Tiberiu BRÃILEAN

             În Dimensiunea economică a „teoriei critice” a societătii, teză de doctorat elaborată de Corvin Bejinariu, avem de-a face cu o temă oarecum inedită pentru peisajul si-asa învolburat al stiintei economice, o temă care umple un gol în cercetarea nostră doctrinară. Cred că ne ocupăm prea mult de autori cunoscuti si scoli consacrate si uităm contributii ce par minore doar pentru cei ce nu le citesc sau în raport cu mainstream-ul contemporan si este meritul unui cercetător serios cum e dl Bejinariu să ne aducă aminte că se cuvine, pe calea cunoasterii si în căutarea adevărului, să respectăm si alte moduri de a gîndi si alte raportări la ceea ce numim realitate economică si nu numai, cum e această Scoală de la Frankfurt, cu teoria ei critică, scoală ce reprezintă cel mai influent curent al traditiei marxiste occidentale.
Ni se înfătisează o lucrare foarte bine scrisă care, din acest punct de vedere, ar putea fi publicată imediat, este mai curînd un eseu decît o lucrare de doctorat făcută după canoanele noastre clasice. O structurare bună, poate era mai bună una sincronică, făcută pe idei si nu pe autori, dar – în fine – e bine si-asa, un aparat critic foarte bine folosit si, o remarcă cu totul specială, pentru multidimensionalitatea cercetării, pentru metoda utilizată, care e una foarte actuală si anume transdisciplinaritatea. Da, autorul este un trandisciplinar, în sensul definitiei date de Basarab Nicolescu, potrivit căruia „transdisciplinaritatea priveste ceea ce se află în acelasi timp între discipline, ceea ce trece prin ele si ceea ce e dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei constă în întelegerea lumii actuale, unul din imperative fiind unitatea cunoasterii” (din Manifestul Transdisciplinaritătii), si în sensul ofert de Michel Random, potrivit căruia „În fata unei tehnostructuri izvorîte din gîndirea scientistă si reductionistă, gîndirea transdisciplinară combate închiderea într-o stiintă fără constiintă si deschide o nouă realitate: convergentă a cunostintelor si disciplinelor, interactiuni între sfere de cunoastere ce-si regăsesc unitatea profundă. Întoarcere a sensului într-un echilibru între rational si spiritual” (din La pensee transdisciplinaire et le reel).
Scoala de la Frankfurt – si era bine să avem în lucrare o introducere care să ne pună în temă – si Institutul său de Cercetări Sociale, reuneste un grup de filosofi, sociologi, economisti, psihanalisti s.a., protestatari, foarte critici fată de ordinea socială si care încearcă să umanizeze schema marxistă, să o adapteze la cerintele miezului secolului al XX-lea, sau chiar, cum e cazul lui Erich Fromm, să introducă si teoria psihanalitică a lui Freud în tiparul marxist. Aceasta face ca lucrarea să fie dependentă de surse vechi, de unele cărti traduse la noi prin anii saptezeci-optzeci, să nu poti veni cu ea în actualitate. Cu alte cuvinte, păcatul autorului e că nu poate fi foarte actual, pentru că scoala critică si-a epuizat resursele acum vreo treizeci de ani. Si atunci poate nu era rău să ni se explice care e relevanta ideilor acestei scoli de gîndire pentru noi cei de astăzi si asta în modul cel mai pragmatic cu putintă. Există si astăzi o nouă „Nouă stîngă”, există globalizarea care naste numeroase reactii critice (vezi George Stieglitz spre pildă), există miscări stîngiste, anarhiste, care au reusit să pătrundă inclusiv în mediile academice, iar atunci întrebarea este: Ce facem? Cum ne raportăm la ele?
De fapt, aceasta e o meteahnă mai generală a scolii noastre în materie de doctrine economice, ceea ce face să oferim prilej unor atacuri nedemne: istorismul. Ne oprim cu prezentarea ideilor, teoriilor si doctrinelor economice undeva în anii *80 ai secolului trecut si nu suntem actuali, cîtă vreme miscarea ideilor nu se opreste, se dau premii Nobel pentru economie în fiecare an, deci se creează mereu doctrine si teorii, care intră în dezbaterea publică, devin politici economice aplicate si lucrurile avansează, în vreme ce noi tot cu Keynes, tot cu Schumpeter, eventual Milton Friedman si-atît.
De asemenea, asteptam de la autor o analiză a raporturilor de idei din epocă. Cum se raporta scoala critică la celelalte scoli de gîndire existente, la ideile unor liberali celebri precum Friedrich von Hayek si Ludwig von Mises, ale unor sociologi precum Max Weber si Werner Sombart, la ideile socialiste si comuniste, la cele naziste (aici, prin forta lucrurilor, avem cîteva explicatii)? De fapt, stim că Scoala critică tocmai de aceea era critică, pentru că critica totul, si capitalismul si nazismul si comunismul, orice sistem sau alcătuire socială, ajungîndu-se pînă la nihilismul lui Adorno. Cu toate acestea o analiză comparativă a ideilor, în contextul lor si retroactiv ar fi fost mult mai lămuritoare.
Deci ne asteptam de la Corvin Bejenariu, cunoscîndu-i forta analizei si caracterul oarecum rebel, în sensul bun al cuvîntului, la o critică a Scolii critice, reprezentantii căreia doreau si luptau, de pildă pentru libertate, pentru eliberarea de canoane, dar marii gînditori ai Iluminismului, pe care-i critică, tocmai asta doreau si ei, erau liberali si atunci nu avem aici o contradictie logică, o critică de dragul criticii, mai ales că acesti critici nu prea pun nimic în loc, nu stiu să aibă vreun proiect de societate, eventual mai bun si mai putin utopic, deci realizabil? Nu te poti baza numai pe utopia marxistă.
Scoala de la Frankfurt e o scoală din anii ’60 ce încearcă o adaptare a teoriei marxiste, inventînd „Marxismul fenomenologic”. Herbert Marcuse, tradus la noi încă din 1977, după ce initial a fost un discipol al lui Husserl si Heideger, a devenit părintele „Noii Stîngi” si milita nici mai mult nici mai putin decît pentru „eliberarea de societatea abundentei”. Marxismul si materialismul istoric erau placa turnantă a gîndirii sale. Teoria sa asupra unei societătii unidimensionale critică în egală măsură si comunismul si fascismul si capitalismul productivist si consumatorist, deschizînd cale postmodernismului si, în Eros si civilizatie, New Age-ului, cel putin prin pledoaria pentru libertate sexuală, care ne aminteste de Republica lui Platon.
Jurgen Habermas dimpotrivă, doreste o societate administrată total, aflată permanent sub un control social si psihologic, respectă Statul si consideră marxismul valabil în continuare. În acest timp, seful Institutului pentru Cercetări Sociale si mentorul unei întregi generatii a intelectualitătii occidentale, Max Horkheimer, după ce initial s-a adăpat din Schopenhauer si Hegel, formula o teorie antimetafizică si empiric – „stiintifică” a societătii, refuzînd sistemul, refuzînd ordinea care ar împiedica, după el, „adecvarea liberă la obiect”, studia fortele noneconomice si culturale care „au pervertit misiunea istorică a proletariatului” si, spre finalul vietii, găsea eliberarea prin religie. Prietenul său, Theodor Adorno, admirator al lui Kierkegaard, este un filosof si estetician pesimist, nihilist, avangardist, care nu are prea multă treabă cu economia, decît ca un critic poate al tehnologiei, al dominării naturii, iar în Minima moralia îl plagiază cu anticipatie pe Andrei Plesu, propunîndune o nouă utopie, o pace eternă. Ultimul mohican, Jean Baudrillard este un postmodernist, poststructuralist recunoscut, la fel de rebel, care ne lasă însă o interesantă semiologie a valorii, pe care autorul o prezintă în lucrare.