Tiberiu BRÃILEAN

        Desi a avut si functii publice importante, inclusiv pe cea de secretar de stat în timpul Administratiei Carter, Zbigniew Brzezinski este cunoscut mai curînd ca una dintre marile eminente cenusii ale politicii de peste ocean si nu numai. Ultima sa carte a apărut în limba română cu titlul de mai sus la Editura Scripta, Bucuresti, 2005, într-o versiune datorată Ralucăi Stireanu. Cartea are două părti: prima intitulată Hegemonia americană si securitatea globală, iar a doua Hegemonia americană si binele comun si tratează despre mai multe dileme: ale insecuritătii nationale, ale noii dezordini mondiale, ale managementului aliantei, ale globalizării si ale democratiei hegemonice.
            Pro-american convins, aceasta nu înseamnă că vocea sa nu se manifestă critic la adresa politicii americane actuale, ba dimpotrivă. Ideea sa fundamentală este că puterea Americii bazată pe afirmarea suveranitătii nationale nu mai e o garantie pentru stabilitatea globală. În acelasi timp, politica externă americană încurajează în comunitatea internatională unele tendinte ce diluează suveranitatea natională. Pledoaria sa, care străbate cartea ca un fir rosu, este pentru configurarea graduală a unor relatii internationale bazate pe „interese împărtăsite” (o formulă foarte fericită, după părerea mea), alternativa însemnînd haos si insecuritate.
            La începutul acestui secol, puterea militară, tehnologică si cea economică a Americii au atins cote fără precedent. Complexă si în bună măsură lipsită de rafinament, cultura de masă americană continuă să atragă. Toate acestea îi conferă o putere politică fără egal si o influentă pe măsură. „La bine si la rău, America dă tonul”. La nivel global, ea nu are adversar. Europa e încă divizată, deci putin competitivă politic si militar, Japonia „a iesit din cursă”, ca si Rusia, iar China va rămîne săracă pret de încă cel putin două generatii, putînd avea în plus si serioase dificultăti politice.
            Asadar nu există alternativă realistă la hegemonia americană. Democratia americană si celebrul American dream încă produc transformări în întreaga lume. Rolul său în asigurarea stabilitătii si securitătii mondiale este indispensabil. Toate acestea nu bucură pe toată lumea, se întelege si astfel apar si se manifestă tot mai intense sentimente antiamericane, de invidie si chiar ură. În consecintă, S.U.A. se confruntă cu un paradox unic: desi sînt singura supraputere mondială, americanii se simt mai amenintati ca niciodată. Riscurile sînt reale, iar o Americă se poate transforma într-o fortărreată izolată si ostilă, aflată tot timpul în stare de asediu.
Pentru a nu se întîmpla asa ceva politica S.U.A., si în primul rînd cea externă trebuie să se schimbe, să devină mai înteleaptă, mai responsabilă, evitînd militarismul excesiv si întelegînd interdependentele globale, care vin din revolutia tehnologică, apropiind natiunile astfel încît niciuna nu se mai poate considera imună, autarhică. Hegemonia americană e clară, dar ea pate fi exercitată fie pentru a domina lumea prin fortă, fie pentru a crea un sistem global bazat pe interese împărtăsite, pledoaria autorului mergînd către această a doua variantă.
 O întrebare care se impune aici este: dacă democratia americană si drepturile civile traditionale pot fi compatibile cu acest rol hegemonic pe care America se vede obligată să si-l asume? Lumea are nevoie de această hegemonie, fără de care ar putea aluneca într-o anarhie extrem de nocivă, avînd în vedere, în primul rînd, răspîndirea armelor de distrugere în masă. „Avînd în vedere rolurile contradictorii pe care le joacă în lume, America este menită să fie catalizatorul fie pentru o comunitate globală, fie pentru un haos global; iar americanii au responsabilitatea istorică unică de a determina spre care dintre cele două tendinte va evolua comunitatea internatională. Alegerea noastră este între a domina lumea si a o conduce” (p. XII).
            Prin urmare, America nu se poate izola, cum a făcut China acum peste 500 de ani. Depinde însă în ce scop îsi exercită ea puterea si împreună cu cine. Aceasta îi poate da legitimitate sau ostilitate. Asadar a domina sau a conduce? Prima variantă este mult mai costisitoare din toate punctele de vedere. Securitatea în solitudine a devenit o iluzie. Si totusi, Administratia actuală pare să nu înteleagă aceste aspecte. Ea a transformat simpatia fată de America de după 11 Septembrie în resentiment si invidie, iar după invadarea Irakului s-a ajuns la următorul paradox: în timp ce credibilitatea militară globală a S.U.A. nu a fost niciodată mai mare, credibilitatea sa politică nu a fost niciodată mai mică pe plan international. De aceea este atît de important felul cum îsi defineste America, pentru sine si pentru lumea întreagă, obiectivele principale ale hegemoniei pe care o exercită, acestea putînd să facă din ea „o superputere plus sau o superputere minus”.
Terorismul, principala amenintare la adresa securitătii din epoca noastră si sarcina cea mai urgentă a Americii, nu trebuie combătut unilateral, ci prin coalitii ad-hoc ale unor parteneri cu aceeasi viziune si cu aceleasi interese, numai asa putînd fi promovată securitatea globală. Concentrarea aproape exclusivă pe terorism este o politică extrem de simplistă, căreia îi lipseste o strategie pe termen lung si poate duce la sciziuni la sovinism si intolerantă („cine nu e cu noi e împotriva noastră”). Preemtiunea militară si războaiele preventive nu sînt, de asemenea, o solutie viabilă – în opinia autorului –, iar aliantele durabile trebuie păstrate si conducerea exercitată prin intermediul lor.    
            S.U.A. sînt percepute ca o superputere din ce în ce mai arbitrară. Neavînd un rival pe măsură ca pe vremea războiului rece, „ele nu mai acceptă pe nimeni ca egal, nu mai acceptă dusmani, ci doar rebeli, teroristi si state nesupuse. Ele nu mai luptă, ci pedepsesc. Nu mai duc războaie, ci creează pace, nu invadează tări, ci le eliberează. Sînt enervate în mod sincer atunci cînd vasalii nu se comportă ca niste vasali” (p. 216).
 Alternativa ar fi construirea unei viziuni convingătoare asupra unei comunităti globale a intereselor împărtăsite si concentrarea pe tulburările globale ce se manifestă la nivel regional într-o varietate de moduri si realizarea unei aliante a democratiilor care să trateze cauzele respectivelor tulburări, în primul rînd sărăcia si nedreptatea socială, opresiunea etnică si fundamentalismul religios. Ce te faci însă cînd la conducerea Băncii Mondiale, principală institutie globală menită să combată sărăcia, pui un Paul Wolfovitz, care, după ce a fundamentat ideologic la Pentagon „războiul împotriva terorismului”, umblă cu sosetele rupte prin moschei si-si promovează arbitrar amantele si prietenii?
            Z. Brzezinski consideră că un guvern mondial „nu este un obiectiv practic în acest moment al istoriei. Singurul guvern mondial posibil ar fi o dictatură globală americană, iar aceasta ar fi o actiune instabilă si, în cele din urmă, de autoapărare. Guvernul mondial este fie un vis, fie un cosmar, însă în nici un caz un proiect serios pe termen lung” (p. 218). Pe de altă parte, el consideră ca posibilă si necesară o „comunitate globală bazată pe interese împărtăsite”, pe care o si vede la orizont. Aceasta ar deveni realizabilă prin acorduri bi- si multilaterale, forumuri regionale si aliante formale constituind o retea de relatii de interdependentă, plecînd de la nivel regional si extinzîndu-se la nivel international. Aceasta ar duce printr-o evolutie firească la o structură de guvernare globală neoficială, proces ce ar trebui încurajat si institutionalizat pentru a constientiza cît mai multă lume asupra destinului comun al omenirii. Pare destul de utopică si chiar suspectă o astfel de structură. Oricum, e foarte clar că avem de-a face cu un punct de vedere foarte american.
            Autorul merge însă si mai departe, avertizînd că dacă o astfel de comunitate nu se realizează în următorii 20 de ani, omenirea va cădea într-un haos global si că numai acceptarea de către ceilalti a conducerii americane reprezintă conditia sine qua non pentru a evita o astfel de cădere. Cu alte cuvinte, o comunitate de egali, aflată nu sub dominatie dar sub conducere americană. Foarte discutabil... Conducerea globală ar avea nevoie de un „efort constient, coerent din punct de vedere strategic si intelectualizat din partea presedintelui american, oricare ar fi el”. Dacă e vorba despre dl. George W. Bush ne-am lămurit, pentru că ne-a demonstrat de ce eforturi intelectuale si constiente este capabil. Acesta ar trebui – afirmă Brzezinski – nu doar să agite poporul american ci să-l educe, si asta nu doar prin „sloganuri patriotice, temeri si arogantă autosuficientă”. Greu de întrevăzut cum ar putea un singur om, fie el si presedinte american, să facă o astfel de educatiune. Ar trebui să fie un nou „tătuc” si vedem încă odată cît de naivi sînt oamenii, chiar cei mai instruiti si experimentati si de înclinati, mai mult sau mai putin constient, spre totalitarism !
             În rest, Brzezinski subliniază „importanta fundamentală” a parteneriatului americano-european, cu conditia ca Europa să se trezească din starea de letargie să realizeze că insecuritatea sa este încă si mai mare decît cea americană si să suporte costurile securizării. Oricum, Europa nu poate decît să colaboreze cu America, oricît s-ar unifica. În Orientul Mijlociu este nevoie de „răbdare istorică si de sensibilitate culturală”. Tărilor musulmane trebuie să li se dea exemplul Turciei, Marocului si chiar al Iranului, pentru a demonstra că pot să absoarbă o cultură politică democratică. În ce priveste Asia, aceasta ar semăna cu Europa dinaintea primului război mondial, cu mai multe puteri rivale ce amenintă cu o criză structurală, deci trebuie stabilizată de americani.
            În final, strategul american recomandă tării sale să evite riscul de a fi confundată cu o versiune nefastă a globalizării (americanizarea) si configurarea unui credo antiamerican în lume, fiind convins că de felul cum America gîndeste si urmează procesul actual de globalizare depinde securitatea sa pe termen lung. Neatentă, America ar putea deveni pentru întreaga lume ceea ce a devenit Israelul pentru Orientul Mijlociu.