Am descoperit istoricitatea abia recent. {ocul cultural al acestei descoperiri l-am trăit mai întîi în epoca marilor noastre explorări geografice, cînd am văzut că în aceeasi contemporaneitate coexistă linii diferite de dezvoltare istorică a civilizatiilor si, drept urmare, omul acestor civilizatii diferite ni se revela la fel de diferit ca si geografia pe care o exploram. Am încercat să constientizăm esenta acestor revelatii prin studiul istoric al religiilor care lucrau în centrul diferitelor feluri de a fi ale umanului, iar azi am ajuns la ideologizarea deplină a ceea ce am putut descoperi în studiul istoric al religiilor: ne place să credem în egalitatea deplină a tuturor formelor de religiozitate. Am fost socati, initial, de diferentă, dar am ajuns să gîndim împotriva ei, de dragul egalitătii, care egalitate ni s-a impus cum s-a impune coaja împotriva miezului. Totul participă la sacralitate în chip deplin! – ne-am spus noi, postmodernii. Pierdem ceva cu acest fel de a vedea lucrurile? Chiar miezul, desigur. Pentru că nu orice miez cultural cuprins de o coajă (o civilizatie) se află, întotdeauna, pe linia temporală a propriului său destin istoric.
|n linia de gîndire a marxismului, care a produs idolatria de azi a egalitătii tuturor formelor religioase ori nereligioase ale umanului, esecul de a da clasei muncitoare o misiune eschatologică a fost interpretat ca un triumf: dacă nu clasa muncitoare va restaura paradisul terestru, înseamnă că el, paradisul, a si fost restaurat. Iată-l: bosimanii sînt egalii nostri, ai celor care am descoperit cuantica, iar minoritarii de toate felurile au dreptul la reparatii retroactive, căci prea au fost discriminati de cei care si-au imaginat că doar elitele profesionale, religioase ori politice au vreo treabă istorică de împlinit (si anume imperialismul rasei albe, crestinată anume pentru acest imperium).
Istoricitatea fiindu-ne o revelatie prea recentă, iată în ce încurcătură ne-a adus în cursul acestei tranzitii ideologizante de la religiozitatea naturală (pierdută) la religiozitatea |ntrupării (încă neînteleasă). Credem, azi, că sîntem cu totii, si bosimanii, si crestinii, contemporani ai acelorasi revelatii si subiecte umane ale aceluiasi destin.

Rudolf Steiner a observat, în timpul Primului Război Mondial, si a făcut această observatie în spirit profetic, că singularitatea istorică a acelui eveniment stătea pe faptul că nimeni nu-i stia cauzele si nici nu exista un consens asupra pretextelor care i-ar fi putut explica declansarea. Profetic era felul în care sugera că ceea ce ar fi trebuit să joace rolul de cauze n-ar putea fi înteles nici măcar prin ceea ce ar fi putut juca rolul de scopuri, căci combatantii nu doreau modificări teritoriale după război, dar nu doreau nici păci separate în cursul conflagratiei. Ideea lor era că războiul trebuia să continue pînă ce se va putea obtine o pace generală, indiferent de pagubele umane si materiale aflate în joc.
Ceea ce sugera Steiner era următorul fapt: în război se aflau, de fapt, două idei false. Socialismul si nationalismul. Războiul ar fi urmărit, pentru unii, să ducă sentimentele nationale la propriul lor dezastru, astfel încît să poată fi pus în lumina istoriei un sentiment socialist, globalizant, dar globalizant într-un alt fel decît încercase crestinismul în misionarismul său. Iar pentru oponentii acestei idei, socialist-internationaliste, dimpotrivă, principiul natiunilor ar fi trebuit să triumfe astfel încît internationalizarea de tip socialist să nu fie posibilă. Ambele idei erau anticrestine. Cele două modalităti de a falasifica destinul istoric al omenirii se vor război din nou, în cel de Al Doilea Război Mondial, cînd principiul national va lua forma rasismului nazist, iar principiul socialist va apărea întrupat în bolsevismul imperial al revolutiei mondiale.
Steiner constata totodată că socialismul s-a născut din pierderea legăturilor cu raporturile concrete ale vietii, că, asadar, socialismul este abstract si, asa fiind, face abstractie de bogătia concretă a lucrurilor. Că ar fi posibil un sentiment socialist, pe deasupra barierelor de rasă, de limbă si de moravuri era utopia care rezulta din abstractizarea totală a viului concret.
Iată că azi stergerea acestor bariere si egalizarea destinelor prin abstragerea concretului din viată sînt încercate prin socialismul cultural al corectitudinii politice si prin socialismul politic al multiculturalismului egalitar.

De ce, în pofida dezastrului final al socialismului real, ideea socialistă rămîne seducătoare si încă la fel de seducătoare ca pe vremea cînd era proiectată eschatologic? Pentru că urma scapă, într-adevăr, turma. Altfel spus, eschatologicul lucrează în lume chiar dacă lumea îi mai poate da doar o inerpretare abstractă, una de factură strict ideologică, adică una care nu mai prinde concretul întrupat al subiectului uman.
Iar concretul acesta, întrupat, a venit în istorie ca să-i anunte eschaton-ul si ca să pună subiectul în fata post-istoriei. Care a început cu |ntruparea. Asa am iesit din ciclicitatea fără istorie a religiozitătii naturale (legămîntul cu Noe) si am primit vestea cea bună a istoriei trupului nostru purtător de subiect (noul legămînt).
Nu există istorie acolo unde totul se repetă indefinit. Dar nu există istorie nici acolo unde totul devine singularitate infinită. |ntruparea este o astfel de singularitate. Creatia a fost si ea. |nvierea a fost, este si va fi singularitate eschatologică, adică eveniment unic, fără serie istorică, la fel de unic ca si evenimentul căruia îi sterge urmările, căderea în păcat.
Ce întelegem, asadar, prin istorie dacă, în sensul cel mai adînc al eschatologicului pe linia căruia ne miscăm, nu mai avem nici eterna reîntoarcere, nici seria de evenimente istorice de tip cauză-efect? Din perspectiva sfîrsitului, dacă înviere nu va fi, nimic nu va fi, căci moartea va fi triumful vesnic al păcatului, dacă trupurile noastre nu vor învăta să iasă din istoriile de tip cauză-efect. Cum? Sacramentele au fost date. Biserica le are în pază. Ajunge? Nu. Căci, desi păcatul originar a fost ridicat, căderea individuală în păcat este încă posibilă. Iată, asadar, ce este istoria: seria căderilor noastre individuale sub demnitatea (domnitatea) noastră; căderile noastre înlăntuite în verigile cauză-efect.
De ce întîrzie zilele din urmă ale istoriei? Din cauza subiectului care este întrupat în noi. |ntîrzietorul (Katechon-ul) de care vorbeste Sf. Pavel noi sîntem. Slăbiciunile trupului nostru, adică. Căci subiectul din noi vrea binele, dar trupul nostru face răul, zice Pavel. Să-l pedepsim cu aspră asceză? Gresit. Pedeapsa lui este moartea. Asa i-a fost scris. Atunci? Nu de noi pedepse are a fi vorba în miscarea noastră către eschaton, ci de schimbarea constientă a trupului stricăcios. Trup si suflet una fiind, nu e adevărat că sufletul vrea binele, dar trupul face răul. Adevărul este că trupul si sufletul una sînt si, asa fiind, sînt una cu trupul învierii, care ni s-a arătat, iar dacă facem răul, cui i-l facem? Propriei noastre învieri. |mpotriva trupului ei lucrăm acum, iar nu – ca înainte de |ntrupare – pentru a da ceva de mîncare mortii, căreia noi însine îi eram dati de mîncare din pricina păcatului din Rai. Singularitatea |ntrupării a sters singularitatea Păcatului. Ce a rămas? Singularitatea trupului nostru însetat (sau nu) de hainele sale nestricăcioase.

{i totusi istoria (asa cum o întelegem, gresit, ca înlăntuire de evenimente) ne apare ca dominantă. Greseala vine dintr-o neîntelegere, care, la rîndul ei, vine din aceeasi fascinatie, care a dus la Cădere: mergem de-a-ndărătelea, cu spatele la origini, orbiti de idoli care le falsifică, fie prin uitare, fie prin reîntemeiere. Ce uităm, tulburînd temeiul originilor? Natura umană. Cine sîntem. {i mergem încotro credem, gresit, că sîntem. Sîntem trupuri? Da, dar nu acestea, învesmîntate în piele si moarte. Sîntem trupuri nemuritoare, învesmîntate în slavă, purtătoare de suflet nemuritor. Atîta tot îti dezvăluie credinta. Restul e religie. Dar credinta, în simplitatea ei, ne apare ca absurdă, tocmai din pricina faptului că sîntem orbiti de istorie. Toti mor, în pofida credintei lor. Acest fapt, statistic adevărat la modul absolut, stă în fata noastră. Nu stim să ne întoarcem cu fata spre originile care sînt dezvăluite numai prin credintă. {i dacă o facem, cum pare că se întîmplă si aici, în cuvintele acestea, cum o facem? |n focul revelatiei? Nu. Nu o facem într-un fel care să ardă solzii de pe ochii nostri. O facem la căldură mică, în chip căldut, prin luminile reci ale unei încrederi care rămîne si ea oarbă. Credem în propria noastră încredere. Nu vedem.
Dar stim că au fost cîtiva care au văzut. Au văzut trupul înviat al Cuvîntului care a venit să sălăsluiască în carnea omului si care, murind fără păcat, a unit din nou natura umană si natura dumnezeiască în afara păcatului. Cu moartea pre moarte călcînd. Păcatul a fost ars pentru totdeauna în natura lui ontologică. Unde a rămas totusi? |n natura noastră ratională. |n faptul că mintea noastră nu-l vede ars si nu pricepe istoria mîntuirii care atunci a început. |n faptul că ratiunea noastră idolatrizează istoria înlăntuirilor cauză-efect si nu vede singularitătile fără cauză: Credinta, |ntruparea, |nvierea, |năltarea, Cincizecimea.
Creatia – Logosul întrupat cosmic.
|ntruparea – Cuvîntul întrupat în carnea omului.
|nvierea – trupul nostru de slavă transfigurînd carnea.
|nlătarea – trupul nostru originar, fără păcat, restaurînd ordinea sacră în trupul cosmic.
Cincizecimea – restaurarea vorbirii de dinainte de babilonizarea limbilor si reînduhovnicirea mintilor.

{i totusi toate acestea se petrec asa cum a fost scris să se petreacă încă de dinainte de căderea în păcat. Au căzut îngerii mai întîi si, înrăiti, au fost alungati pe Pămînt, unde, mai apoi, avea să fie creat omul pămîntesc, pentru ca în trupul lui să se ducă lupta decisivă între Cei |nrăiti si Cei Buni. |n centrul acestei istorii sacre, chiar în mijlocul ei temporal, dacă e să vedem aceste întîmplări asa, cu început si sfîrsit, desi ele se petrec în simultaneitătile eternitătii, asadar în centrul crucii pe care o figurează întîlnirea timpului cu eternitatea – chiar Crucea. Punerea Abisului în Abis. Cu moartea pre moarte călcînd, sfîrsitul păcatului ontologic. |nvierea si deschiderea orizontului spre eschaton (sfîrsitul păcatului individual).
Unde am gresit din nou? Am crezut, am vrut să credem că eschaton-ul e aproape. Am vrut minuni. Eschaton-ul e, individual, aproape. Vine prin credintă. Statistic, e departe. Credinta n-a venit încă la toti fiii lui Dumnezeu. Religiile au venit si au plecat. Cei |nrăiti si Cei Buni mai au de luptat. Cei aici îmbunătătiti stiu, acum, pentru ce luptă. Dar e luptă, nu e pace. Poti fi rănit prin surprindere, din neatentie, din prea multă minte, din prea putină credintă. Nu va suferi trupul tă de carne. Rănit va fi trupul tău de slavă. Nu vei sti, nu vei vedea, dar te vei mira că nu mai vine odată învierea trupurilor.

Sf. Pavel vorbeste despre un întîrzietor (Katechon) al acestui sfîrsit eschatologic, iar Sf. Petru, în a doua sa epistolă, despre un grăbitor.

Ce este o metodă de a gîndi? Este explicitarea fiecărui pas pe care îl ai de făcut în calea de la o întrebare la răspunsul cel mai adecvat pe care îl poate primi întrebaea.
Asadar, ca să ajungi la răspunsul cel mai adecvat, ai nevoie de o metodă adecvată obiectului din întrebare (despre ce ai întrebat în ceea ce ai întrebat stă ca obiect al întrebării).
Despre ce am întrebat mai sus? Despre calea prin care ajung de la o întrebare la răspunsul cel mai bun. Calea nu e universală, este metodologică: tine de acel despre ce. Noi, aici, despre ce am întrebat? Despre calea însăsi, nu-i asa? Nu-i asa. Nu aflu calea dacă nu lămuresc întrebarea. Am întrebat ce e aia o metodă de a gîndi? Nu. Pentru că n-am încă nicio fiintare în fata gîndului. Ce fiintare am pus acolo? Care e gîndul din întrebare? Care întrebare? Asta de mai sus: ce e metoda! Nu e nimic în întrebare, nu e un despre ce. Păi, despre ce-ul meu e metoda. Nu e, bre, întrucît nu ai gîndul unei metode universale, nu ai gîndul fiintei numită metodă. Ba da, la asta m-am gîndit. Nu, te înseli. Nu te-ai putut gîndi încă, întrucît încă nu ai metoda. Adică, vrei să spui că nu pot gîndi fiinta metodei? Da, asta spun. Ca să ajungi la pădure, trebuie să treci printre copaci, dă-mi un copac măcar si îti dau o cale prin pădure. Uite unul: care ar fi metoda de a gîndi fiinta? Nu e bine. Fiinta e pădurea, dă-mi un copac. Bine: care e metoda de a gîndi că sînt în stare să gîndesc? Nu e bine, si gîndirea e pădure, dă-mi un copac. Bine: care e metoda de a gîndi metoda? Nu e bine, metoda nu e pădure, dar nu e nici copac; e calea printre copaci sau, dacă vrei, zborul pe deasupra lor. Dă-mi un copac adevărat. Bine: ce e adevărul? Pădure. Dă-mi un copac, bre. Iată un copac: ce e aceea un copac? O fiintare. Adică? Ceva despre care n-ai să afli nimic, dacă nu afli mai întîi ce e fiinta fiintării din copacul acela. Cum aflu? Cu o metodă. O ai? Cum e copacul tău? Mare, frumos. Nu asta am întrebat. Dar ce? E real sau posibil, adevărat sau imaginar? Nu stiu. Cum nu stii? Tu mi l-ai dat! Bine: e un copac real. Cum ai aflat că e real? Am pus mîna pe el. N-ai aflat nimic. Dacă ai vedea structura cuantică, ai vedea că n-ai pe ce să pui mîna. Bine: e imaginar. Cum ai aflat? Mi l-am imaginat eu. Dar tu esti real sau imaginar? Nu stiu, mă gîndesc că voi fi fiind si eu maya cuantică. Vezi? Atunci cine este acela care zice eu acolo? Despre ce zice el eu. Despre fiintă. Vezi! Dar cum ai aflat? Păi, n-am aflat, de vreme ce n-am avut o metodă. Ai avut-o, bre! S-a făcut din întrebări si răspunsuri, chiar acestea de mai sus.

|ntîrzietor. Grăbitor. Despre ce vorbim? Fireste că despre fiintă. Am aflat, prin Heidegger, că fiinta e timp si timpul e fiintă. Am aflat? Nu, sarcina este să aflăm, dar orizontul sarcinii acesteia pare să fie: timpul.
Dar dacă timpul nu este eternitatea, înseamnă că este temporal si el: are un sfîrsit. Atunci cînd nu va mai exista “si”-ul dintre fiintă si timp, cînd si una, si alta vor fi cu adevărat totuna, si vor sta pe loc si nu vor curge pe firul acestei temporalităti sparte în două (fiintă si timp), atunci ce va fi? Gîndirea eschatologică de pe firul temporalitătii care este crestinismul zice că atunci va fi învierea trupurilor.
Acum poti să întrebi. Ce? Ce are a fi învierea trupurilor? Despre ce întreb dacă întreb asa? |ntreb despre trup, ori întreb despre înviere? {i, si – se pare. N-am spus că acolo fiintă si timp fac o singură fiintare? Mă rog, asa ai spus. Dar de ce n-ar fi curgerea temporală eternă? Fizica de după cuantică zice să nu poate fi eternă decît dacă poti concepe multiplicitatea unui multivers, dar aici, în singularitatea de după acest Big Bang, nu poate fi eternă. Mă rog, ar fi de mare mirare să poată fi. Structurile materiale ale universului fizic sînt esentialmente temporale, cu început si sfîrsit. Dar structurile viului: sufletul, spiritul? Nu stim. Mai exact, nu le stim morfodinamica, transformările, devenirea. Ne place să credem că vor fi eterne, acolo în eonii lor de temporalitate morfodinamică.
|nseamnă că învierea trupurilor are a fi ce? Despre ce ar fi vorba în acest fapt? Despre ce trupuri vorbim? Se pare că despre trupurile din Rai, acelea de dinainte de Cădere (orice va fi fost ea, Căderea). Adică, mergem, oarecum, înapoi, spre origini? Dar ce înseamnă că mergem? Timpul merge prin noi. Fiinta nu merge nici înainte, nici înapoi. Ea, singura, este (în chip fiintător).
Iar Logos-ul fiintei se întrupează în multe feluri, nu doar în acest fel de temporalitate.