Cartea de stiinţă

                                 DISTRIBUTISMUL

Tiberiu BRÃILEAN

 

           
         Este dificil să vezi un motan negru într-o încăpere întunecoasă. Mai ales dacă motanul nu se află în cameră.          (Proverb chinezesc)
           
Este greu să analizezi o doctrină economică, mai ales cînd ea nu există. Este vorba despre asa-zisul distributism, propus mai întîi de către autorii britanici G.K. Chesterton si H. Belloc, la începutul secolului trecut, ca si de tărănistul Ion Mihalache la noi si reiterat recent într-o antologie intitulată Economia Libertătii. Renasterea României profunde, coordonată de către John Ch. Medaille si Ovidiu Hurduzeu si editată de Editura Logos, Bucuresti, 2009. Interesant poate fi faptul că ambele pusee ale acestei doctrine s-au înregistrat în perioade de criză globală, cînd dezbaterea de idei despre mersul economiei si al societătii e mai vie decît în mod obisnuit, căutîndu-se făgase noi.
            Evidentiam si eu într-un articol faptul că dintre cele patru sfere ale reproductiei sociale: productie, repartitie, schimb si consum, în ultimii 200 de ani, distributia sau repartitia resurselor a devenit rătusca cea urîtă, adică aspectul cel mai neglijat. Am devenit foarte productivisti, foarte consumatoristi, schimbul face legătura dintre cele două, dar repartitia resurselor si, desigur, a veniturilor, a devenit extrem de egalitară, creîndu-se o prăpastie între o elită superbogată si o multime supersăracă, între ele existînd tousi în societătile dezvoltate celebra clasă de mijloc, middle class, care e majoritară, detine venituri medii si dă stabilitate respectivelor societăti. În tările emergente această clasă de mijloc pe care o remarca prima dată Alexis de Tocqueville în Descoperirea Americii, lipseste sau e în formare, inegalitătile si deci conflictele fiind aici tot mai dureroase..
Autorii nostri nu ne spun nimic despre această clasă de mijloc, preferînd să ne anunte încă de pe copertă (în spaniolă!...) că sistemul capitalist nu functionează, vorbind deja despre o lume post-capitalistă si adoptînd teoria marxistă a luptei de clasă, a mecanismului intrinsec prin care cîstigurile se concentrează în tot mai putine mîini, iar pierderile se periferizează, se socializează. Ori, autorii clasici, ca Adam Smith, David Ricardo, John Stuart Mill, J.B. Say si altii au analizat foarte atent sfera repartitiei, subliniind faptul că o repartitie corectă echivalează practic cu un plus de productie, deci de consum etc. Este adevărat că la ei această repartitie era lăsată aproape integral în seama pietei libere si este la fel de adevărat că logica pietei conduce la monopol, capitalurile s-au concentrat si societatea s-a polarizat. Dar, iarăsi un bemol: există în tările civilizate legi antitrust si institutii antimonopol însărcinate tocmai cu prezervarea conditiilor concurentei. Spre pildă, acum cîtiva ani, celebrul Microsoft a fost spart în trei entităti, pentru că devenise un cvasi-monopol pe piata de software.
Promotori distributivismului doresc un nou agrarianism, o întoarcere la ferma individuală, ca si la mica întreprindere, la comunitate si la accentul pus pe reatiile intra- si inter-comunitare. Premisa lor este că „piata liberă si capitalismul sunt incompatibile”, deoarece capitalismul ar face tot mai prezentă interventia indezirabilă a statului în economie. Acesti autori constată falimentul neoliberalismului si neoconservatorismului, al mainstream-ului economic si critică în stînga si în dreapta pe toată lumea, considerînd că „sistemul capitalist restrînge piata liberă ca si socialismul”. Ceea ce propun ei este o întoarcere la mica proprietate, subsidiaritate, solidaritate, ca si o remoralizare a sistemului economic printr-o „economie a persoanei si dăruirii”.
Sună foarte frumos, dar nu ni se spune si cum s-ar putea realiza toate acestea. Cum să redistribui de pildă marea proprietate? Ceea ce ni se propune este, cred eu, o formă de cooperatism, care a mai făcut valuri la noi tot la începutul secolului al XX-lea, pe vremea lui Gromoslav Mladenatz si care functionează si astăzi foarte bine, mai curînd la nivel regional si în anumite domenii, în tările scandinave, în Elvetia si în mult repetatele exemple din Italia (Emilia Romana) si Tara Bascilor, cu cooperariva Mondragon, în Spania. Majoritatea autorilor fac si trimiteri la enciclici papale, sugerîndu-ne o miscare de sorginte catolică, spatiu în care a luat nastere si crestin-democratia.
Distributismul se recomandă ca o doctrină conservatoare, traditionalistă, iar în carte găsim si unele pusee de fundamentalism. Miezul doctrinei constă în „remoralizarea economiei, reîmpărtirea proprietătii, relocalizarea economiei si recapitalizarea săracilor”. Obiective dintre cele mai nobile, dar din păcate nu ni se spune si cum pot fi realizate acestea, riscul fiind de alunecare în utopism. Economia s-a globalizat, s-a integrat în formule supranationale si există dimensiuni ale acestor fenomene care sunt ireversibile, cum sunt retelele informationale si de telecomunicatii. Firmele transnationale sunt si vor rămîne si ele o realitate. Nu poti să faci o economie în secolul al XXI-lea, în plină societate a cunoasterii, doar din ferme individuale si firme mici (si Mondragonul e tot o corporatie). Acestea, desi – de pildă – realizează inovatie, nu au capacitatea de diseminare a acesteia în sistem cum o au firmele mari.
De acord cu întoarcerea la clasici dar, totusi, legea lui Say nu tine seama de monedă si de timp, sau le consideră neutre, iar a-l asemăna pe Hayek cu Marx si a-l face vinovat de cresterea rolului statului în economie mi se pare exagerat, la fel si desfiintarea practic a lui R. Reagan si M. Theatcher. Reformele lor au însemnat în esentă, privatizare, dereglementare si liberalizare si atunci cum să-i acuzi de cresterea interventionismului statal? Rezultatele au fost foarte pozitive, tările lor renăscînd practic. Poti să-i acuzi pe urmasii lor de subreglementare, de emergenta speculatiei financiare si deplasarea economiei în virtual, fenomene care ar fi născut criza actuală si implicit cresterea rolului statului. Dar, pe retetarul lor, mai mult monetarist decît hayekian, economiile respective, si altele asemeni, au dus-o bine cel putin douăzeci de ani. Unde erau atunci actualii critici?
Este foarte corect să critici aruncarea cu banii contribuabililor pentru acoperirea găurilor negre generate de managerii excroci ai marilor corporatii si fonduri speculative. Dar de ce poporul american a acceptat acest abuz legiferat de Congres? Dacă Wall Street-ul e vinovat, si e vinovat, de ce nu e reformat, de ce nu se reglementează economia de cazino, de ce nu se îngrădeste speculatia financiară si nu se desfiintează paradisele fiscale? Vedeti, răul a devenit prea mare si e sistemic. Trebuie atacată inima sistemului, cauza răului, dar asta înseamnă prăbusirea sistemului occidental ce face din viciu o virtute (Mandeville).
Doctrina propusă îsi trage rădăcinile încă de la Aristotel, care avertiza asupra hrematisticii, economiei monetare, trecînd prin socialistii utopici, prin J. Schumpeter, care vedea si el o disparitie a capitalismului datorită depersonalizării proprietătii si emergentei speculatiei financiare (în Capitalism, Socialism si Democratie – 1942), prin doctrina structuralistă a lui F. Perroux, cu poli de crestere, complexe industriale si districte industriale, prin Scoala Public Choice, în ce priveste critica statului si avînd asemănări si cu sistemul economic islamic.
Perspectiva distributivistilor este una a unei lumi finite, a unei economii închise, cu randamente factoriale descrescătoare, fără inovatie, fără creativitate, fără progres tehnic. Părerea mea este că el poate functiona mai ales la nivel regional si în tări mici cu o matrice stilistică pe măsură. În context, ar fi interesant de studiat si modelul economic mînăstiresc ortodox si posibilitătile sale de extrapolare. Asta desi, nicăieri în lume nu se mai aplică politici economice inspirate de o singură doctrină, ci mixturi ale diferitelor ingrediente doctrinare, de dorit cît mai inteligente si mai bine adaptate fiecărei specificităti spatio-temporale. Si, concluziv, cred că este cel putin prematur să vorbim despre o economie post-capitalistă.
Distributivismul, asa cum s-a articulat el în această antologie, ar fi fost util României, în primii ani ’90, atunci cînd căutam modele si totul părea posibil. Îesiti din bezna comunistă în plină revolutie tehnologică, în plin proces de globalizare, în plin proces de integrare europeană, plus avatarurile si crizele financiare, am devenit repede destul de năuci si ne-a fost greu să ne adaptăm. Estul european nu a fost capabil să producă un model propriu de economie si de societate, multi nici nu si-au propus să reinventeze roata si au adoptat tale quale sistemul occidental. Subscriu la toate criticile din carte făcute la adresa clasei noastre politice. Dar sunt mîhnit cînd dl. Hurduzeu afirmă că la noi nu s-au găsit experti... Poate că nu i-a căutat suficient, sau poate că prea putin au fost ascultati, ca si cei americani de altfel.
Atunci cînd critici ceva trebuie să pui altceva mai bun în loc. De data aceasta criticile sunt acerbe si principial corecte, dar ceea ce ni se propune este o teorie veche, uitată, regăsită de unii si foarte greu de pus în practică în realitatea concretă de astăzi. Cu toate acestea efortul autorilor este meritoriu mai ales că ni se si spune că „acesta nu e un model prescriptiv”. Bine, dar atunci la ce bun? Doar ca schimb de idei? Tot e bine. Dar există cîteva stridente ale d-lui Hurduzeu care ar merita o cugetare mai atentă, cred eu, gen: „comunismul si neoliberalismul sunt perfect compatibile”, „homo sovieticus este egal cu homo oeconomicus”, „laissez-faire-ul a fost de la început o ideologie etatistă si antidemocratică”, „experiment dîmboviteano-popperiano-neoliberal” „globalism trotkist” si altele care îmi amintesc de unele similare din A treia fortă, lucrare mult mai bine scrisă, cînd tot d-lui afirma că „Foucault si Habermas cultivă sisteme conformiste” etc.
            Cineva spunea că americanilor le lipseste perceptia asupra spectrului de viziuni politice disponibile. Dar acum a critica tot ce este modern a devenit de bonton. Cum spunea Marshall Bergman, astăzi a fi modern înseamnă a fi premodern. On revient toujours. Există o ciclicitate spiraloidă în evolutia atît a ideilor, cît si a faptelor economice. De aceea si demersul de fată rămîne unul interesant si provocator si-i felicit pe promotori.