Nicolae BUSUIOC

        Capacitătii creierului uman i se atribuie însusiri inimaginabile. Cortexul cerebral (materia cenusie) este alcătuit din circa zece miliarde de celule nervoase (neuroni), de unde forta uriasă în asigurarea proceselor de învătare si în care este implicată memoria, cu rolul ei de a stoca informatiile culese. Intelectul, sau facultatea de a întelege, este proportional cu dezvoltarea creierului. Întelegerea oricărui fenomen se realizează prin intermediul inteligentei, notiune care a înlocuit treptat pe cea de intelect, mai rar utilizată astăzi. Adesea, intelectul sau inteligenta sînt echivalente cu gîndirea sau ratiunea, dar oricare dintre acesti termeni, aproape în mod egal, definesc ansamblul aptitudinilor care-i permit omului să se adapteze la situatiile complexe în care se află. Se mai stie că inteligenta se opune sensibilului pentru că ea ordonează si judecă datele experientei, pe cînd sensibilitatea tine numai de senzatii. Filozofia se foloseste de limbajul fie biologic, fie psihologic si trece la distinctii, împărtind lumea în două: cea „inteligentă” si cea „sensibilă”. Nu putem să ajungem la procesul de creatie, în urma căruia rezultă opera, inventia, plăsmuirea, lucrarea, productia, realizarea, fără să intrăm, fie si la modul usor accesibil, în labirintul notiunilor pe care ni le-au oferit stiinta si filozofia. Desigur, cînd spunem creator ne gîndim la sfera din care el face parte, dacă este din tehnică, cultură, artă, literatură etc. Pentru a se ajunge la creatie se trece imperios prin cunoastere, altă notiune care este concepută ca o constructie a inteligentei. Cunoasterea umană porneste de la o sumă de experiente dar îsi are limitele ei, functie de puterea de asimilare si de întelegere a celor învătate. Cu alte cuvinte, o cunoastere poate fi constituită prin ansamblul organizat de informatiile disponibile dintr-un domeniu dat. Stiintele naturii ne conduc la ideea că trebuie să renuntăm la cunoasterea absolută din motivul că pur si simplu nu e posibilă si să ne limităm doar la cea a relatiilor dintre fenomene. Platon visa la depăsirea cunoasterii aparentelor pentru a ajunge la esentele absolute si imuabile ale lucrurilor. Cum însă nu există cunoastere absolută, omul nu mai speră să identifice adevărurile prime pentru a întelege „totalitatea a ceea ce este”. A atinge absolutul înseamnă a atinge desăvîrsirea, fapt cu neputintă de a fi realizat. De aici, limitele umane, incertitudinea, îndoiala. Să ne îndoim de noi, că doar asa vom lua drumul căutării adevărului – ne îndeamnă filozofia. Ar fi singura modalitate totusi de a ne ambitiona să cunoastem cît mai mult, fără a uita vreo clipă că nu putem evada dintre limitele noastre. Nevoia de perfectiune a omului există dintotdeauna, altminteri niciodată deplin în esenta lui ultimă. Fiinta umană, înzestrată cu însusirile pe care deja le-am amintit într-o enumerare grabnică, este într-o continuă devenire, pornită de la fiinta ca realitate fizică si ajunsă la fiinta ca realitate spirituală. Doar în această ultimă ipostază ea a atins capacitatea de a crea si de a da sens produsului creat.
Cîti au auzit de un scriitor al anului 1000 de pe la noi? Si încă despre unul de o stranie originalitate? Opera sa, scrisă în latineste, s-a păstrat în manuscris, rămas secole la rînd într-o teribilă uitare. Abia în anul 1790 a fost tipărit, iar a doua editie iese în 1978. După un întreg mileniu a apărut si în româneste, în frumoasa traducere a lui Radu Constantinescu, putînd afla despre o memorabilă scriere a unui gînditor de pe meleagurile carpatine din acele vremuri, pierdute în istorie si în vicisitudinile ei. Gerard din Cenad, despre el este vorba, venise tocmai de la Venetia, s-a stabilit pe malul Muresului, la Cenad, s-a îndrăgostit de aceste locuri si aici a rămas cu nădejdea că va sosi odată dreptatea si pentru oamenii simpli, coplesiti de necazuri. A lăsat o operă în care crezuse cu tot sufletul lui si cu speranta că va fi cunoscută cîndva de toti. Idealurile sale se îndreptau spre necesitatea unei lumi mai bune, spre una a armoniei si cinstei, în care si locuitorii din preajma Carpatilor să se bucure de drepturi si justă apreciere.
Dar care-i este locul lui Gerard din Cenad în discursul nostru, de ce si-ar justifica prezenta în această încercare de a descoperi legături nebănuite în prezenta tentativă? Armonia lumii. Titlul operei sale, unică si de mare importantă pentru o epocă asa de îndepărtată, ar fi un prim argument, nu numai pentru că exprimă o idee la care umanitatea a visat perpetuu, dar nu a reusit să o si transpună în realitate, ci si pentru că, la o lectură atentă, identificăm puncte de vedere autentice, nefalsificate despre perceperea directă a vietii oamenilor în cultul naturii si al asimilării culturii autohtone cu rădăcini preistorice. Desigur, multe dintre ele sînt controversate, pot ridica accentuate dispute în ansamblul lor, însă, fie si măcar pe cale de opusă interactiune, ca un fel de feedback, au exercitat o anumită influentă, adevărat, cu multă întîrziere din cauza nepublicării la timp a cărtii, si s-au impus prin coerenta pe care o imprimă mozaicului de fapte si întîmplări de-alungul timpului. E ca si cum am dispune de o logică care conturează tabloul integrator de informatii, adesea din cioburi si fragmente pe care săpăturile arheologice ni le oferă pentru o reconstituire chiar si aproximativă.
Notatiile lui Gerard din Cenad ies din negurile evului de mijloc si abia acum ne dăm seama de bogata lui zestre teologică, antică si culturală, în ciuda unui pronuntat eclectism pe care, la urma urmei, nu-l putem condamna, dar ne impresionează prin gîndirea temerară si prin temeinicia reflectiilor sale. Armonia lumii sau tălmăcirea cîntării celor trei coconi către Isingrim Dascălul reprezintă o tulburătoare refacere a cugetării unui trăitor din Banatul medieval, pe baza interpretării multor aspecte specifice vremii, de la dogme si ideologii clericale, idei filozofice, babilonia sectelor si misticismului la retorică, fabule, astronomie, fizică, întelepciune, logică, pilde, prostie omenească si cîte altele. Toate acestea vin de la un fin observator si erudit, la care nu neapărat excelează talentul stiintific sau literar si nici filozofia, destul de încurcată si rudimentară. Dar spiritul lui polemic, slujirea unor idei sociale, reformatoare, apărarea oamenilor locului de orice hegemonie barbară, îl fac pe Gerard un personaj iubit si respectat, rămînînd în constiinta semenilor, cel putin din zona Cenadului, un meditativ si un învătat pretuit.
Ceea ce ne interesează însă în mod deosebit din opera sa sînt gîndurile si referirile la alternativele de nuantă naturală si filozofică, retinînd ideile îndrăznete despre materialitatea lumii, lupta contrariilor ca izvor al miscării si cauzalitătii, autonomia universului, independent de simbolurile dogmelor teologice. Desprindem frumusetea poeziei scrisului său, farmecul cu care istoriseste pînă si lucruri foarte serioase, iscusinta în exprimare care se apropie mult de ceea ce numim azi har literar, subtilitătile unor trimiteri la probleme de o anumită gravitate si solemnitate, ba chiar si la cele care-i puteau înrăutăti situatia de înalt cleric, aflat mereu în acerbă polemică cu reprezentantii oficiali, sustinători fideli ai dogmelor dominatoare.
Ne întoarcem însă la esenta ideilor sale, la concordia si armonia universală a tuturor elementelor capitale ale vietii, ca într-o statornicie ierarhică, asemeni treptelor sau cercurilor concentrice. Nu putine sînt textele în care îsi mărturiseste opiniile asupra unitătii dintre lumea materială si cea spirituală, inspirat desigur din sistemul neoplatonic al lui Eriugena, un gînditor important din Europa apuseană pînă la aparitia scolasticii. Despre „rătăcirile misticismului” spune la un moment dat: „Oricine ar fi fost acela, să fie socotit din capul locului întemeietor al binelui, iar nu al răului, pentru că toate foarte bine le-a făcut.” Aici avem de-a face cu ideea religioasă potrivit căreia există două principii – cel al răului si cel al binelui, asadar două lumi paralele într-o continuă ciocnire spirituală. Pentru omul cunoscător din anul 1000 conceptul de concordie se trăgea din vechile mitologii orientale, or interpretarea dată de Gerard în Cîntecul sferelor deriva din reprezentările platonismului: „Potrivit slovei, cîntînd într-un glas adică, se arată a fi deplină potrivirea (concordia) învătăturilor date de dascălii cei buni”.
Ne frapează cu adevărat convingerea lui intimă în posibilitatea spiritului uman de a descifra legile naturii prin experientă si ratiune. Nu credem să fie doar un sablon literar folosit de el pentru a nu i se dezvălui gîndirea ascunsă, era doar om al religiei si în vremea aceea trebuia să te pui la adăpost făcînd apel la prudentă si retorică. Citesti cu atentie, mai ales printre rînduri, constati că reflectiile lui au mult tîlc, pentru că „este mai de folos decît o demonstratie sofistică”, cum spune, si nu poti să treci peste faptul că notiunea de lege naturală era la Gerard o viziune de o îndrăzneală iesită din comun. Pe atunci, legile fizice aproape că nu existau, mai totul era guvernat de ratiuni capricioase. Abia din secolul XVII-lea au început să apară teoriile legilor naturale. O afirmare răspicată, fără prejudecăti si fără temeri, asupra rostului cercetării si experientei părea o atitudine singulară si temerară într-o epocă opacă la eventualele descoperiri. Mai mult, Gerard, ca si Anselm mai tîrziu, era convins că notiunilor despre evolutia legilor biologice se pot alătura si cele filozofice pentru a se ajunge la cunoasterea unor fenomene si obiecte situate înafara experientei nemijlocite. „Dulceata mierii materiale nu este defel aceeasi, desi firea (natura) rămîne la fel; mai ales că ea se simte printr-o făptuire firească (actio naturalis) si de aceea poate fi hotărnicită sau definită numai întru împrejurări firesti (naturales)”. Iată cum un gînditor de pe la anul 1000 discută probleme ale teoriei cunoasterii pe baza unor observatii personale si a unor reflectii de profunzime. Îl preocupa natura în ansamblul ei, de la firavul fir de iarbă la cer si stele, la numere si matematică, la principii de filozofie pe care nu le lua pe toate în serios. Un fel de Cicero de prin tinutul Cenadului, un Cicero care, între altele, a tălmăcit Timeu al lui Platon ca să afle cît mai multe despre armonia lumii si despre mersul stelelor.
Un element original la Gerard, cu interpretări interesante, este doctrina justi-ficării luptei dintre „spirite contrarii cu aceeasi origine”. Se stie, spiritul a fost perceput cvasimaterial în toată perioada medievală, fie că era vorba despre spiritul uman, fie de niste ipotetice spirite dincolo de om. „Nimic nu este mai subtiat (subtilis) decît ceea ce purcede si se trage dintre cele ce sînt (essentiae) fără de trup (incorporae) care toate sînt nevăzute si neîntelese de privirea muritorilor”. Pitorescul exprimării gîndului îndreptat spre atît de diverse si complicate aspecte, se apropie de literatură fără să-si dea seama prea mult. Era sigur însă că numai prin eruditie si cultură omul întră în tentatia ocolirii desertului, a golului din care nu poate extrage nimic. Cultura salvează în mare măsură „subtirimea” existentei umane, iar armonia lumii e ca o nebănuită deschidere spre toate orizonturile. Gerard din Cenad a intuit cum nu se putea mai bine că resorturile acestei armonii se află înlăuntrul firii, dar si deasupra ei, într-un fel de tot indestructibil, acolo unde coexistă fericit si natura si omul cu toate calitătile si defectele lor. Să ne amintim de Gerard din Cenad pentru că el a lăsat o altă lumină asupra dimensiunii epocii lui, pornind de la propria-i ordine interioară dar si de la un fel de cutezantă, din dorinta de a demonstra că altfel stau unele lucruri, pendulînd el însusi între a crede sau a zdruncina ideile preconcepute si considerate imuabile pentru totdeauna. Si să mai retinem zicerea acestui semet medieval: „Să ne înăltăm mintea către cugetări mai de seamă.”