CE ESTE REALITATEA?

Tiberiu BRÃILEAN

          Transdisciplinaritatea tinde întru recuperarea unitătii cunoasterii si a Fiintei. Tinde întru unitatea Stiintei si ambitionează să creeze punti trainice de legătură cu Religia, cu Filosofia, cu Arta. Michel Camus vorbea despre o nouă cale initiatică, ce tinde să reunească Traditia cu cele mai noi descoperiri stiintifice. Transdisciplinaritatea este o cale potrivită pentru a realiza evolutia constiintei si unitatea cunoasterii în lumea actuală marcată de numeroase provocări, criză de sens, desacralizare, degenerare morală, abuzuri multiple, fragilitatea paradigmelor umane etc. Ea ne poate scoate din pestera în care ne-am autoclaustrat, nu este o ambitie prea mare. La nivel international au fost înfiintate centre de studii transdisciplinare în peste 30 de tări, iar studiile transdisciplinare sunt tot mai prezente în curriculele universitare.
Academicianul Basarab Nicolescu, unul dintre fondatorii miscării transdisciplinare la nivel international, si-a lansat în Octombrie la Iasi ce mai recentă dintre cărtile sale: Ce este realitatea?, apărută simultan în română, la Editura Junimea, Colectia Ananta si în franceză, la Editura Lider, Montreal, Canada. Este o carte extrem de provocatoare, de curajoasă, în care, în acord cu Wolfgang Pauli, autorul apreciază că formularea unei noi idei despre realitate este sarcina cea mai grea si cea mai importantă a timpurilor noastre. Realitatea este plastică, suntem parte din ea, dar ea se modifică odată cu gîndurile, cuvintele, sentimentele si actiunile noastre, deci suntem pe deplin responsabili. Realitatea este, în acelasi timp, interioară si exterioară, cognoscibilă si incognoscibilă, este ratională, dar rationalitatea ei este multiplă, structurată pe mai multe niveluri de realitate, care corespund unor niveluri de constiintă, într-o fuziune a cunoasterii si a Fiintei.
Un alt autor, Andreu Sole, într-o lucrare apărută concomitent la Junimea, în Colectia Ananta, de studii transdisciplinare, Creatori de lumi. Posibilele si imposibilele noastre, consideră că lumea nu este decît produsul unei viziuni despre lume, că oamenii sunt creatori de lumi, prin intermediul reprezentărilor si al imaginatiei lor. Istoria omenirii ar fi astfel povestea acestei pluralităti ireductibile a lumilor. Realitatea lumii nu e ar fi altceva decît ansamblul posibilelor si imposibilelor pe care oamenii nu încetează să le creeze si să le transmită, dar cu atentia necesară pentru a face imposibile o parte dintre posibilele noastre, pentru ca lumea să nu ajungă la barbarie, desi Cioran spunea că tocmai asta e calea salvatoare. În context, nu pot să nu-mi amintesc definitia lui Petre Tutea, care spunea simplu si total: „Realitatea este Dumnezeu”. Dincolo de asta, nu cred că se mai poate adăuga ceva.
            Mie mi se pare că faptul fundamental în Univers este constiinta. Cu cît ne învrednicim de niveluri mai înalte de constiintă, cu atît realitatea esentială ni se descoperă, ni se relevă. Pe de altă parte, se pare că fiintăm într-unul dintre cele mai dense si mai lente planuri ale existentei, că ne-am uitat natura divină, originile si destinul nostru cosmic Ne-am îndepărtat de noi însine, de adevărata noastră identitate, de esenta noastră, care ne asteaptă undeva, pe un alt nivel de realitate. Ce sanse avem pentru a ne elibera din conditia noastră prezentă? Poate accesul la o stare iluminată de constiintă, acea „turyia” despre care vorbesc Upanisadele. Sau poate arta...
            Yung spunea că tot ce se află în noi, dar nu reusim să constientizăm, se transformă în destin. Deci trebuie să aducem cît mai mult la suprafată din ceea ce s-a numit subconstient si să ne oferim astfel o nouă sansă, mai putin fatalistă. Trebuie să devenim mai creativi, deci mai tineri, dar mai întelepti. Cum s-ar putea oare să folosim mai mult din capacitătile creierului, din potentialul pe care-l avem? Eu, ca economist, cred – de pildă – că economia viitorului se va baza, în cea mai mare parte, pe valorificarea uriasului potential de inteligentă acum nefolosită.
 Se spune că toti cei aflati în viata noastră reflectă un anumit aspect din cine suntem nou. Cu ajutorul lor am creat diferite sisteme morale, filosofice sau religioase, cum e si transdisciplinaritatea. Întrebarea e dacă ne ajută ele cu adevărat în planul evolutiei spirituale, sau ne autolimităm în felul acesta? Insistînd asupra „complexitătii lumii” si a „constrîngerilor realitătii”, conducători si experti ne explică faptul că nu suntem liberi si că refuzul „realismului” ne-ar azvîrli în utopie. Eu nu cred asa ceva, dar rămîne întrebarea: suntem sau nu liberi? Si, ce este, de fapt, această libertate? Face parte din posibilele sau din imposibilele noastre? Si „care sunt posibilele pe care ar trebui să e facem imposibile pentru a evita barbaria?” (Andreu Sole), desi Cioran sublinia încrezător că tocmai aceasta ne va salva?
Platon distingea între a srie pe suflete si a scrie pe obiecte exterioare. Dante ajunge la adevăratea cunoastere privind în ochii Beatricei. Adevărata memorie e dăltuită în sufletele noastre. A cunoaste înseamnă a fi. „Nu cunosti decît ceea ce esti”, Cum spunea Toma d’Aquino. Avem dreptul să fim si să cunoastem. Dar se pare că suntem prea grei de carnea noastră. Avem nevoie de o reconciliere între minte si inimă. Avem nevoie de o viziune unificatoare a stiintei, religiei si filosofiei, care să insiste asupra unitătii lumilor („Pentru ca toti să fie una, precum una suntem Noi” – Ioan, 17.21.), o întelegere capabilă să vindece rupturile istoriei si să trezească în oameni constiinta aventurii lor planetare, într-o perioadă ce amenintă să devină dramatică.
Transdisciplinaritatea se bazează pe o serie de concepte cum sunt: tertul inclus, nivelurile de realitate, complexitatea, sistemica, dialogica (Edgar Morin), principiul hologramatic, cauzalitatea circulară s.a. Dar, dincolo de concepte si de definitii (apropo, Werner Sombart considera că toate definitiile sunt partiale si nu accepta decît o singură definitie, aceea a lui Platon, potrivit căreia „Omul e un animal biped fără pene”), orice cunoastere adevărată începe cu autocunoasterea. Avem dreptul să fim si să cunoastem cine suntem, dar nu putem realiza aceasta decît prin autorevelarea Logosului divin, creator, care se oferă pe sine însusi pînă la abandon, în iubire. „Iar celor cîti l-au primit, care cred în numele lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu” (Ioan, 1.12.). Avem totul aici. Avem calea, adevărul si viata. Si atunci la ce bun atîtea concepte? Numai din dorinta de a deveni mai stiintifici si mai dubitativi. Nu ar fi mai bine să urmăm îndemnul orientalilor de a trece dincolo de imagini si de concepte?