ISTORIA URÎTULUI

Tiberiu BRÃILEAN

     După succesul cu Istoria frumusetii, iată că, după aproximativ un an, editura Rao ne oferă, în oglindă, o nouă bucurie, editînd Istoria urîtului, apărută sub îngrijirea lui Umberto Eco, în traducerea Oanei Sălisteanu si Anamariei Gebăilă. Cele două volume monumentale încearcă să reconstituie o istorie a ideilor estetice de-a lungul timpului. Dacă pentru frumusete avem definitii cu duiumul, urîtul a fost definit cel mai adesea drept opusul frumosului. Analizate de-a lungul civilizatiei occidentale, cele două istorii au trăsături comune, iar în artă ele sunt greu de separat întotdeauna la fel de net, date fiind gusturile schimbătoare si oricum împărtite ale publicului.
Despre unele epoci nu ne-au mai rămas decît mărturii artistice, iar în cele mai noi regăsim si poeme sau texte filosofice, dar sunt diferente mari de apreciere de la o civilizatie la alta, de la un continent la altul. Este greu de exprimat în concepte occidentale civilizatia chineză, sau cea indiană, bunăoară. În general, frumusetea înseamnă proportie si armonie, dar si acesti doi termeni sunt greu definibili, schimbîndu-si întelesul de atîtea ori în istorie. Probabil că ciclopii, de pildă, considerau drept foarte urîti oamenii cu doi ochi.
Cum spunea Voltaire în Dictionar filosofic, dacă întrebi un broscoi, ce este frumusetea, ti-o va indica pe femela lui... De asemenea, Hegel în Estetica sa scria că „Poate nu chiar fiecare sot pe sotia sa, dar oricum fiecare logodnic pe logodnica sa o consideră frumoasă, frumoasă în mod exclusiv; iar dacă gustul subiectiv pentru această frumusete nu are nici o regulă fixă, este un adevărat noroc pentru ambele părti”. Apoi, de multe ori criteriile pentru a decreta că ceva este frumos sau urît nu erau doar estetice, ci si politice, sau sociale. De asemenea, banul poate de multe ori cumpăra frumusete, schimbînd – cum arăta Marx, în Manuscrisele economico-filosofice – toate deficientele în contrariul lor. De aceea, mai toti monarhii sunt pictati frumos, grandios, de către pictori prea supusi.
Desi se spune că frumosul si urîtul sunt în ochii privitorului, au existat încercări de a defini aceste concepte în functie de un model stabil. Cele mai multe au asezat omul ca model si normă a perfectiunii. Cum spunea Nietzsche în Amurgul zeilor, „Omul în fond se oglindeste în lucruri si consideră frumos tot ceea ce îi răsfrînge chipul... Urîtul este înteles ca un semn sau ca un simptom al degenerescentei... Orice simptom al istovirii, al îngreunării, al îmbătrînirii, al oboselii, orice formă a non-libertătii, cum ar fi convulsia sau paralizia, dar mai ales mirosul, culoarea, forma disolutiei, a putrefactiei, toate acestea stîrnesc acelasi tip de reactie: „urît” ca judecată de valoare... Ce urăste acum omul? Fără îndoială urăste amurgul propriului său model” (Prefată, p. 15). Probabil că si celelalte entităti procedează în mod asemănător, adică narcisist.
Pentru Sfîntul Toma de Aquino (vezi Summa teologicae I, 39, 8), frumusetea era dată de armonia proportiilor, luminozitate si integritate. Urîtul însema disproportie, intunecime, imoralitate, toate „festele naturii”, toate tipurile hibride. Deci s-ar putea spune că urîtul este pur si simplu opusul frumosului si se schimbă odată cu evolutia acestuia din urmă. În acest caz, o istorie a urîteniei s-ar plasa ca o contrapondere simetrică a unei istorii a frumusetii.
          Prima Estetică a urîtului a fost elaborată de către Karl Rosenkrantz, în 1853. El face o analogie între urît si răul moral. Urîtul este „Infernul Frumosului”, sau poate o eroare pe care frumosul o contine. Oricum, orice estetică este obligată să abordeze si conceptul de urît. Si totusi, chiar în antologia lui Rosenkrantz se sugerează o autonomie a urîtului, acesta fiind mult mai bogat si mai complex decît o simplă replică a frumosului. Sunt astfel analizate lipsa formei, asimetria, dizarmonia, slutirea, diformitatea, slăbiciunea, banalitatea, lasitatea, arbitrariul, grosolanul, moartea, groaza, stupiditatea, delicventa, spectralul, demonicul, vrăjitoria s.a. Cam multe pentru un simplu antonim al frumosului...
          La polul opus, se consideră frumos tot ceea ce este gratios, plăcut, atrăgător, delicat, delicios, armonios, fermecător, încîntător, splendid, fascinant, fabulos, magic, mirabil, valoros, spectaculos, sublim, superb s.a. Dar urîtul se poate insinua si în spatii atribuite în mod traditional frumosului, cum ar fi lumea basmului, a fantasticului, a magiei. Aici apar multe lucruri respingătoare, cutremurătoare, odioase, de cosmar, revoltătoare, fetide, oribile, abobinabile, odioase, grotesti. Apar personaje scîrbavnice, monstruoase, scîrboase, spurcate, indecente, hidoase, murdare, înspăimîntătoare, abjecte, oripilante, nesuferite, dezgustătoare, repulsive, ignobile, schimonosite s.a.m.d.
          Aproape toate sinonimele adjectivului „urît” implică o reactie de dezgust, repulsie, oroare si teamă. Aici lucrurile stau si nu stau diferit de la o culturăla alta (de exemplu, la unele popoare prin rîgîit se multumeste pentru masă), putînd vorbi cred despre un „urît obiectiv, universal”. La fel cum frumosul provoacă „plăcere în absenta interesului” (Kant) si urîtul provoacă neplăcere într-un mod as spune neconditionat. Umberto Eco face distinctie între manifestările „urîtului în sine” si manifestările „urîtului ca formă”, înteles ca „un dezechilibru apărut în raportul organic dintre părti si întreg” (p.19), cele două tipuri de manifestări provocînd emotii diferite. Urîtul artistic este considerat un urît al formei, reprezentarea artistică putînd să „mîntuiască” orice formă de urîtenie, măiestria artistului încărcînd-o de reverberatii ale frumusetii.
          Sunt astfel identificate trei fenomene distincte: urîtul în sine, urîtul ca formă si reprezentarea artistică a amîndurora, al treilea dînd mărturie pentru primele două. Esteticienii ar trebui însă în teoriile lor să tină mai mult seama de variabilele individuale, de ideosincrazii si chiar, la limită, de aprecieri sau comportamente deviante. Să urmărim deci această Istorie a urîtului cu toată atentia, pentru că manifestările urîteniei sunt extrem de variate, induc reactii si comportamente dintre cele mai diverse, ducînd chiar la devieri extreme. Cum declamau vrăjitoarele din Macbeth, „Frumosul e urît si urîtul e frumos”...
          Această carte este continuarea precedentei Istorii a frumusetii. Fragmentele scrise de diferiti autori, cît si ilustratiile sale deosebite trasează, cum arată Umberto Eco, „un itinerar surprinzător, de aproape trei mii de ani, printre cosmaruri, temeri groaznice si iubiri, în mînă cu sentimente înduiosătoare de compasiune, iar refuzul diformitătii se însoteste cu extazuri decadente în fata celor mai seducătoare violări ale oricărui canon clasic. Printre demoni, nebuni, dusmani înfricosători si prezente tusburătoare, printre abisuri răvăsitoare si diformităti care ate ating sublimul, freaks si morti vii”, descoperim un parcurs iconografic pe cît de vast pe atît de surprinzător. După atîtea delectări asupra diferitelor încarnări ale urîtului, cartea se încheie cu un apel la compasiune. În cuprinsul său întîlnim urîtul din natură, urîtul uman, fizic si spiritual, o succesiune de ilustrări la capătul căreia poti exclama nedumerit: „Cît de frumos e urîtul!”