Bloc-notes washingtonian
 
                                                      MORALA UNUI EPISTOLAR EXEMPLAR
                                                                                                                                                                   Andrei BREZIANU            

 
      În vîltoarea mediatică a momentului trăit zilele acestea de cultura română, a trecut abia observat un episod de istorie recentă care si-a găsit ecou întîrziat cu cîtiva ani în urmă în revista de diasporă „Dialog”, care apare în Germania1. Sub titlul O datorie morală si sub semnătura reputatului om de stiintă american originar din România, Emil Simiu, aceasta consacra atunci un număr întreg unui subiect relevant pentru valentele morale ale actiunii umane într-un caz de răsunet: cel al reginei Elena a României, înnobilată cu titlul de Dreaptă între Popoare, „Righteous among the Gentiles”, de către Institutia memorială a martirilor si eroilor Holocaustului din Ierusalim.
Documentul, de mare substantă, frapează mai întîi prin structură. Este vorba de un epistolar pe mai multe voci, în care îsi dau întîlnire reactii si opinii dintre cele mai diverse sub forma unor scrisori, apeluri si mărturii, semnate de numeroase personalităti: de la fostul sef-rabin al României, Alexandru Safran, la Andrei Codrescu; si de la Regele Mihai la istoricul si profesorul Eugen Weber, de la University of California; si de la fostul ministru de externe al României ante-comuniste Constantin Visoianu, la eseistul si universitarul Istvan Deak, de la Columbia University, a cărui semnătură apare frecvent în „The New York Review of Books”.
Alte nume? Un publicist binecunoscut românilor – Liviu Floda, de la vechile ziare „Adevărul”, „Dimineata” si „Jurnalul de dimineată”, ulterior corespondent al posturilor de radio Europa Liberă si Vocea Americii; omul de stiintă american originar din România Valentin Feyns; fostul ofiter de ordonantă al regelui Mihai, Jacques Vergotti; Dr. Mordechai Paldiel, directorul Departamentului celor Drepti de la institutia Yad Vashem; prestigiosul jurnalist american Anthony Lewis de la „New York Times”; istoricul si publicistul israelian Theodor Lavi (Loewenstein) si alti semnatari ori co-semnatari, printre care regăsim numele dirijorului Sergiu Comissiona, al prozatorului Norman Manea si al politologului Juliana Geran-Pilon.
Dar numele-cheie ale acestui epistolar sui-generis este unul singur: Emil Simiu. Născut si educat la Bucuresti, astăzi Fellow la U.S. National Institute of Standards and Technologies si profesor de discipline ale cercetării în cadrul catedrei de Inginerie Civilă al prestigioasei universităti americane Johns Hopkins, Emil Simiu e cel care a pornit generoasa initiativă de acordare a titlului de Righteous among the Gentiles defunctei regine-mame a României. El e cel care a initiat primele amorse ale acestui dialog, stîrnind pe toti ceilalti la lungul sir de misive, întîmpinări, răspunsuri si replici ce constituie carnea acestui document de exceptională valoare pentru cei interesati nu doar de istorie ca factor brut, ci si de mecanismele extrem de migăloase si rafinate prin care o institutie ca Yad Vashem purcede la cernerea si examinarea probelor – atunci cînd premisele există – spre a netezi cu maximă atentie drumul către atribuirea oficială a calitătii de „drept între popoare” celor care o merită. Prin acribie si exigentă, demersul a fost comparat cu lungul drum al ridicării celor beatificati la cinstea altarelor: „cum este cazul si cu procesele de canonizare făcute de Biserica Catolică”, scria Eugen Weber lui Emil Simiu, evocînd aceste dificultăti. Într-adevăr, de la primul pas întreprins de Emil Simiu pe acest drum în februarie 1989 si pînă la încheierea lungului proces, în martie 1993, a curs multă cerneală între Rockville, Maryland si Washington DC (de unde profesorul Simiu îsi dirija ofensiva si expedia pledoariile epistolare) si Ierusalim, Geneva, New York si Versoix – locuri de unde porneau răspunsuri, erau cerute explicatii, aduse (ori respinse) dovezi privind cazul aflat în dezbatere. Cele două sau trei întrebări esentiale în jurul cărora a gravitat întreaga revărsare de argumente regăsite în acest epistolar erau următoarele: a salvat oare Regina Mamă Elena prin ale ei interventii vieti de evrei? A făcut ea acest lucru în mod dezinteresat? Si, mai important decît totul, si-a riscat ea viata si libertatea întreprinzînd asemenea demersuri menite a salva vieti evreiesti, altminteri sortite pieirii?
Nu are sens să intrăm în detaliile (aproape cazuistice) prezente ca tot atîtea puncte nodale pe întreg parcursul schimburilor de scrisori. „Cinstirea Reginei-Mamă sau a memoriei faptelor ei salutare si de înaltă generozitate este necesară pentru că este conformă cu imperativele morale ale traditiei noastre” – scria Emil Simiu, argumentînd în continuare că acest demers „ar reprezenta plata unei datorii sfinte si o mînă întinsă de poporul nostru poporului român într-un moment istoric în care acesta din urmă este supus oprimării celei mai brutale. Altii au păcătuit prin omisiune prea adesea în trecut, pentru ca si noi să ne facem astăzi vinovati de aceeasi greseală” – continuă Profesorul Simiu într-o scrisoare adresată sef-rabinului Genevei, fostului sef-rabin al României, Alexandru Safran (26 februarie 1986). Tot el sintetiza mai tîrziu esenta cazului, în cunoscuta revistă americană „The New Republic”: „În pofida masacrelor în masă comise de Garda de Fier si de fascistii români, si a presiunilor puternice din partea autoritătilor germane [a Gestapoului, în textul original], sute de mii de evrei români au supravietuit celui de-al doilea război mondial. Salvarea lor de la moarte a fost probabil cea mai importantă actiune de acest fel din istoria Holocaustului. Ea este si cea mai putin cunoscută, căci istoria acestor evenimente a fost sistematic falsificată de regimul comunist. În cartea sa Înfruntînd Furtuna, Dr Alexandru Safran, seful rabin al României între anii 1939-1947, a descris în amănunt rolul umanitar si politic decisiv jucat de răposata Regină Mamă Elena, care, prin actiunile ei, a salvat vietile a zeci de mii de evrei dintre cei 185.000 de evrei deportati în Transnistria din regiunile răsăritene ale României. Regina Mamă si Regele Mihai au contribuit la amînarea si apoi la anularea planurilor de deportare în Polonia a întregii populatii evreiesti din România” (5 martie 1990). „Regina Mamă a salvat evrei din 1941, înainte de Tobruk, Stalingrad si debarcarea Aliatilor în Africa de Nord” (din nou Emil Simiu către Dr. Mordechai Paldiel, la 1 martie 1991). „Într-adevăr, Regina s-a distantat clar de dictatura pro-germană si de politica ei fată de comunitatea evreiască, o politică pe care ea o socotea criminală si intolerabilă. Cu un înalt sentiment al datoriei, ea a făcut tot ce a putut pentru a evita ca evreii să fie deportati si pentru a salva viata celor care erau deja deportati, luînd initiative si intervenind cu succes pentru a împiedica deportări si pentru a procura alimente si medicamente celor deportati. Numeroase vieti au fost astfel salvate, inclusiv cea a lui Barbu Lăzăreanu si a familiei sale, ca si cele ale unor mii de deportati în Transnistria” – confirma rabinul Alexandru Safran (13 februarie 1993).
Dar cazul întîmpina opozitii sau reactii caracterizate prin pasivitate, bunăoară din partea unor nume importante din cadrul Muzeului Holocaustului din capitala americană. Profesorul Simiu notează: „Am discutat cu Dl. Radu Ioanid posibilitatea sustinerii de către el a cererii către Yad Vashem. D-sa a fost însă de părere că actiunile Reginei Mamă Elena nu au reprezentat mare lucru, adăugînd spre surprinderea mea ceea ce mie mi s-a părut a fi irelevant în context: eu nu sînt monarhist”. Confruntat cu frîne discrete ivite si din alte părti, Emil Simiu se concentrează mai cu seamă asupra tărăgănărilor de la Yad Vashem. „De ce este domnul Paldiel atît de sever si rigid în cazul Reginei Mamă? Nu stiu, dar mă întreb dacă nu cumva consideratii politice mentionate de Dr Lavi în articolul La moartea Reginei Mamă Elena (cf. „Adevărul”, Tel Aviv, 31 decembrie 1982)... nu joacă un rol în această atitudine”... (2 martie 1991). Dr Paldiel dezminte (13 iunie 1991).
Andrei Codrescu către Emil Simiu: „Eu unul socotesc argumentele dumneavoastră cît se poate de convingătoare si tin să adaug numele meu la lista celor care doresc ca Regina Mamă să fie recunoscută de Yad Vashem” (29 martie 1991).
„Ca si Wallenberg, Regina Mamă a scăpat de consecintele urii pe care i-o purtau germanii si aliatii lor locali, doar pentru a fi supusă la suferinte de către comunisti. Meritele ei istorice au fost pînă acum nerecunoscute, în primul rînd pentru că regimul comunist a suprimat adevărul istoric în România si, timp îndelungat, în alte părti ale lumii... Sîntem încredintati că Yad Vashem va achita datoria morală neplătită de atîta vreme fată de această mare figură umanitară, prin acordarea titlului binemeritat de Dreaptă între Popoare” – citim într-o scrisoare adresată de Emil Simiu împreună cu rabinul Judah Glasner (fost loctiitor al sefului rabin al Clujului) lui Mordechai Paldiel de la Yad Vashem (5 mai 1991). Din nou Emil Simiu: „Sînt încredintat că informatiile disponibile pînă cum stabilesc că (1) Regina Mamă a salvat vieti evreiesti si (2) că, dată fiind pozitia ei precară si primejdiile inerente în instabilitatea acelei perioade, salvarea de vieti evreiesti comporta riscuri importante pentru statutul, libertatea si viata ei” (24 iunie 1991). Si, în sfîrsit, preludiul la epilogul fericit al lungului sir de mesaje si interventii: scrisoarea Directorului.
Departamentului celor Drepti, Dr. Mordechai Paldiel, prin care Reginei Mame i se acordă recunoasterea post-mortem a meritelor ei de salvatoare. „Avem plăcerea de a vă informa că Comisia pentru desemnarea Dreptilor a hotărît în sedinta din 11 martie 1993 să confere persoanei mai sus desemnate titlul de Dreaptă între Popoare. Această cinstire comportă decernarea Medaliei Dreptilor si a unei Diplome de onoare lui Mihai, fiul Reginei care locuieste la Geneva, precum si înscrierea numelui ei pe Tabloul de onoare, în Grădina Dreptilor, la Yad Vashem”.
Fascinanta lucrare a lui Emil Simiu, intitulată O datorie morală, s-ar cuveni mai bine cunoscută de marele public din România, ca si de marile institutii consacrate formării si educării tineretului (si nu numai), în chiar spiritul cursului despre Holocaust aprobat nu demult ca disciplină de predare pentru toate asezămintele de învătămînt din tară. Lectia care se desprinde din parcurgerea acestui dialog epistolar pe mai multe voci întruneste cu adevărat trăsăturile unei lectii vii despre un întreg capitol de istorie trăită; ale unei lectii vii de curaj si civism în spiritul tolerantei aducătoare de prinos marilor valorilor umane: între care căutarea nedescurajată a adevărului si darul admirabil al recunostintei.

(1) Revista apare la Dietzenbach, sub egida Cercului democrat al românilor din Germania, sub îngrijirea devotatului ei redactor sef, Dr. Ion Solacolu.