MODELE PREZUMTIVE ÎN ROMANUL LUI C. STERE (I)

 
 

                                                                                                                                                                Alexandru BURLACU
 

       În perioada interbelicã romanul are o evolutie vertiginoasã. Cãutãrile de gen iau amploare si se diversificã. Este timpul cînd romanul românesc devine cu adevãrat un gen proteic. Experimentãri spectaculoase se efectueazã în directii si la niveluri diferite. în contextul dat, în preajma revolutiei de Constantin Stere – din mai multe puncte de vedere – reprezintã o probã revelatorie. Romanul concureazã cu multe alte texte de aceeasi facturã si este , de bunã seamã, „contributia cea mai înseamnã a Basarabiei în literatura noastrã”1 (p. 119), Remarca lui Pompiliu Constantinescu, fãcutã la aparitia primelor douã volume ale grandioasei constructii, exprimã un adevãr incontestabil. Oricare ar fi însã atitudinile criticilor de acum încolo, nimic mai valoros decît acest roman-fluviu Basarabia n-a dat. Nimic mai discutat în contradictoriu, atît la data aparitiei, cît si pe parcursul nenumãratelor re-lecturi ale operei. Romanul lui Stere a avut parte de elogiile si contestãrile, reinterpretãrile si reconsiderãrile celor mai distinsi critici ai epocii. Oricum, în anii ’90, interesul deosebit pentru acest roman se explicã atît prin motive extraliterare, cît si prin cele de naturã sã elucideze esenta adevãratã a unui roman, în linii mari, fãrã precedent în literatura românã, cu largi si multiple relatii intertextuale.

      O ipotezã, pe cît de temerarã pe atît de hazardatã dar si interesantã, în anumite momente chiar productivã, emite Corin Braga, care, privind romanul din perspectiva evolutiei fenomenului literar, considerã cã în preajma revolutiei prefigureazã întrucîtva paradigma romanului postmodern. Romanul lui C. Stere a reprezentat în epoca interbelicã „o aparitie necanonicã, din toate punctele de vedere: genologic, naratologic si stilistic, ceea ce a atras previzibila ei marginalizare. Astãzi, conflictul dintre roman si memorii pare o disputã oarecum futilã de încadrare tipoloigicã ce reflectã obsesia modernistã pentru categorisire. Ideile de impuritate a registrelor, de „tulburare a seninãtãtii” auctoriale, de „grabã narativã” opusã „rãbdãrii epice” si-au pierdut relevanta o datã cu impunerea canonului postmodern”2 (p. 24). Paradigma postmodernã a romanului neglijeazã distinctia dintre realitate si fictiune si condamnã amestecul lor. Pentru romanul postmodern realitatea este textul însusi. „în lipsa instrumentelor care sã-i permitã sã teoretizeze statutul literaturii non-fictionale, subliniazã Corin Braga, Stere se apãrã invocînd teoria (derivînd dintr-o psihologie pozitivistã) artei ca generalizare si tipizare a realitãtii (invocatã si de Rebreanu)”2 (p. 24). Criticul aduce o mãrturisire a lui C. Stere foarte elocventã în acest sens: „Acest roman nu este o autobiografie si nici mãcar biografia unui alter ego. Vania Rãutu nu sînt eu, iar viata lui intimã nu are nimic comun cu a mea. Este adevãrat cã am utilizat amintirile mele, cum ar face orice scriitor. Dar experientele mele personale au fost selectionate, condensate, grupate si stilizate în jurul personajului principal numai în scop de a da o icoanã a realitãtii si fãrã nici un alt raport cu persoana mea… Totul e fictiune si totul e realitate. Inventia artistului este si ea în strînsã legãturã cu experienta artistului. Fictiune purã nu cred sã existe. Totdeauna fictiunea îsi are rãdãcini în realitate si porneste de la datele reale, amplificîndu-le si depãsindu-le… Iar între actiunea personajului si epoca si mediul înfãtisat va exista întotdeauna o relatie de reciprocã explicare, pentru ca fictiunea sã se transforme în realitate. Sau, mai precis: pentru ca realitatea sã existe în fictiune”. Aceastã pe alocuri contradictorie autoapãrare nu i-a convins pe critici. Se stie cã un narator „este prin modul intim de organizare a viziunii o personalitate distinctã de eul social si cã unicul criteriu valid este cel al coerentei interne a discursului, determinatã de functia ce i se atribuie. Cum Stere însusi nu si-a gîndit manuscrisul în termenii unei depozitii istorico-juridice, continuã Corin Braga, ci în cei ai unei mãrturisiri literare, are mai putinã importantã pentru literaritatea textului conditia lui de fiction sau de non-fiction. Chiar dacã pe contemporani alegoria cu cheie strãvezie îi putea deruta, omologia lumii romanesti cu realitatea nu are nici o relevantã, atîta vreme cît prima devine o istorisire a celei de a doua. Este greu si în fond inutil (într-o lecturã fenomenologicã) de demonstrat dacã epicul desemneazã o constructie imaginarã sau calchiazã experienta realã, pentru cã în ambele cazuri functioneazã oricum un principiu restructurant impus de viziunea internã a autorului, principiu care face ca nici mãcar memoriile declarate ca atare sã nu se confunde cu un document istoric”2 (p. 24). Acuzãrile ce i se aduc lui Stere cu privire la faptul de a abuza de granita dintre realitate si literaturã sînt de naturã sã ne demonstreze cã într-un  fel nici Dante n-a procedat corect cînd îsi introducea în „infern” dusmanii sãi politici.
      Pentru cititorul de astãzi cheia personajelor, oferitã de istoriografia literarã, nu mai are importanta de odinioarã, dar este curioasã aceastã listã de nume, identificatã de contemporanii lui Stere. Astfel, Vasile si Sicã Credintã = Ion si Sofia Nãdejde, Vasile si Margot Gârlã = sotii Baltã, Ciorbadgioglu = G. Ibrãileanu, A. Vãdrãjean = D.D. Pãtrãscanu, Raul Dionide = Georges Diamandy, N. Soltuz = N. Quinezu, Al. Temistoclide = Al. Philippide, Jean Lascaride = I. Cantacuzino, Gherasie Bivolaru = Al. Bãdãrãu, Aurel Cernea = Din Greceanu, Demetru Jonea = N. Gane, D. Crãsneanu = Ionel Brãtianu, Knix = Leopold Hax, Ilie Turcu = Ion Botez, Sidonia Alexe = Izabela Sadoveanu-Andrei, Gh. din Suceava = Gheorghe din Moldova, M. Pãdureanu = M. Sadoveanu, Gr. Popalogeanu = G. Topârceanu, Dionisie Partenie = M. Sevastos, M. Nastia = M. Pastia, Gh. Chiricutã = Nitã Piturcã, Gh. Rãzboiu-Vrânceanu = C. Dobrogeanu-Gherea, Bran Caroti = N. Mortun, Toni Baclava = Toni Bacalbasa, Toni Osmanli = I.L. Caragiale, Cristopher Arghir = N. Iorga, Nitza Vasilescu = Tache Ionescu, T.T. Floru = P.P. Carp, Carol Peters = Petre Pani, Filip Dressu = N. Felva, Petre Rãsinar = Octavian Goga, Ipolit Mircescu = T. Maiorescu etc.
      Indiferent de paradigma, fie ea modernistã sau postmodernistã, în care este încadrat romanul, perspectivele de abordare sînt efective în ambele cazuri.
      Cu referire la specificãrile lui C. Braga este cazul sã precizãm cã „dominanta literaturii moderniste este epistemologicã. Aceasta înseamnã cã literatura modernistã naste întrebãri cum ar fi: Ce este cunoscut? Cine cunoaste? Cum cunoaste? Si cu ce grad de certitudine? Cum se transmite cunoasterea de la un conducãtor la altul si cu ce grad de fidelitate?”, în timp ce „dominanta literaturii postmoderniste naste întrebãri cum ar fi: Ce este o lume? Ce fel de lumi existã, cum sînt ele constituite si prin ce se deosebesc?… în ce mod existã un text si în ce mod lumea sau lumile proiectate de el? etc.”3 (p. 254-255).
      Vom încerca sã urmãrim „capacitatea modelatoare a valorilor perene”4 (p. 8) si sã decelãm modelele literare în romanul lui Stere, unele dintre ele relevate deja de critica literarã. O analizã a modelelor necesitã în cazul romanului în preajma revolutiei schimbãri de perspectivã în functie de realitãtile naratoriale ce se modificã de la un volum la altul. Sondarea modelelor se va efectua nu atît în directia relatiei textului cu realitatea, cît în planul relatiei textului cu alte texte.

                  ***

      Se stie cã în preajma revolutiei acoperã o perioadã de o jumãtate de veac, din a doua parte a secolului al XIX-lea pînã la începutul secolului XX. primele cinci volume – vol. I Smaranda Theodorovna; vol. II, Copilãria si adolescenta lui Vania Rãutu (1931); vol. III, Lutul (1932); vol. IV, Hotarul (1933); vol. V, Nostalgia (1934) – modeleazã realitãti din Rusia, celelalte trei – vol. VI, Ciubãresti (1935); vol. VII, în ajun (1935); vol. VIII, Uraganul (1936) – tin în general de „patria idealã”, România. Realitãtile naratoriale pe parcursul celor opt volume suferã metamorfoze substantiale, în functie de spatiu si timp „memoria epicã” (Pompiliu Constantinescu) îi oferã din abundentã lui C. Stere un model literar sau altul. Simplificînd mult, imagologia acestor douã civilizatii (culturi) dicteazã predominanta modelului literar rusesc sau modelului literar românesc în aceastã amplã constructie romanescã. De fapt, modelele se aflã la tot pasul si se gãsesc la suprafatã. Situatia aceasta e atît de evidentã, încît nu a fost luatã în seamã, se pare, de nimeni. Ceea ce nu înseamnã cã faptul este accidental si lipsit de orice interes si valoare. în pofida nenumãratelor evidente, unele abateri de la regulã se atestã, spre exemplu, în transfigurarea realitãtilor basarabene. Astfel, N. Manolescu face o observatie exactã în acest sens despre popa Vasile, un betiv „care aleargã cãlare prin sate, spãrgînd casele gospodarilor si crezîndu-se Suvorov”. Ciudat fapt, dar „ca sã fie adus la botezul lui Vania Rãutu, trebuie hãituit si adus cu arcanul de armata slujitorilor boieresti, organizatã dupã toate regulile strategiei militare, smintitul popã (reminiscenta din Creangã), cu barba în vînt, numai în cãmasã si izmene, e legat bustean si aruncat într-un saraban din care «porneste un rãget de fiarã feroce», apoi udat cu numeroase gãleti de apã, în fine tinut sub cheie pînã la botez, într-o camerã specialã a conacului”1 (p. 234).
      În definirea romanului critica a fost si ea tentatã sã identifice la orice pas modelul prezumtiv. începînd cu Octav Botez, romanul este comparat mai întîi din punctul de vedere al specificitãtii genului cu Jean Cristophe al lui Romain Rolland (pe atunci cartea zilei) si Wilhelm Meister de Goethe. Si aceasta nu pentru cã Stere în repetate rînduri si-a exprimat admiratia pentru aceste opere. De altfel, referintele la operele lui R. Rolland si Goethe devin chiar în epocã un loc comun al criticii, argumentele fiind de prisos. Iatã o mostrã: „Acest miracol de creatie vie, noteazã S. Cioculescu, nu se poate întelege decît ca o gestatie lungã si o naturalete înceatã, de decenii, precipitatã astãzi în forme desãvîrsite… Constructia în beton armat a biografiei morale a eroului e mult superioarã epic evanescentului Jean Cristophe… Se simte superioritatea experientei trãite asupra experientei închipuite, prioritatea realului asupra idealului” (Apud 5, p. 557). Pompiliu Constantinescu surprinde „însusirea esentialã a romancierului Stere”. Aceasta nu ar fi „linistea povestirii” (acel „clasicism” de care va vorbi Cioculescu), nici psihologismul. I se pare cã „însusirea particularã a romancierului Stere este deci memoria epicã”, acea capacitate de a surprinde în tipologia lor genuinã si irepetabilã personajele, oricît de episodice ar fi ele. Stere nu ar fi înrudit nici nu Balzac, nici cu Zola, nici cu Dickens, nici cu Dostoievski, nici cu Proust, cum s-a afirmat în nenumãrate rînduri. „Formatia sa literarã este, cu sigurantã, legatã de epica rusã, dar exclusiv de cea tolstoianã. Asemãnarea dintre în preajma revolutiei si Ana Karenina se impune firesc, în ceea ce am numit memoria epicã. Dupã cum în romanul lui Tolstoi, în jurul unei drame morale, se contureazã o întreagã societate, în jurul destinului lui Vania se-ntretaie cîteva sute de personagii” (Apud 5, p. 574). Bildungsromanul începe ca atare cu volumul al doilea al educatiei sentimentale, cu problemele dintre pãrinti si copii (ca la Turgheniev). în formatia protagonistului dragostea maternã e înlocuitã cu dragostea unei simple tãrance de pe mosia lor. Apoi elev, licean „copilul minune” devine la Chisinãu un narodnic convins. De aici – la penitenciarul de la Odesa. Vania Rãutu trece scoala vietii în infernul siberian pînã devine deputat, om politic în tara mult visatã. Odiseea existentialã a protagonistului îsi aflã modele literare dintre cele mai neobisnuite. Astfel, Vania Rãutu, este, pînã a se întoarce din Siberia la Nãpãdeni, un Ulise, dar si un Don Quijote, un cavaler rãtãcitor, dar si un Don Juan involuntar, chiar si un Cain la înecul fratelui mai mic.
      Remarcabilã în acest sens este galeria de portrete. Iorgu Rãutu, boier basarabean si erou principal al primului roman; Popa Vasile, preotul satului, care prezintã din cînd în cînd violente tulburãri alcoolice; Azic cîrciumarul, Aristide Nicolaevici Brezó, gentilom compagnard; Vasile Petrovici Bartic, Harpagon basdarabean; baronul August Milbrey von Pfälzer-Gröner zu Holstorm, care face copii cu toate femeile de la curte, madame, boieri ruginiti, Gaspar Gasparovici Nazarian, zis si Gazeta etc., etc., etc.
      Finetea descriptivã a lui C. Stere este adeseori comparatã cu arta portretisticã a lui Tolstoi, Balzac s.a. Vizitînd înalta societate basarabeanã, Iorgu Rãutu „caleasca hodorogitã” apare ca un Cicikov din Suflete moarte. Cel putin, descrierile conacelor, al figurilor pitoresti amintesc mult de arta lui Gogol. George Cãlinescu, evidentiind vocatia de portretist, precum  si „enormitatea materialului uman”, constatã: „nu existã roman românesc în care sã nu misune atîta lume tipicã si ai cãrui pereti sã fie acoperiti de un numãr asa de copios de portrete. Galeria este imensã si arta pictorului magistralã prin simplitatea desenului si a culorii. în cîteva linii repezi si gesturi fugitive omul este prezentat în toatã realitatea lui sufleteascã, spre a fi readus mereu cu aceleasi atribute organice”1 (p. 66).
      Masa de creativitate ceea ce îl impresiona pe Stere la Tolstoi constituie caracteristica fundamentalã a romanului în preajma revolutiei.
      Stere are si vocatia de povestitor. Incontestabil cã „în formula romanescã aleasã instinctiv, remarcã Z. Ornea, naratorul s-a interpus integral – vorba lui Wayne C. Booth – pentru a ne povesti ceva în legãturã cu istorisirea sa. Naratorul omniscient furnizeazã, la persoana a treia, cititorului toate informatiile utile despre erou (eroii), caracterul (caracterele) lui (lor). Vocea auctorialã, în acest roman doric (dupã tipologia lui Nicolae Manolescu), adicã traditional e tot timpul prezentã. Despre el nareazã, atocunoscãtor, autorul (naratorul). Nu e nici obiectiv, nici impersonal, ci prezent în toatã alcãtuirea cãrtii, caracterizîndu-si eroul (eroii), relevã trãsãturile sale etice. „Autorul (care se confundã cu naratorul) este prezent în fiecare cuvîntare a oricãrui personaj cãruia i s-a conferit în indiferent care manierã, insigna credibilitãtii” (Wayne C. Booth, Retorica romanului, editura „Univers”, 1976, pag. 47). Romanul lui Stere nu-i o poveste despre cineva, ci despre sine însusi, despre procesul formatiei unui tînãr, în conditii neobisnuite, familiare, sociale si nationale. Iar tînãrul erou era însusi autorul narator. Acel „eu” al unei povestiri, naratorul, este aici imaginea implicitã a artistului. Nimic neobisnuit. în Bildungsromanele, ca formulã romanescã, autorul este implicat (Buddenbrook al lui Thomas Mann e un exemplu mereu la îndemînã, întrutotul pilduitor), adesea chiar prin sinceritatea mãrturisirii. Sau, altfel spus, naratorul este purtãtorul de cuvînt creditabil al autorului. E deplin angajat si implicat. Rolul sãu nu se reduce la comentarea unor fapte si actiuni ale eroului (eroilor), ci chiar în implicarea în aceastã tramã”5 (p. 560-561).


      Note

      1. Stere Constantin. Victoria unui înfrînt. Editia îngrijitã si bibliografie de Maria Teodorovici. Chisinãu: Cartier, 1997.
      2. Braga Corin. Constantin Stere – o imagologie comparatã a Basarabiei si României. Contrafort, 1998, nr. 11-12.
      3. Cãlinescu Matei. Cinci fete ale modernitãtii: modernism, avangardã, decadentã, kitsch, postmodernism. Bucuresti: Editura Univers, 1995.
      4. Ciopraga Constantin. Personalitatea literaturii române. O încercare de sintezã. Iasi, Editura Junimea, 1973.
      5. Ornea Z. Viata lui Stere. Vol. II. Bucuresti, Cartea Româneascã, 1991.
      6. Cimpoi Mihai. O istorie deschisã a literaturii române din Basarabia. Chisinãu, Editura Arc, 1996.