în nuvelele sale. Nu au nici măcar un cuvînt în plus. Încerc să învăt de la el, o spun cu toată modestia. Să fii în acelasi timp simplu si complex. Bineînteles, anumite subiecte necesită forma romanescă, cum ar fi invazia Rusiei de către Napoleon. Eu unul însă nu am de gînd să scriu nici un roman.
Si cu atît mai putin n-o să vă apucati acum să-l cititi pe Tolstoi.
Mă apucasem la un moment dat de Război si pace, dar l-am abandonat în momentul în care personajele au început să devină inconsistente. George Moore a spus cîndva că Tolstoi a făcut la un moment dat o descriere atît de minutioasă a unei curti de apel, încît pe la al patrulea membru al acesteia nu-ti mai puteai aminti cum arăta primul. Si cum de un sfert de veac sînt orb, de regulă mi s-a citit de către alte persoane, iar eu prefer relecturile. În ce priveste scrisul, mă multumesc să dictez. Desi mă apropii de optzeci de ani, am încă multe proiecte.
Ultima oară cînd am venit să vă vizitez, împreună cu Ignacio Ramonet, pasiunea Dvs. era etimologia.
Continuu cu aceasta! Problema originii cuvintelor merge chiar mai departe decît aceea a generatiilor. Să luăm de exemplu cuvîntul saxon bleich, care înseamnă incolor. Acesta a evoluat în două directii diametral opuse. În spaniolă a devenit alb (blanco), iar în engleză negru (black). Sau stiti Dvs. de unde vine cuvîntul jazz? Din engleza creolă de prin New Orleans, unde to jazz înseamnă a face dragoste, dar la un mod rapid, spasmodic, asa cum sugerează onomatopeea însăsi. Înteleg că cuvîntul cosmetică vine din greacă: a ordona lumea. A înfrumuseta fata, asa cum se întîmplă si cu universul. Interesant, nu-i asa?
Profesorul Pascual îmi dă de înteles că de fapt Canare nu vine de la aceea că ar fi multe păsări în aceste insule. Ele au fost botezate astfel în timpul primului veac de către un rege din Mauritania pentru că acesta văzuse acolo cîini (canes) enormi.
O deziluzie de proportii! Dar tocmai mi-ati adus aminte de ceva. Data trecută, prietenul Dvs. Ramonet îmi explicase etimologia cuvîntului Gabon, care ar veni din portughezul gabăo, palton.
Aveti o memorie fabuloasă! Cam ca aceea a lui Funes, eroul uneia din nuvele Dvs.
Nu, aici gresiti. Funes moare strivit de propria sa memorie. Nuvela cu pricina nu e altceva decît o metaforă a insomniei.
Acesta să fie motivul pentru care ne înspăimîntă în asemenea măsură?
Exact, lipsa somnului poate fi teribilă! Am suferit de asa ceva vreme de un an la Buenos Aires. Era vară, nopti lungi, cu bîzîit infernal de tîntari... ca si cum un dusman diabolic m-ar fi condamnat.
Oare nu cumva chiar Dumnezeu? E evident că sînteti agnostic, ca să nu zicem de-a dreptul dualist. Să fie oare vorba tot de influenta tatălui Dvs., sau ati avut totusi parte de o educatie religioasă?
Da, una asa cum primeste toată lumea. Dar nu pentru mult timp. Am realizat destul de repede, citindu-i pe greci, că există de fapt o sumedenie de zei. De ce unul singur? Si de ce ar trebui să fie acel unul neapărat cel bun? Nu i-as fi putut ierta niciodată faptul de a fi responsabil pentru viata mea. Si ce fel de religie e aceea, Vaticanul, cu băncile lui, cu politia si serviciile sale secrete? Christos a spus: „Împărătia mea nu e din lumea aceasta”. Tatăl meu obisnuia să spună că pe lumea asta totul e posibil, pînă si Sfînta Treime. Cum naiba să crezi într-o asemenea monstruozitate teologică? Teologia e chiar mai ciudată decît literatura fantastică: trei fiinte, dintre care una un porumbel, într-un singur Dumnezeu... Sîntem dincolo de cosmarurile din Wells sau din Kafka. În schimb, admir în mod nedisimulat Biblia. Mi se pare extraordinară această idee, de a reuni într-o singură carte patru texte ale unor autori diferiti si de a le atribui Spiritului Sfînt! Pînă la urmă, as fi putut fi... metodist, de exemplu, ca unii dintre strămosii mei, dar nici într-un caz catolic. Catolicii din tara mea apartin unei specii umane care îmi repugnă. Ei sînt de părere că Argentina e o tară foarte importantă, în vreme ce de fapt stim cu totii că e vorba de o tară tardivă, a cărei istorie nu poate fi înteleasă fără a face referire într-un fel sau altul la Spania.
Vă preocupă în continuare disputele teologice? De la Părintii Bisericii încoace, nu prea mai sînt multe de spus.
În clipa de fată, teologia e cam lăsată de izbeliste, însă considerată în sine este inepuizabilă, precum romanele negre! Si încă ce sacrilegiu: Dumnezeu este căutat ca si cum ar fi vorba de un asasin vulgar. Ni se mai spune că Dumnezeu este un personaj atotputernic, ce debordează de bunătate, însă e suficient un simplu bîzîit de tîntar ca să începi deja să te îndoiesti. Oamenii nu mai vorbesc în ziua de azi decît despre politică si sport. Două lucruri frivole care creează un anume sentiment nationalist. Guvernul argentinian are de gînd să organizeze în perioada asta un turneu de fotbal. Incredibil din partea unui guvern, nu-i asa? Să ne imaginăm seful statului ridicîndu-se de pe scaun si strigînd „Goool!” Cum pot fi oamenii uneori atît de ridicoli? Gazetele, jurnalele titrează: „Am învins cutare sau cutare tară!” Dacă ajunge ca unsprezece băieti argentinieni în pantaloni scurti cîstigă un meci contra a unsprezece băieti dintr-o altă tară pentru a învinge o natiune...
Ati călătorit mult în ultima vreme.
Cînd eram tînăr nu mi-a plăcut să călătoresc. Acum, că sînt bătrîn si orb, nu încetez să o fac. Mi-ar plăcea să cunosc Orientul, care pentru mine se reduce la Egipt si Andaluzia. Si de asemenea India, pe care am ajuns s-o cunosc gratie lui Kipling. Am primit o invitatie de a merge în Japonia si m-am grăbit să-i dau curs. O să-mi spuneti că fiind orb, nu prea am cum să apreciez această experientă; însă eu nu sînt de acord cu acest lucru. Simplul fapt de a putea gîndi „Sînt în Japonia” reprezintă în sine însusi un cîstig. Nu mai pot vedea tările în care merg, dar le simt, le percep prin intermediul n-as putea spune căror semne. Acest lucru nu e ceva extraordinar; se întîmplă tot timpul. În acest moment, percep de exemplu prietenia Dvs., si asta nu prin intermediul a ceea ce-mi spuneti. E ceva intraductibil. De ce este cineva îndrăgostit? Nu se îndrăgosteste datorită a ceea ce vede sau ce aude, ci datorită unor semne oculte care emană dinspre celălalt. De asemenea, cînd stai de vorbă cu cineva, simti dacă acea persoană te iubeste sau dacă îi esti indiferent. Simti acest lucru dincolo de cuvintele însele, care de regulă sînt destul de banale.
Sînteti capabil de a simti bunăoară si un peisaj? Îl percepeti în egală măsură prin intermediul vibratiilor vocii?
Ceea ce îmi imaginez eu poate fi complet inadecvat realitătii. Poate că nu fac altceva decît să mă raportez la impresii înregistrate în perioada cînd încă mă mai bucuram de vedere. În prezent, dacă închid un ochi, pot ghici anumite culori, mai cu seamă verdele si albastrul. Galbenul nu m-a părăsit de altfel niciodată. În schimb, am pierdut complet negrul. Obscuritatea nu mai e deloc prezentă. Ciudat lucru, nu-i asa? Un orb privat de obscuritate. Chiar si atunci cînd dorm, mă regăsesc într-un soi de nebuloasă verzuie sau albăstruie.
Cu atîtea călătorii la activ, ideea de cosmopolitism asociată Dvs. se confirmă.
Ideea asta, a frontierelor si natiunilor, mi se pare complet absurdă. Singurul lucru care ne mai poate salva este acela de a fi cetăteni ai întregii lumi. Am să vă povestesc o pătanie. Pe cînd eram încă mic, am fost cu tatăl meu la Montevideo. Trebuie să fi avut vreo nouă ani. Tatăl meu mi-a spus: „Priveste bine drapelele, vămile, militarii, preotii, căci toate acestea vor dispărea, si tu vei putea spune copiilor tăi că tu le-ai văzut”. Este exact pe dos. În ziua de azi sînt mai multe frontiere si drapele ca oricînd.
Sînt totusi mai putini preoti, dacă chiar mai există.
Ce stim noi? În prezent, umblă deghizati. Si desi tatăl meu era vegetarian, mi-a arătat o măcelărie, ca să pot spune mai tîrziu: „Am văzut si eu un magazin unde se vinde carne”. Poate că tatăl meu avea totusi dreptate; a fost cu sigurantă o profetie timpurie care mai necesită încă cîteva secole pentru a se realiza.
Să fie oare prea tîrziu? Scriptura spune că trebuie să te retragi din viată la vîrsta de saptezeci de ani.
Sînt prea bătrîn, nu-i asa?
Nu asta voiam să spun, Borges.
Astept momentul mortii cu nerăbdare, însă în familia mea moartea a fost întotdeauna ceva teribil. Mama mea a murit la vîrsta de nouăzeci si nouă de ani, disperată ani. Nu moartea mă sperie, ci decrepitudinea. O dată cu mine se stinge o descendentă, lucru extrem de dureros pentru un iubitor de genealogii ca mine.
Nu vă impacientati chiar asa. Cel putin nu veti lăsa epigoni.
M-ati consolat. Pot măcar asa să astept în liniste moartea?
Asta rămîne de văzut. Dvs. ati scris, sau spus undeva: Mă paste eternitatea.
Nemurirea personală este ceva incredibil, ca si moartea personală, de altfel. Cred că am făcut cîndva o parafrază la un vers din Verlaine, „Restul e literatură”. Atentie, eu nu sînt responsabil nici pentru ceea ce am putut spune, nici de ceea ce spun în chiar această clipă. Lucrurile se schimbă fără încetare, si noi de asemenea. N-am de gînd să amintesc aici celebra frază a lui Heraclit despre rîul care se schimbă necontenit, dar voi cita un vers din Boileau: „Momentul în care vă vorbesc este deja departe de mine”.
Cu toate acestea, vă vine să ironizati moartea. Sau longevitatea, un obicei rău, greu de extirpat.
Nu eu am spus asta, ci vox populi. „Nu există nimic mai potrivit decît moartea/ pentru a face oamenii mai buni. / Faptul de a muri este un obicei / împărtăsit de toată lumea”.
Vorbim de Borges! Acestui Borges, din fata mea, îi este teamă de moarte?
Nu. Ca si tatăl meu, sper să mor cu totul, atît sufletul, cît si carnea. Numerosi credinciosi pe care îi cunosc sînt consternati. Unii speră să meargă în paradis, altii sînt îngroziti de perspectiva infernului. În schimb, un agnostic ca mine, care nu crede deloc în toate aceste povesti, nu se crede demn nici de recompensă, nici de pedeapsă. Nu-mi rămîne decît să astept.
V-as putea da adresa Asociatiei pentru dreptul de a muri cu demnitate, din care fac parte.
Să mă sinucid? După cum spune Lugones, „stăpîn al vietii mele, vreau să fiu si stăpîn al mortii”. Si s-a sinucis. M-am gîndit la asta de cîteva ori, atunci cînd eram mai nefericit decît de obicei. Si pentru a sti de asemenea ce se întîmplă atunci cînd îti pierzi viata, după ce ti-ai pierdut deja vederea, nu-i asa? Pînă la urmă mi-am spus că faptul de a mă fi gîndit la sinucidere e suficient. Acum, cînd sînt deja bătrîn, îmi spun că e deja prea tîrziu. Moartea poate veni oricînd. Dar mai am încă cosmaruri si proiecte pentru care as mai avea nevoie de vreo doi, trei ani de zile...
                                                  Interviu realizat de Daniel Stuparu
Lumea Diplomatică, August 2001