Tiberiu BRÃILEAN

           La toti acesti autori se simte parcă o silă disperată fată de valorile liberale si umaniste, aparent atît de sigure si de stabile; ei descriu spectacolul desperant al dezagregării unei lumi si al falimentului unei societăti, al panicii si cosmarului în fata zilei de mîine, al spectrului bîntuind al sărăciei. Kant, Marx si Freud par să le fie principalii mentori spirituali. La adeptii scolii amintiti pînă acum ar trebui să mai adăugăm pe Leo Lowenthal, Walter Benjamin, Ernst Bloch, Otto Kircheimer, Franz Neumann, Henry Grossman, Friedrich Pollock, care e poate cel mai economist dintre toti si altii, ca să avem o imagine mai bună asupra nucleului materialist al dialecticii nonhegeliene si negative, al hedonismului utopic al Scolii critice, pe care autorul le întelege foarte bine căutînd si insistînd pe componenta economică. 
            Geneza subiectivitătii moderne este reconstruită pe baza modelului lui Ulise, care, pentru a supravietui, sacrifica vraja naturii exterioare pe altarul rationalitătii instrumentale, devenind astfel „protoimaginea individului burghez”. Deci ratiunea eliberează de constrîngerile naturii, iar acest proces „se metamorfozează – cum arată Andrei Corbea în prefata la Minima moralia, Editura Art, Bucuresti, 2007, p.8 – într-o tot mai restrictivă extensie a dominatiei totalitătii asupra naturalului si individualului, prin care oamenii, maturizati prin ratiune întru autonomia individuală, o sacrifică pentru a se supune de bunăvoie tentatiilor dominatoare ale edificiului social”.
            Critica Scolii critice e nemiloasă, plină de patos lucid si vizează tot ce ne înconjoară („adevărat e doar ceea ce nu se potriveste în această lume”), dar mai ales cedarea în fata regresiunii unidimensionale a colectivitătii dirijate pînă la agresiunea totalitară asupra individului, ceea ce duce la esecul istoric al civilizatiei ratiunii. „Viata nu mai vietuieste”. Se insistă asupra minciunii instaurate de sistemul colectiv al relatiilor de proprietate, care compromit gîndirea si actiunea autonomă, ce nu se pot sustrage dictatului inevitabil al mecanismelor dominatiei totalizante. Pentru a rezista în fata violentei societătii si a-i opune propria exigentă etică si emancipatoare, individul ar trebui să facă precum baronul Munchhausen care se scoate din mlastină trăgîndu-se de propria-i perucă. Asa cum arăta Adorno, „de dragul posibilului, individul trebuie să conceapă chiar si propria-i neputintă”.
            Contradictia ca si refuzul sistemului sunt cultivate insistent, ceea ce ne aminteste de Nietzsche, Kafka sau Proust. Ca si la acestia, trauma alienării e foarte vizibilă. Dialecticieni ai negativitătii, asumîndu-i o izolare orgolioasă si afisînd un elitism pe care-l critica si Hannah Arendt, autorii Scolii de la Frankfurt tematizează ideea de critică si de rezistentă într-o „stiintă tristă”, replică a celei „vesele” a lui Nietzsche, alternînd imprecatia cu resemnarea, într-o retorică violentă pînă la cinism. Iată un exemplu din Theodor Adorno: „Ceea ce credeau cîndva filosofii că merita să se numească viată s-a transformat acum în afacere privată si, în consecintă, în teritoriu genuin al consumului, remorcă a procesului de productie, lipsită de autonomie si de substantă proprie. Cine doreste să afle adevărul despre viata nemijlocită trebuie să-i cerceteze fata alienată si, odată cu ea, fortele obiective ce determină existenta individuală pînă în zonele ei cele mai intime” (Minima moralia, p.21). Prin urmare, viata nu este decît un epifenomen retrogradat al productiei, consumul nu e decît o caricatură a vietii adevărate care acoperă însă monstruozitatea productiei absolute.
            Acesti autori sunt filosofi remarcabili, dar din punct de vedere economic importanta lor este redusă, oricît s-a străduit doctorandul să ne convingă de contrariu. Spre pildă, Jurgen Habermas, despre care dl. Andrei Marga a scris recent o excelentă monografie (Filosofia lui Habermas, Polirom, 2007), socotindu-l drept cel mai mare savant de la Einstein încoace. Este vorba despre cel mai mare filosof german în viată, un fel de dascăl al natiunii, un mare gînditor, care a scris o operă de cotitură în istoria filosofiei. El a lansat critica postmodernismului încă din anii *80, (polemizînd cu Foucault si Derrida), a liberalismului (polemizînd cu Rorty si Rawls), a pozitivismului, a „fascismului de stînga”, a manipulării genetice (polemizînd cu Sloterdijk), a unificării europene si a tot ce mai misca în epocă. Habermas este în egală măsură politolog si sociolog, antropolog, psiholog, lingvist, jurist, cu o exceptională calificare interdisciplinară, dar si economist, cu studii în regulă.
            Se întreba un coleg cum se face că Germania nu a dat mari economisti? Dar eu nu cred că a dat mai putin decît alte mari culturi, decît cea franceză bunăoară, dacă ar fi să ne referim doar la un F. List, W. Eucken, W. Ropke, L. Erhard, toti corifeii scolii istorice, sau – de ce nu? – K.Marx sau M. Weber. Chiar la acesti autori din Scoala critică, doctorandul găseste reflexii economice mai mult decît interesante. S-a spus că economistii scriu sub specie temporis, sub presiunea timpului si a evenimentelor. Acesta nu e neapărat un motiv de laudă si cred că ar trebui să ne ocupăm si noi de lucruri mai grave, perene. Contributia Scolii de la Frankfurt si analiza doctorandului sunt invitatii în acest sens pe care ar trebui să le primim fără orgolii de mari specialisti, cu toată smerenia si seriozitatea.
            Apoi, asa cum am mai arătat, lucrarea este o invitatie la transdisciplinaritate. Cum spunea Michel Camus, aceasta „este o nouă cale initiatică, ce integrează fundamentele vechilor traditii ezoterice si ale stiintei contemporane, reînnoindu-le limbajul, o cale vizionară si operativă ce atinge inima constiintelor trezite celor mai deschise si care trasează linii riguroase de actiune. Creînd punti între stiintele exacte si stiintele umane, între stiintă si traditie, între gîndirea stiintifică si gîndirea simbolică, între cunostintă si fiintă, transdisciplinaritatea nu încetează să tindă spre unitatea cunoasterii, prin traversarea obligatorie a autocunoasterii. Este o etică ce se relevă revolutionară în planul spiritului, contagioasă în planul sensibilitătii vitale si profetică în planul constiintei. Eu văd în transdisciplinaritate marea turnură a secolului al XXI-lea”.
            Corectînd micile erori de redactare, lucrarea devine publicabilă imediat. Chiar dacă putea fi mai amplă, printr-o gîlceavă a ideilor cu alte scoli de gîndire, gîlceavă în care autorul n-a vrut să intre, lucrarea are valoare intrinsecă, este frumoasă, nu epatează cabotin prin număr de pagini sau de referinte bibliografice, cum ne-au obisnuit unii. Este o lucrare rotundă, originală, care reflectă foarte bine personalitatea autorului. Ea va rămîne de referintă pentru toti cei ce vor dori să studieze în continuare doctrinele secolului al XX-lea.